Consiliul
Județean Cluj
Metallica, live, București (14 august 2019)
Mai sînt doi ani pînă cînd Metallica va aniversa patruzeci de ani de la înființare şi patru ani pînă la celebrarea a patruzeci de ani de la lansarea primului album, Kill’em All. Au fost în al treilea an de turneu, au mai avut cîteva concerte în Europa, au trecut și douăzeci de ani de la „Symphony and Metallica” cinstiți şi ei în două seri în San Francisco în septembrie. Apoi a venint anunțul cu reintrarea lui James Hetfield la dezintoxicare, alcoolul fiind umbra de care luptă să scape de mai bine de cincisprezece ani. Rămîne în picioare drumul lor prin America de Sud, primăvara viitoare, în al patrulea an de turneu. Concertele lor sînt sold-out nouă din zece, pînă acum turneul a strîns peste 414 milioane de dolari, deja este între primele zece turnee din istorie ca încasări. În 2016 au inclus în debutul turneului cîteva spectacole în cadru intim, în Londra, Toronto, Los Angeles sau Oakland, unde au cîntat în fața a maxim trei mii de persoane în săli de teatru sau de operă. Au făcut donații peste tot pe unde a poposit turneul, de obicei unor asociații care se ocupă de persoanele fără adăpost, iar la noi pentru spitalul de pediatrie oncologică ridicat de Asociația „Dăruieşte Viața”. Hardwired e turneul lor cel mai prodigios și e unul dintre cele mai mari din istoria culturii pop: scenă de cincizeci de metri lățime şi zece, doisprezece metri înălțime; patruzeci şi opt de camioane sînt necesare pentru a transporta scena; montaje imagistice, jocuri de lumini şi lasere pe care le vedeai doar la Pink Floyd odinioară, flăcări ca la Rammstein şi o trupă extrem de degajată, care îşi cunoaşte locul în propria viață şi în istoria culturii pop.
După terapia de grup filmată şi integrată diegetic în documentarul Some Kind of Monster, fața Metallica s-a schimbat. Mintea a prins din urmă maturitatea pe care vîrsta deja o presupunea. Şi asta s-a văzut apoi în discurile înregistrate – Death Magnetic şi Hardwired… To Self-Destruct – şi, mai ales, în felul în care gestionează prezența scenică. Nu atît faptul că scena a devenit din ce în ce mai complexă şi ei din ce în ce mai liniştiți pe scenă, lăsînd loc muzicii şi imaginilor însoțitoare să vorbească, cît prin atmosfera pe care o creează vorbele pe care le transmit către spectatori. Dacă le-am enumera, ar fi o corfă de platitudini, de clişee în fața cărora te strîmbi involuntar. Pentru cei care s-au apropiat de Metallica, însă, lucrurile au sens. Un sens crescut în istoria acumulată, chiar dacă diferit, împreună, prin felul în care şi-au asumat, ca formație, la bine şi la greu-ul, la vedere măcar prin documentarul amintit, încît la concert ai impresia că intri în casa unor cunoscuți, generoşi, care fac tot posibilul să te simți bine.
Şi toate acestea depăşesc comerțul (în ciuda biletelor scumpe, în ciuda sumei strînse deja în turneu). Sau, poate că e mai bine spus aşa: niciun moment nu simți că e o industrie comercială în spatele Metallica fiindcă viața şi muzica lor (de la dificultățile intrării pe piața muzicală, moartea lui Cliff Burton – la destrămarea familiilor în timpul înregistrării albumului Metallica – pînă la despărțirea de Jason Newsteed şi lupta cu tot felul de dependențe) se (con)topesc pentru a mărturisi un acelaşi – o luptă cu tenebrele personale (de la părinți abuzivi la autoabuz), o luptă cu capcanele vieții de superstar (droguri, alcool, filesharing), o luptă cu tarele sociale sau cu patologicul (război, alterare a minții şi a realității în cazul suferințelor psihice). Care lasă loc de recunoaştere şi de creştere personală şi care edifică un exemplu de luptă pentru a fi împreună la nesfîrşit cum e dificil să găseşti în cele mai multe locuri în spațiul pop-rock mondial.
În spațiul Trash-Speed-Power Metal ceea ce cucereşte la Metallica – față de Slayer sau Megadeth, să spunem, – este faptul că, oricît de rapide sînt ritmul impus de tobe sau solo-urile de chitară, oricît de greu atîrnă riff-urile, oricît de adînc scormonesc în viscere toate acestea însoțite de versuri, piesele lor rămîn melodioase. Schimbările în piese, alternanța pasajelor cu tempo-uri şi acorduri diferite, improvizațiile care apar în special pe piesele lungi, toate acestea evidențiază contraste legate armonios, care devin lesne familiale fără să fie lipsite de complexitate! În general, aş spune că elementul care cucereşte atunci cînd vine vorba de Metallica este muzicalitatea.
La Bucureşti au fost peste cincizeci de mii de persoane pe stadion. Sold out din prima zi, cu bilete aduse la vînzare de organizatori în apropierea concertului pentru a mai descuraja specula. Acustică de stadion prost conceput pentru concerte. De multe ori a fost important că ştiam piesele pe de rost, ceea ce, sigur, e frustrant. Cu atît mai mult pentru persoane care vin prima dată la un concert Metallica sau pentru persoane care vin acolo pentru legenda Metallica. Partea bună e că Metallica, pe pagina oficială a turneului (integrată în metallica.com), oferă spre cumpărare la prețul de 20$/descărcare, varianta audio (calitate CD sau HD-Audio) a concertului. Acolo sunetul va fi cumsecade. Pentru mine… eu ascult Metallica de la nouă ani. Acolo sînt multe imagini din familie, acolo e relația cu fratele meu, dincolo de cuvintele noastre, de prezența noastră alături, dincolo de mări şi oceane. Sînt drumuri cu maşina prin lume cu soția mea, discutînd pe Metallica, e o întreagă moştenire, a noastră ca familie, care îşi găseşte o cale acolo. Concertul a fost un prilej, o proiecție, mînă în mînă. O Românie a noastră, două persoane în tribună, alături de România tuturor celor prezenți, tratată cu un respect rar văzut la vreun artist pop-rock. Dincolo de angajamentul (vizibil în orice concert din 2017 încoace) lui Robert Trujillo şi al lui Kirk Hammet de a interpreta o piesă locală (coverul De vei pleca al celor de la Iris după piesa We Wish You Well a formației Whitesnake, la noi), dincolo de steagul țării pus pe ecran la bis pe Spit Out the Bone, dincolo de pana de chitară a lui Hetfield cu datele concertului actual: au stat pe scenă zece minute după bis, au salutat publicul din toate laturile scenei, au aruncat pene de chitară şi bețe de tobe după ce, înainte, au cîntat două ore şi jumătate.