Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Metode de supraviețuire în filosofia lui François Bréda

Metode de supraviețuire în filosofia lui François Bréda

Existența este o mare călătorie, un etern exil, un pelerinaj spre Ierusalimul celest, care nu se face, contrar aparențelor, niciodată singur, ci întotdeauna cu şi prin intermediul celorlalți. Omul devenit Homo viator, în lunga sa călătorie, va face nenumărate popasuri, va primi ajutor, mâncare şi găzduire din partea celor întâlniți pe drum. Importantă este parcurgerea drumului către Destinație. În acest sens (direcționat), François Bréda a trasat parcursul său ontologic: „Acolo îmi aleg, în consecință, locaşul etern, Cetatea mea eliziană, unde «moartea», această sperietoare priapică a tuturor grădinilor istorice, nu are viză de intrare, acolo în capul lor, acolo am să subzist şi acolo voi fi alimentat, printr-un proces continuu de sacrificiu, cu sângele şi cu funcționalitatea trupurilor lor în veşnică reconstrucție. / Exist pentru că există ei, şi până ce există ei, alt ascunziş ontologic mai bun nici nu ar fi putut găsi nici un alt om. / A fi în cei ce vor veni: iată singura depăşire posibilă a condiției umane”2.
Doar marii exilați cunosc care sunt metodele de supraviețuire. Ovidius a ştiut foarte bine că se poate (re)ajunge în Cetatea eternă, în Roma (citită în oglinda Adevărului: amoR) mult iubită doar prin prezența spiritului, nu şi prin cea a trupului: „Porneşte, cărticică, spre patrie, te du… / Aşa a fost să fie, să te întorci doar tu! […] / Preascumpă țara noastră sărut-o-n locul meu, / Şi voi simți, iubito, că o sărut chiar eu! / Şi dacă dintre oameni se va găsi cumva / De mine să întrebe vreodată cineva, / Răspunde-i doar atâta: că printre vii sunt mort […] Dar când în Roma noastră acasă te-i ivi, / De tot necunoscută acolo tu nu-i fi […]”3.
La fel ca epistola/cartea/textul-gând expediat(ă) de Ovidius, şi François Bréda aruncă peste oceanul temporal sticla personalizată cu mesajul său existențial, în speranța (celui care crede) că aceasta va ajunge la țărm, în portul credinței în veşnicie. Odată ce ființa este lansată într-un aeternum exilium, timpul este suspendat, sărit sau traversat cu viteza gândului, în aşa măsură încât cei morți devin contemporani cu cei vii şi invers. Comunicarea racordată la frecvența lui „ex-”, care uneşte într-o comuniune a gândului oamenii peste timp, este făcută într-un veşnic Acum reactualizat şi printr-un corp dialogal comun: „Deoarece de la o vreme, precum i-am semnalat şi lui Atticus, nu mai dialoghez decât cu cărțile şi cu morții, adică cu cei care nu mai poartă masca unei mase organice geometrizate, hai să întocmeşti câteva misive oarecum «pe deasupra» acestui fluviu heraclitian pe care îl numim timp, câteva rânduri, în aparență lansate la întâmplare, dar în fond scrise cu speranța certă, adică cu certitudine că vor fi citite măcar de către o singură persoană în prezent încă virtuală, care să înțeleagă semnul şi importanța acestui «zbor» pe deasupra oceanului temporal, în care lansez acum, aidoma unui căpitan de vas devenit Icar, prezenta «sticlă cu mesaj», la confecționarea căreia asistă, de pe un alt plan ontologic, şi Destinatarul”4.
Cuvântul scris sau rostit este un mijloc transportator în timp al Eului, adică un mijloc de călătorie dincolo de moarte. Mai mult, ființa capabilă de a supraviețui devine cuvânt, confundându-se şi sanctificându-se cu acesta5. Însă, după cum bine observa Victor Kernbach, „nu orice cuvânt sau nu orice idee este logos”6. (Re)citirea unei scrieri încărcate cu mesaj nu este un simplu exercițiu ritualic, ci reprezintă o aducere în prezentul istoric, sau la viață, a mesajului originar/original. Prin oficierea lecturii, Autorul şi Cititorul formează un corp comun în sensul unirii Subiectului cu Obiectul7, a expeditorului cu destinatarul sau a elementului masculin (activ) cu elementul feminin (pasiv). Dar pentru François Bréda, limba (la fel ca mitologia sau teatrul) are „la îndemână un timp special, un timp atemporal, un pseudo-timp sau mai precis un adevărat «anti-timp»”8. Ieşirea din istorie şi intrarea în poveste (în mit) se face prin limbă, folosită în ipostaza rituală, care reprezintă codul de acces către o comunicare extraordinară. Pe lângă transmiterea unui mesaj, limba, în calitatea sa mitică, oferă mai ales o iluminare, care implică o retrăire a ideii inițiale (nealterate de cunoaşterea ştiințifică, poetică, sau filozofică) sub sentimentul simultaneității cu momentul originar9.
Cuvântul umple corpul viu, la fel cum vinul umple ulciorul de lut: „Eu sunt «Vinul», Textul / Tu eşti «Amfora», adică receptarea”10. În acelaşi timp, pentru François Bréda, după ce a urmat experiența horațiană, vinul este un text divin care ne uneşte în şi prin Bacchus, oferindu-ne beția beatitudinii unei existențe din care doar zeii se împărtăşesc. Vinul reprezintă un mijloc de acces spre lumea zeilor, transformându-ne în entități divine: „DiVinul DeVine Vin. / Vinul Vine Din DiVin. / Beția e Beatitudinea DiVină DeVenită umană. / Deus est semper beatus”11.
„Întâlnirile de gradul trei” vor produce oricărui om o spaimă vecină cu moartea, astfel că întrevederea dintre Zeu/Bacchus şi muritori va lua forma unui joc ritualic în care vinul devine un mijloc de inițiere şi de atenuare a diferențelor12. Vinul va deschide ochiul minții, sau cel de-al treilea ochi, şi va face posibilă vederea adevăratei „fețe” a Zeului. Ca într-o poezie incantatorie, ca într-un vers de petrecere goliardă, având în minte ca reper inițiatic versul horațian „Tulburător de dulce, în piept, pe zeu îl simt…”, François Bréda formulează secretul întâlnirii metamorfozante: „Vinul este Elixirul Nemuririi / Toți Băutorii devin Bacchus. / Cine sunt «Zeii»? Bețivii. / Cine sunt «Bețivii»? Zei. Ei trăiesc în Tine, în Tinerețe şi Tihnă Veşnic «Vestică» pe Insulele Fericite ale Fericiților («Insulae Beatorum»)”13. Bacchus se va defini astfel ca un „infinit trăit în finit”14, ca un „zeu intermediar între oameni şi zei, între contrarii”, ca un omolog a lui Eros Kosmogonos, a acelui zeu care „[…] prin natură, nu-i nici muritor, nici nemuritor, dar în aceeaşi zi, când prosper şi plin de viață, când extenuat, murind şi înviind. Ceea ce câştigă îi scapă ca să recâştige; tot aşa, este la mijlocul drumului între ignoranță şi ştiință. Este o forță neliniştită, totdeauna în căutare, fără odihnă […]”15.
Lumea lui Bacchus este o lume teatrală întoarsă pe dos, o lume inversată, în care cel mic devine mare şi cel mare devine mic. Însă toate aceste travestiri şi inversări de roluri se produc într-o manieră comică16, deoarece „Bacchus este epicureian şi ludic, dacă nu comic”17. Printr-un joc polarizat şi printr-un carnaval circular, avându-l ca personaj/spectator central pe Bacchus, se recrează facerea lumii prin intermediul unei piese de teatru. După cum spunea Vasile Lovinescu, „[…] Teatrul este sistola şi diastola lui Dionysos, deci a lumii […]”18. Bacanții-actori, interpretează beți, după ce au băut vinul divin cu efect supranatural, o scenă ce recrează cosmogonia unei lumi alternative ce poate fi văzută doar cu ochiul
însetat de cunoaşterea celeilalte lumi, a lumii de dincolo de realitatea noastră concretă. François Bréda ne spune că: „În lumea fluidă, umidă, «umorială» a Vinului, în «oceanul» nemărginit, sau cu-hotarele-pierdute-în-zări, ale arhidramaturgului Bacchus, totul are o înfățişare manifestativă, o altă concretizare imaginală decât pe «continentul» solid şi relativ static al Conştiinței Treze”19.
Marea întâlnire cu zeii este mediată de un act sacrificial, de o consubstanțiere cu victima divină. Hora de bacanți din jurul stâlpului în care este atârnată o piele de țap, ca personificare a lui Bacchus, îl obligă pe zeu să se sfâşie şi să-şi împartă sacrificial trupul, în mai multe bucăți20. Potrivit lui François Bréda, „Actul sacrificial se va termina prin intrarea în corpul oficianților a Victimei, pentru ca acolo, ca într-un incubator, ea să-şi poată începe misiunea de a pune stăpânire pe «mama» sa gazdă. / «Sângele» acestei Victime Vegetale care este Vița de Vie, alias Bacchus, va fi «Sacrificat» pe altarul Gâtului de către Adepții cultului. / Drogul vegetal lichid, răspândit prin convoiul «căruțelor» de propagandă a itinerantului propagandist Thespis, va cuceri rând pe rând toate comunitățile Greciei sobre. / Alaiul lui Bacchus este de fapt un extras vizional al «procesiunii» geografice a lui Thespis. / Dionysos-Thespis, sub pretextul inventării Genului Dramatic, «exportă» în realitate Vinul. Homo bacchicus va concepe totul într-un mod extatic: el percepe (văz, auz etc.) şi trăieşte (mâncare, băutură, activitate sexuală) exagerat, abuzul devenind forma lui de viață”21. În această ordine de idei, Charles Baudelaire, un alt mare inițiat al „excursiilor” beatificatorii şi confrate spiritual al lui François Bréda, ştie foarte bine că vinul are calitatea mistică de a trasforma gândurile celui aflat sub influența băuturii inițiatice, acestea supradimensionându-se şi modificându-se. Printr-un proces mistic de metamorfoză, va lua ființă o a treia persoană, hibridă, intermediară, superioară şi spir(i)tuală, unde „[…] l’homme naturel et le vin, le dieu animal et le dieu végétal, jouent le rôle du Père et du Fils dans la Trinité; ils engendrent un Saint-Esprit, qui est l’homme supérieur, lequel procède également des deux”22.

Note
1 Text din volumul omagial dedicat lui François Bréda.
2 François Bréda, Scrisori despre comicul existențial. Corespondență transtemporală, Editura Grinta, Cluj, 2006, p. 10.
3 Publius Ovidius Naso, Epistole din exil, traducere de Eusebiu Camilar, prefață, note şi indice de Toma Vasilescu, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1966, pp. 5-7.
4 François Bréda, Scrisori…, p. 7-8.
5 Idem, Déclin & Déclic, Editura Remus, Cluj, p. 48.
6 Victor Kernbach, Mit, mitogeneză, mitosferă, Editura Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1995, p. 72.
7 François Bréda, Déclin…, p. 38-39.
8 Idem, Ființă şi teatru, Editura Dacia, Cluj, 2003, p. 31.
9 Victor Kernbach, Mit, mitogeneză…, p. 76.
10 François Bréda, Scrisori…, p. 120.
11 Ibidem, p. 33.
12 Ibidem, p. 31.
13 Ibidem, p. 32.
14 Vasile Lovinescu, Incantația sângelui (câteva elemente esoterice din iconografia şi literatura cultă), ediția a II-a îngrijită de Alexandrina Lovinescu şi Petru Bejan, prefațată şi adnotată de Petru Bejan, Editura Institutul European, Iaşi, 1999, p. 58.
15 Ibidem, p. 70.
16 François Bréda, Scrisori…, p. 29.
17 Ibidem p. 30.
18 Vasile Lovinescu, Incantația…, p. 57.
19 François Bréda, Scrisori…, p. 28.
20 Vasile Lovinescu, Incantația…, p. 72.
21 François Bréda, Scrisori…, p. 114.
22 Charles Baudelaire, Les Paradis artificiels, préface de Maurice Nadeau, Union Générale d’Éditions, Paris, 1962, p. 40.

Leave a reply

© 2024 Tribuna
design: mvg