Uimirea şi admiraţia necondiţionată îl animă pe cercetătorul care se apleacă asupra operei lui Aristotel, la fel cum aceleaşi sentimente le încearcă oricine care s-a aplecat asupra geniului creator al poporului grec.
Este indiscutabil faptul că prin Aristotel imaginativul poietic grecesc survine în deschisul lumii, că în acest individ se sintetizează şi se diseminează întregul izvor spiritual al lumii antice occidentale şi că de la el pornind prinde contur acel ceva care mai tîrziu se va consolida ca fiind spirit european, respectiv modalitatea ştiinţifică a gîndirii ca imaginativ poietic rațional al ştiinţei europeane.
S-a născut la Stagira în 384 ÎCh., şi a murit la Chalcis, în Eubeea, în anul 322 Î.Ch. Tatăl său, Nicomah, se trăgea, la origini, din Esculap, de aceea, erau consideraţi ca făcînd parte din neamul Asclepiazilor. A fost medicul lui Amyntas al II-lea care nu era altul decît bunicul lui Alexandru Macedon. Acesta este şi motivul pentru care Filip, regele macedonean, l-a încredinţat pe Alexandru lui Aristotel spre educaţie.
Este cunoscut faptul că a călătorit la Athena în jurul anilor 367 – 366 Î.Ch., unde a fost pentru o perioada de 20 de ani discipolul lui Platon.
Deşi începuturile sale sunt marcate de gîndirea maestrului său Platon, Aristotel se va emancipa de geniul platonismului aducînd critici severe teoriei ideilor şi dezvoltîndu-şi propria filosofie.
Istoria spune că ar fi fost primul care ar fi întrebuinţat termenul de metafizică, scriind un tratat în acest sens, însă afirmaţia nu este exactă, părîndu-se că lucrarea, care acum poartă acest titlu, este creaţia unuia dintre discipolii săi.
După moartea lui Platon, Aristotel părăseşte Athena călătorind mult, ca mai apoi să se reîntoarcă, în jurul anilor 335 – 334 î.Ch., pentru a întemeia o nouă şcoală pe care o va denumi Lykeyos, liceu, aflat într-o pădure sacră dedicată lui Apollo şi unde se afla şi un gimnasium dedicat exerciţiilor fizice.
După moartea lui Alexandru, este nevoit să părăsescă Athena din cauza venirii la putere a partidului antimacedonean.
Preda lecţii de filosofie pe care le împărţea în două secţiuni, una numită exoterică şi alta acroamatică.
Învăţătura exoterică avea în vedere studiile de politică, retorică sau ştiinţa argumentării, iar cele acroamatice vizau fizica şi problemele de filosofie.
Dimineaţa erau predate, într-un cerc restrîns, doar discipolilor săi, învăţătura acroamatică sau esoterică, în timp ce spre seară erau predate lecţii ce vizau învăţătura exoterică, unde era acceptat oricine dorea să participe. Îşi ţinea cursurile plimbîndu-se, de unde şi denumirea de peripatetici pe care au primit-o discipolii săi.
Ca autor, Aristotel a scris enorm, lăsînd în urma sa lucrări în toate domeniile, de la scrieri de logică la filosofie naturală, de la metafizică la ştiinţele zise practice, precum etica, politica sau poetica.
Există mai multe opinii referitoare la numărul operelor aristoteliciene, începînd cu cea a lui Diogenes Laertios (1), care afirmă că ar fi existat peste 400 de lucrări ale Stagiritului, dintre care ne transmite 145.
Pe lîngă lista lui Diogenes Laertios mai există două liste, una pe care o datorăm lui Hesychios, cu 195 de titluri, iar alta datorată unui oarecare Ptolemeu (2). În cele două liste apar lucrări care nu se regăsesc pe lista lui Diogenes Laertios, cele care concordă fiind în număr de 139.
Istoria scrierilor lui Aristotel este mai mult decît interesantă. Lăsate probabil în stăpînirea lui Theofrast (3), acesta, la moartea sa, le lasă unui alt discipol al Stagiritului, anume lui Neleu din Skepsis. Care le-a îngropat, se pare, într-o pivniţă, de unde, pe la anul 100 Î.Ch., au fost dezgropate de către Apellicon din Teos.
Deteriorate fiind, acesta a pus mai mulţi scribi sa le copieze, de unde şi pasajele interpolate care nu aparţin lui Aristotel şi nici şcolii peripatetice, precum şi alte erori vădite devoalate de critica ulterioară.
Plutarh, în Viaţa lui Sylla, arată că aceste manuscrise au fost transportate la Roma în anul 86 Î.Ch., după ce Athena a fost cucerită. Acolo, manuscrisele au fos supuse corecturilor lui Tyrannion din Amisos.
Andronicos din Rhodos va preluaua copiile făcute de Tyrannion şi le va publica într-o ediţie devenită clasică, aşezînd scrierile lui Aristotel într-o ordine care se va impune în toate ediţiile ulterioare ale operei sale.
Hegel (4) arată că numele de filosofie aristotelică este unul foarte ambiguu. Ceea ce se înţelege prin această filosofie nu este numai filosofia aristotelică în sine ci toate formele luate de aceasta în diferite epoci.
Astfel, pe timpul lui Cicero ea a avut forma unei filosofii populare, mărginindu-se în esenţă la vehicularea de noţiuni ce ţin de istoria naturală şi morală, fără să atingă latura esenţială a filosofiei lui Aristotel, anume latura pur speculativă. Cicero, care nici măcar nu avea organ pentru filosofia speculativă, era normal să preia de la Stagirit doar ceea ce ţine de aspectul practic şi moral.
O altă formă, arată Hegel, este forma extrem speculativă şi face prin aceasta referire la alexandrini, care, deşi consideraţi a fi neoplatonici sau neopitagoreici, sunt mai degrabă neoaristotelici. „…este forma care a fost considerată de alexandrini ca identică cu filosofia platonică şi a fost elaborată de ei ca atare” (5).
O altă semnificaţie primeşte filosofia aristotelică în Evul Mediu, cînd filosofia scolastică, prin confuziune, este numită filosofie aristotelică. Şi deşi filosofia lui Aristotel a constituit elementul principal al celor o mie de ani de exerciţiu scolastic, totuşi forma pe care aceasta a luat-o la scolastici nu poate fi, după Hegel, considerată a fi forma autentică a filosofiei aristotelice.
Ceea ce a făcut autenticul filosofiei aristotelice ca opuse celei scolastice, spune acelaşi Hegel (6), a fost abordarea occidentală, în speţă cea de după Reformă cînd s-a mers la izvoarele filosofiei lui Aristotel.
Lucrările Stagiritului pe care le considerăm mai importante şi pe care le vom aminti aici sunt: Metafizica, Fizica, Etica Nicomahică, Despre suflet, Poetica, Organon. Din Organon, denumire dată relativ tîrziu lucrărilor de logică ale lui Aristotel fac parte următoarele lucrări: Kategoriai (Categoriile), Peri Hermeneias (Despre interpretare), Analytica protera (Analitica primă), Analytica hystera (Analitica secundă), Topika (Topica), Peri Sophistikon Elegkon (Despre respingerile sofistice).
Pentru Aristotel, la fel ca şi pentru maestrul său Platon, ştiinţa ştiinţelor (epistema episteme) va fi ştiinţa primelor principii, filosofia primă, sau ceea ce mai tîrziu se va numi metafizica. Aceasta este pentru el „ştiinţa regală”. Celelalte ştiinţe, pentru faptul că nu urmăresc să descopere „primul principiu” sunt oarecum subordonate acesteia şi, datorită faptului că nu caută universalul, sunt secundare.
Stagiritul clasifică ştiinţele în teoretice, practice şi poetice. Ştiinţele teoretice sunt cele care implică contemplarea şi sunt compuse din metafizică, matematică şi fizică. Ştiinţele practice sunt cele care implică acţiunea şi au în componenţă: etica, politica şi ştiinţele economice, iar cele poetice sunt: muzica, poezia şi arhitectura.
Este limpede că Aristotel omite, aparent, din tabelul categoriilor tocmai ceea ce va face obiectul celor mai intense studii asupra filosofiei sale în următorul mileniu şi anume logica. Cum este posibil ca tocmai ceea ce el va considera a fi motorul tuturor ştiinţelor să lipsească, ea însăşi, dintre ştiinţe?
Răspunsul este relativ simplu. Aristotel, deşi primul care vorbeşte de o logică formală, înţelege prin logică formală o logică cu conţinut, adică o logică ontologică. Or, ce este o logică care urmăreşte să surprindă principiile prime ale realităţii decît tot o metafizică? Afirmaţia poate părea, la o primă vedere, hazardată întrucît logica, aşa cum o înţelegem noi astăzi, nu se apleacă asupra existenţei ci a intelectului, dar o logică a existenţei nu este altceva decît o metafizică.
Să vedem însă ce înţelegea Stagiritul prin metafizică sau măcar ce este pentru el această ştiinţă a principiilor prime?
Primii comentatori ai operei aristoteliciene au considerat că sensul lexemului meta din metafizica ar avea sensul comun de „după”, metafizica neînsemnînd altceva decît ceea ce vine după fizică în ordinea cunoaşterii. Însă, în acord cu ceea ce este această primă filosofie în înţelegerea lui Aristotel, adică teologie, rezultă că ceea ce vine după fizică în cunoaştere este teologia. Cum este posibil însă ca teologia să vină după fizică în ordinea cunoaşterii?
Primul care încearcă să dea un răspuns acestei probleme este Alexandru din Afrodisia, după care teologia vine după fizică în ordinea cunoaşterii, datorită faptului că aşa este constituită cunoaşterea umană, această interpretare ţinînd, în fond, cont de distincţia aristotelică dintre anterioritatea prin natură, anterioritatea în sine, şi anterioritatea pentru noi (pros hemas), obiectul teologiei fiind, în esenţă, anterior celui al fizicii, dar posterior în raport cu noi, ceea ce validează atît noţiunea de filosofie primă cît şi pe cea de metafizică. Aşadar, cei vechi considerau că metafizica însemna filosofia primă şi avea drept obiect fiinţa ca fiinţă, pe care ei o asimilau, în mod cert, fiinţei divine(7).
Să vedem ce va înţelege chiar Stagiritul prin această filosofie primă: „Şi există tot atîtea părţi ale filosofiei cîte sunt Fiinţele şi astfel încît este necesar să existe printre ele o filosofie primă şi o filosofie secundă. Căci ceea ce este şi [unul] cuprinde în mod direct «ευθύς» genuri. De aceea, şi ştiinţele urmează /diviziunii/ acestor genuri. Filozoful seamănă, astfel, cu cel numit matematician: într-adevăr, şi matematicile cuprind părţi, şi există, /printre ele/ o matematică primă, o matematică secundă şi apoi altele care urmează în continuare” (8).
Prin urmare, există o filosofie primă care apare ca o parte a ştiinţei fiinţei ca fiinţă. Acest fapt ne apare cu claritate în chiar clasificarea aristotelică a ştiinţelor contemplative unde filosofia primă se suprapune fizicii care, la rîndul ei, este văzută a fi filosofie secundă şi în care matematicile ocupă o poziţie intermediară.
Stagiritul crede că fiecăreia din aceste fiinţe îi aparţine un gen particular al fiinţei:
a. Fizica se ocupă cu fiinţele separate şi mobile
b. Matematica cu fiinţele imobile şi neseparate
c. Teologia, asimilată cu filosofia primă, ţine genul fiinţelor separate şi imobile.
Interpretarea filosofiei prime ca teologie se confirmă ori de cîte ori Aristotel foloseşte termenul de philosophia prote , iar în acele locuri în care nu apare clar ca fiind teologie, filosofia primă este întotdeauna opusă fizicii ca filosofie secundă, în timp ce filosofia fiinţei ca fiinţă este opusă ştiinţelor particulare.
Aşadar, filosofia primă nu există în natură, ea fiind apanajul lucrurilor divine și un produs prim al imaginativului poietic rațional. Pe cale de consecinţă, dacă nu ar exista filosofia primă, fizica ar constitui întreaga filosofie.
Rezultă de aici că lupta pentru întîietate în filosofie s-ar da între fizică şi teologie, filosofia fiinţei ca fiinţă rămînînd undeva în afara discuţiei. Însă oare nu tocmai de aceea este posibilă ştiinţa fiinţei ca fiinţă şi în afara filosofiei prime înţeleasă ca teologie? Ceea ce este însă de la început înţeles este faptul că, deşi fiind ştiinţe meta–fizice, filosofia fiinţei ca fiinţă şi teologia se deosebesc la modul esenţial, în primul rînd, prin modalitatea cercetării.
Ceea ce validează această opinie, conform căreia ar exista o ştiinţă a fiinţei ca fiinţă şi care ulterior va căpăta denumirea de metafizică, este excepţia de la capitolul K al Metafizicii. În acest capitol apare de trei ori expresia philosophia prote sau echivalente ale acesteia (he prote episteme; he prokeimene philosophia) cu referire la ştiinţa fiinţei ca fiinţă. Şi aici se trece la delimitarea, clasică deja, a ştiinţei prime de ştiinţele secunde, însă deosebirea fundamentală constă în faptul că filosofia primă este văzută nu doar ca parte, ci ca întregul domeniu al filosofiei. De aceea, filosofiei prime, în acest caz filosofiei fiinţei ca fiinţă, adică metafizicii, îi va reveni rolul de a studia fundamentele matematicilor şi a tuturor celor ce nu sunt în mişcare, ca atare nu aparţin domeniului fizicii, prin urmare de a stabili principiile comune tuturor ştiinţelor.
Totuşi, acestă parte a Metafizicii a fost îndelung contestată, începînd încă din secolul al XIX-lea, fiind, şi în opinia noastră, un capitol interpolat de către discipolii şi comentatorii operei aristoteliciene tocmai în ideea de a unifica concepţia Stagiritului. Diferenţele de esenţă care apar în acest capitol faţă de cartea E dar, mai ales, diferenţele stilistice au făcut, pe bună dreptate, să se renunţe la ideea unei concepţii unitare explicite a lui Aristotel asupra ştiinţei fiinţei ca fiinţă luată drept filosofie primă.
Totuşi, această idee a filosofiei fiinţei ca fiinţă nu a fost abandonată, din contră, ea a prins rădăcini puternice în interpretările moderne ale filosofiei aristotelice făcînd posibilă despărţirea metafizicii de teologie şi statuînd lipsa preocupărilor teologice în scrierile metafizice.
Această ştiinţă a fiinţei ca fiinţă privită ca filosofie primă şi denumită metafizică, are prin urmare două accepţiuni: una care este legată de transcendens şi philosophia prote, a doua de post fizic şi formalizant.
Iar dacă pînă acum am încercat să facem o analiză sumară a metafizicii ca filosofie primă, urmează cu necesitate a ne ocupa de a doua accepţiune a termenului, anume acela de post fizic şi formalizant.
În mai multe locuri din capitolele E şi K ale Metafizicii (9) Stagiritul pune problema anteriorităţii filosofiei prime şi crede că a găsit trei sensuri ale acesteia.
În primul rînd anterioritatea raportată la principiu (arhe), astfel încît cel care este cel mai apropiat de principiu se numeşte anterior iar ceea ce este îndepărtat de acesta posterior.
Al doilea tip de anterioritate este anterioritatea după cunoaştere, înţeleasă ca anterioritate absolută (aplos proteron) văzută ca divizată după criteriul discursului sau al senzaţiei.
În primul caz anteriorul capătă dimensiunea universalului iar în al doilea pe cel al individualului.
Relativ la al treilea caz de anterioritate, acesta ar fi potrivit cu natura şi cu esenţa (kata physin kai ousian). Astfel, sunt anterioare toate cîte pot exista independent de alte lucruri, în timp ce celelelte lucruri nu pot exista fără ele, prin aceasta, celelalte forme de anterioritate reducîndu-se la aceasta a treia, acesta fiind și sensul fundamental al anteriorităţii.
Ca formă de desfăşurare, acest tip de anterioritate, kata physin kai ousian, capătă forma logică a relaţiei cauzale (relaţia cauză – efect), prin urmare schema succesiunii temporale.
Abordată în orice chip, anterioritatea este dependentă de sensul analizei adică de schema fundamentală a cauzei şi efectului, prin urmare de cunoaştere. Or, cunoaşterea, neputînd face abstracţie de axa temporală, fie de mersul înapoi specific fizicianului, fie de cel înainte specific filosofului, rezultă că nu există cunoaştere în afara timpului ca și constituent fundamental al imaginativului poietic rațional.
Aşa stînd lucrurile, orice cunoaştere se face adevărată şi posibilă nu numai în ordine logică dar şi cronologică întrucît nici o cunoaştere nu este posibilă în afara ipotezei adevărului premiselor sale.
Este cunoscut faptul că, în cazul silogismului, nu poţi ajunge la un rezultat valid dacă premisele nu sunt adevărate. Aristotel va fi primul care va arăta că imperfecţiunea acestui tip de raţionament nu stă în „demonstraţia în cerc” cît în precedenţa adevărului faţă de sine însuşi, deoarece întotdeauna premisele primului silogism vor fi ipotetic adevărate şi nedemonstrabile. Prin urmare, anterioritatea premiselor va fi logică, cronologică şi epistemiologică. Cunoaşterea implică, conform tezei lui Aristotel, tot atît cît ordine a fiinţei, adică ca primul ontologic să fie anterior din punct de vedere epistemiologic. În cele două Analitici acest fapt iese la iveală cu preeminenţă, cauza generării lucrurilor fiind asimilată mişcării prin care progresează cunoaşterea.
Iar ca o consecinţă logică, atunci cînd se vorbeşte de cunoaştere şi mişcare, în ambele cazuri se pune problema necesităţii de a te opri (anagke stenai) nefiind posibilă o progresie – regresie la infinit, pe de o parte datorită Primului Mişcător Nemişcat, pe de altă parte datorită caracterului axiomatic al primului principiu al demonstraţiei.
Luînd în discuţie aceste premise, Aristotel îşi pune întrebarea dacă aceste principii pot fi cuprinse prin intermediul minţii atît timp cît Primul Mişcător nu poate fi cuprins prin modalitatea ştiinţei ( a formei patetice a cunoaşterii) ci doar prin intuiţie?
Concluzia care se impune este că intuiţia intelectuală (nous apathetikos) este începutul ştiinţei. În Etica Nicomahică Stagiritul afirmă textual: „Rămîne că intuiţia este cea care cuprinde cu mintea principiile (10)”.
Tot aici (11) ni se pune că intuiţia ar fi posibilă numai dacă ar exista ceva divin în natura umană. „Dacă intuiția (nous) este ceea ce este divin în raport cu omul, viaţa dusă conform intuiţiei va fi o viaţă divină în raport cu viaţa umană. (12) Prin urmare, aşa stînd lucrurile, urmează că există o ştiinţă, cea mai dificilă, care este mai presus de uman, clară ca lumina şi la care omul nu are acces decît în momentele de graţie, ştiinţă intuitivă şi care are ca fundament intelectul activ (nous apatheticos), spre deosebire de ştiinţa umană care stă faţă în faţă cu lucrurile umane şi nu are acces în mod obişnuit la acest intelect. Cunoaşterea umană este călăuzită de dianoia şi are ca fundament nous patheticos.
Cu toate acestea, survine întrebarea cum tocmai cel mai clar şi mai manifest, cel mai simplu şi explicit să fie interzis înțelegerii oamenilor? Cauza se află în noi, crede Aristotel, şi nu în dificultatea metafizicii, ea nu ţine de dificultatea acesteia ci de precaritatea gîndirii omeneşti care rareori conștientizează că începutul și sfîrșitul oricărei gîndiri și raportări a acesteia la deschisul lumii stă în conștientizarea și înțelegerea creației continue la nivelul imaginativului poietic rațional, cel care dă lumea, valoarea și sensul ei. Metafizica artistoteliciană nu a ajuns la înțelegerea acestui mecanism, la devoalarea lui.

 

 

Note
1 Diogenes Laertios, Viețile și doctrinele filosofilor, 263 – 267.
2 Cf. Anton Dumitriu, Istoria logicii, vol. I, p. 183, Bucureşti, 1993.
3 Diogenes Laertios, Op. cit., p. 277.
4 Prelegeri de istorie a filosofiei, vol. I, p. 572.
5 Idem, ibidem.
6 G.W.F. Hegel, Prelegeri de istoria filosofiei, vol I., p. 573.
7 Cf. J. Owens, The doctrine of Being in the Aristotelian Metaphysics, Toronto, 1951, p. 3 şi urm.
8 Am folosit aici, prin excepţie, traducerea lui Andrei Cornea din Metafizica, ed. a II-a revăzută şi adăugită, Bucureşti, 2007.
9 E, 1, 1026 a 10, cf. Ibid, 1026 a 29; K, 7, 1064 b 13.
10 Op. cit., VI, 6, 1141 a 6.
11 Op. cit., A, 2, 982 a 25; 982 b 2 ; 982 a 10.
12 Op. cit., X, 7, 1177 b 30.