Consiliul
Județean Cluj
„Mi-e greu să spun ce trebuie făcut ca într-adevăr să intrăm și noi într-o minimă normalitate și să nu fim umiliți”
Pentru Ion Mândrescu este clar că, pentru a se apropia de abstracţie, condiţia absolut obligatorie este stăpânirea figurativului. Şi astfel se ajunge, inevitabil, la Auguste Rodin, pe care nici un sculptor, de la sfârşitul sec. 19-lea încoace, nu l-a putut ignora, fie că influenţa lui a fost mai mică sau mai mare. Mesajul exemplar al acestui artist de-a dreptul atemporal este adevăr în stăpânirea formei plastice în relaţia ei cu spaţiul.
Dr. Gerbert Frodl, Salzburg, 2015
Ion Mândrescu s-a născut în 1954 în satul Mihoveni, comuna Șcheia, Suceava. A făcut şcoala primară la Mihoveni, Liceul de Artă „Ştefan Luchian” din Botoşani, după care şi-a continuat studiile la Institutul de Arte Plastice „Ion Grigorescu” din Bucureşti, profesor Geta Caragiu. Tânăr absolvent, în urma unui concurs organizat de Primăria Capitalei, a obţinut o bursă pentru sculptură ce consta în oferirea un atelier pe o perioadă determinată la Muzeul Frederic și Cecilia Cuțescu Storck. Deşi abordează toate materialele tradiţionale sculpturii, lemn, marmură, se consacră bronzului. Din acea perioadă lucrează la seria „Om, Timp, Spaţiu”, o lucrare din această tematică putând fi regăsită actualmente în anticamera secretarului general al Consiliului Europei, făcând parte din colecţia de artă a instituţiei. Ion Mândrescu este autorul bustului lui Mihai Eminescu, turnat în bronz în trei exemplare, un prim exemplar fiind la Caracas, Venezuela, oferit de către statul român, iar celelalte piese la Chişinău şi Mânăstirea Suceviţa (fiind donate de artist). Expune în străinătate la Expoziţia Universală de la Sevilla (1991), iar în 1993, la Institutul Cultural Român din Paris, ceea ce îi va aduce timp de 10 ani un contract exclusiv cu o galerie pariziană. Actualmente, Galeria Five Plus Art Gallery din Viena, Austria, prezintă cu titlu permanent lucrări din ciclul „Mensch, Zeit, Raum” semnate Ion Mândrescu.
Consecvent idealului său, Ion Mândrescu ştie să treacă prin osia lumii fiinţa macerată prin dinlăuntrul implacabil al singurătăţii bronzului, multiplicând la maximum suferinţa umană. Omul-angrenaj în propriul său Timp îşi sfâşie la nesfârşit propria existenţă, în căutarea eliberării sale spirituale.
Marina Nicolaev: — Discret, retras în atelierul său situat într-o curte plină de verdeaţă dintr-un cartier bucureştean, în miezul caniculei, sculptorul bucovinean Ion Mândrescu modelează neobosit inefabile forme plastice. Maestre, când v-aţi descoperit această mare pasiune, microbul artei? Care au fost primii paşi?
Ion Mândrescu: — Sigur, copilăria mea a fost la ţară într-un mediu destul de modest. Şi când nu ai jucării, atunci ţi le confecţionezi. Am avut şansa să mă nasc într-un loc cu dealuri minunate şi aşa au început jocurile mele cu pământul. Reproduceam în lut tot felul de imagini. Primul personaj care m-a fascinat, când aveam vreo 4-5 ani, a fost soldatul. Am văzut un soldat venit de pe front. Şi am început să fac soldaţi în diverse poziţii de luptă, ca la război. Apoi, m-au uimit tractorul, combina. Mai târziu, fiind la oraş, am văzut statuia lui Ştefan cel Mare, am reprodus statuia respectivă. Dar totul era ca un joc, fără niciun gând serios. Gândurile spre care mă îndreptam erau cu agricultura, bineînţeles.
În clasa a III-a a apărut în sat un pictor care făcea panouri decorative, lozinci. Se colectivizase satul şi voiau să-i schimbe şi mentalitatea. Şi acest pictoraş a locuit la bunică-mea care avea o casă în centrul satului. El m-a învăţat să pictez iconiţe, peisaje ş.a. să pot trăi din pictură. Însă nu mi s-a părut atât de normal ce mă învăţa pentru că desenele le făcea cu hârtia de indigo, eu, în joacă, desenam fără şi conştientizam că figurile mele parcă sunt mai proporţionate ca ale lui. Am început să pictez peisaje, chiar păstrez din acea perioadă un
peisaj în ulei. Am dorit să fac pictură. Am ajuns la sculptură din întâmplare, pentru că acolo, în sat, nu conştientizam că pot să merg în direcţia asta, totul părea o joacă. Însă o mătuşă m-a dus la Botoşani la şcoala de muzică şi arte plastice şi aşa am ajuns într-o şcoală de profil unde am realizat că pot să pictez şi să desenez mai bine decât cei din jur şi asta m-a stimulat oarecum. Acolo am avut un profesor (mai trăieşte şi astăzi) care-mi spunea că nu sunt bun la culoare şi asta m-a inhibat. Sigur că paralel s-a întâmplat cu mine următorul fenomen: în familie avem un sculptor, Buculei, care era foarte elogiat de toţi, ceea ce m-a motivat. Probabil, acesta a fost momentul. Şi uşor, uşor, sculptura a devenit o formă a mea de existenţă. Asta a fost totul. Simplu.
— «Om, Timp, Spaţiu» reprezintă un ciclu de lucrări care vă definesc, este cartea dumneavoastră de vizită încă din anii ‘80. O roată a Timpului ce înglobează Omul, implacabil, de-a lungul Spaţiului, în efemera sa trecere. Cum s-a concretizat?
— M-a fascinat de mic copil acest circuit primordial al omului strâns legat de natură (naştere-viaţă-moarte), ce formează de altfel un tot indivizibil, un continuum divin dincolo de percepţia umană. Existenţa fragmentară, minusculă a omului pare să se reasambleze, să se metamorfozeze după reguli cosmogonice coerente, dinainte definite. Einstein vorbea de o anumită deformare inteligentă a spaţiului-timp, de o configurare divină a tot ceea ce ne înconjoară întrucât «Gott würfelt nicht». Am putea să percepem acest Spaţiu-Timp ca pe o entitate generată chiar de natura spirituală umană? M-a pasionat simbolistica Roţii ce pare să fie chiar esenţa universului, micro şi/sau macro, formele apriorice ale cunoaşterii, care premerg experienţei umane, coordonatele lumilor reale sau universurilor paralele în care sigur trăim.
Până să ajung la acest concept Om, Timp, Spaţiu, am mai avut o serie de cicluri legate de percepţia umană a universului: Coloane, Mandalele, Pânza, Pânza de păianjen sau Scarabeii care în mitologia egipteană sunt legaţi simbolistic de soare, renaştere, transcendentalitate.
Spre exemplu, ciclul Coloane este de fapt un simbol religios legat de Hristos.
În anii ‘80, cei de la Consiliul Culturii s-au sesizat la un moment dat, aproape au vrut să mă elimine din saloanele naţionale. Cu mare greutate am reuşit să trec de cenzura lor.
— Fiecare artist are în atelierul lui un număr de schiţe, crochiuri, machete, fragmente de lucrări dintr-un puzzle în devenire. Cum decurge totul în creaţia dumneavoastră? Care sunt paşii?
— De obicei nu desenez, nu fac schiţe, în şcoală, din păcate, m-au inhibat anumiţi pedagogi care erau formalişti, convenţionali. Am fost un răzvrătit şi reacţia lor a fost ca atare. Nu i-am copiat precum alţii, nu am folosit reţetele lor. Nu m-a caracterizat acest tip de obedienţă ci mai degrabă o anumită disimilaritate.
Mă simt bine, în largul meu cu formele tridimensionale. Lucrez direct modelaj, în rondbos. Elementele, ideile vin de la sine, e ca un sentiment de catharsis, ca o conectare directă şi personală cu inspiraţia divină.
Având câteva machete se poate trece la transpunerea lor în bronz, marmură, după o atentă analiză întrucât şi aici intervine experienţa, nu numai personalitatea, lucrurile trebuie bine controlate, stăpânite până la cele mai mici detalii. Bineînţeles, tehnologia ţine de alfabet.
Având în vedere volumul de muncă, etapele, dimensiunile, greutatea uneori a operei, sunt ajutat de maiştrii turnători în cazul bronzului, turnătoria fiind o meserie pe cale de dispariţie. Lucrările mari de bronz te solicită efectiv fizic, nu e ca în pictură, de exemplu.
— Sunteţi considerat în Occident un Rodin modern, dedicat ca şi el, integral, principiilor dinamice ale operei în tentativa recreerii „iluziei vieţii”. Ce operă vă fascinează mai mult din creaţia lui Auguste Rodin?
— Auguste Rodin reprezintă unul din reperele mele artistice importante. Îmi place tot, întreaga sa creaţie. Sunt atras în mod special de „Burghezii din Calais”, operă pe care o admir deosebit de mult, căreia nu-i lipseşte absolut nimic din punct de vedere al compoziţiei, expresivităţii şi seriozităţii realizării, tehnologic vorbind. Este o compoziţie la superlativ pentru că, paradoxal, personajele sale rezistă şi ca tot unitar şi individual, absolut impecabil. Tridimensional, volumele sunt perfecte, nu concurează între ele ci mai degrabă sunt indestructibil impregnate de o subtilă şi inefabilă regie a firescului fiecărui personaj, de o rară frumuseţe. Opera lui Rodin seduce perfecţiunea.
— La Viena, în galeria Five Plus Art, expuneţi în mod frecvent. Cum aţi fost selecţionat?
— Patronul galeriei împreună cu staff-ul au căutat în România. Erau la început şi era foarte important cu ce debutează. Au umblat prin ateliere, au evaluat şi şi-au făcut o formulă de început. Au debutat cu expoziţii ale unor artişti reprezentativi pentru plastica românească: Ion Nemţoi şi Silviu Oravitzan, după care am venit eu şi pe urmă nişte timişoreni. În ceea ce mă priveşte, s-au stabilizat. Sigur că atunci când am expus, unul dintre cei care au încercat a fost şi George Apostu. Le-am recomandat, din experienţa pe care am avut-o la Paris, că trebuie să găsească o formulă stabilă. Încă mai fac expoziţii şi nu toate expoziţiile sunt reuşite. Fiind însă la început, cu intrare serioasă pe piaţa de acolo, au reuşit. Până la urmă ăsta-i scopul şi rostul unei galerii.
— Ce se va întâmpla în viitor cu Parisul, cu proiectele dumneavoastră vizând galeriile pariziene?
— Nu am preocupări cu galeriile pariziene, am preocupări cu galeria cu care am debutat. M-ar interesa să reiau contractul şi să expun în continuare acolo. O galerie cu care, sub altă denumire, am avut contract din 1994 până în 2013. Actualii patroni s-au arătat interesaţi să reia legătura cu mine, aceştia menţinând aceeaşi formulă de la foştii patroni de galerie.
— Revenind în spaţiul nostru românesc şi mai ales cel bucureştean, aş vrea să vă întreb ce părere aveţi despre monumentele de for public amplasate ici-colo, cele din ultima vreme?
— E o întrebare destul de dificilă, la care mi-e foarte greu să răspund.
— Am observat că lucrarea dumneavoastră Om, Timp, Spaţiu, care se afla în faţa Teatrului de Comedie, a fost mutată puţin mai jos, la o intersecţie a străzii Ion C. Filitti cu strada Nicolae Tonitza, aflată în pantă, lângă o terasă-restaurant, secţionată parcă de mese şi scaune. Îi lipseşte până şi o plăcuţă indicativă. A cui a fost ideea?
— Ce să zic? Acolo e înmormântată, puţin spus înmormântată, pentru că nu respiră, fiind un obiect tridimensional gândit să poată fi văzut din orice unghi. Or, acolo piaţa e foarte mică, sculptura e sufocată într-adevăr, nu-i bine amplasată acolo. Nu are vizibilitate, singurul unghi de vedere este din strada Franceză, însa fiind planul înclinat (al străzii Nicolae Tonitza –n.n.), se situează mult peste nivelul ei, ceea ce nu este un avantaj pentru un obiect tridimensional. Însă, ce se întâmplă, vedeţi dumneavoastră, lucrurile astea ţin de timp. Timpul le aşează pe toate unde le este locul. Eu cred că locul ei nu este definitiv acolo. Unele sculpturi îşi mai schimbă amplasamentul, dacă au calitate, dacă au valoare sau rosturi. Altele, independent de dimensiunea lor, neavând conţinut şi nici calitate, au drumul lor foarte scurt: la topit.
— Ce părere aveţi despre statuia lui Traian (autor Vasile Gorduz) de pe treptele Muzeului Naţional de Istorie?
— Este dificil să iau o poziţie publică. Nu. E iarăşi o întrebare la care nu vreau să răspund să-mi pun colegii în cap, sunt unii care sunt pro, alţii contra. Sigur că eu n-aş fi văzut-o acolo, al doilea lucru pe care îl sesizez, dacă ea ar fi fost o simplă alegorie, ar fi fost ok, dar atâta timp cât i se dă un titlu ca acesta, fără niciun fel de acoperire, încep să am nişte îndoieli, să îmi pun nişte întrebări la care răspunsurile sunt mai curând comice. Analizând obiectul ca sculptură în sine, sigur sunt şi părţi bune şi părţi proaste. Sunt nişte lucruri clare acolo pe care un sculptor adevărat nu le-ar face.
— Ce părere aveţi despre ideea de a realiza un Muzeu de Artă al Comunismului, aşa cum au făcut bulgarii? De exemplu, de recuperat statuia lui Lenin sau a lui Petru Groza, care zac aruncate prin grădinile de la palatul Mogoşoaia precum şi alte statui şi tablouri realizate în perioada comunistă?
— Nu ştiu, nu-i de competenţa mea. Sunt alţii care se ocupă de asta, istorici sau sociologi. Ca lucrări în sine, statuia lui Lenin făcută de Boris Caragea mi s-a părut mult mai bine realizată decât statuia lui de la Constanţa. Ăsta stă bine mersi în parc, după mine nefiind un obiect cu nişte valori sculpturale, cu nişte rezolvări fericite. Lenin de fapt, la origine a fost mărunt de statură, aici pare bărbătos, dacă nu avea capul, putea fi oricine. Sigur că Petru Groza din Bucureşti (1971, sculptor Romulus Ladea, iar cealaltă statuie din Deva realizată de Constantin Baraschi în 1962 a fost repusă pe un soclu în 2007 în localitatea de naştere Băcia, Hunedoara – n.n.) ca sculptură în sine stătea, părerea mea, foarte bine acolo. Nu sunt nişte rebuturi. Sigur s-au făcut alte rebuturi în perioada ceauşistă, când au fost prinşi în zona asta a picturii şi sculpturii propagandistice tot felul de indivizi de nivel foarte jos. Asta s-a întâmplat. Eu am văzut la Paris, de exemplu, o galerie a unor ruşi care expuneau picturi şi sculpturi din perioada pompieristică dar erau făcute, dincolo de mesaj, cu virtuozitate. Şi nu întâmplător ele se vindeau la nişte preţuri foarte mari pentru că dincolo de mesaj, aveau calitate. Lucru care nu s-a comis aici. Încercări de genul acesta, de a fi vândute la diverse licitaţii au fost, chiar şi în perioada lui Oroveanu. A încercat, dar a eşuat. Nu întâmplător, pentru că dincolo de mesaj nu aveau nicio calitate, erau făcute de nişte indivizi care-şi puneau serviciile în slujba sistemului şi atât.
— Aş vrea să îmi spuneţi câteva cuvinte despre maestrul Ion Irimescu, care v-a apreciat foarte mult.
— De întâlnit ne-am întâlnit pe diverse traiectorii în perioada studenţiei, când lucram la unele monumente. Desigur el făcea parte din comisia aceea importantă şi venea la corectura anumitor lucrări înainte de a fi turnate în bronz. Şi mi s-a părut întotdeauna că obiecţiile erau făcute cu foarte multă cinste, vedea exact ce trebuia să vadă şi puncta acolo unde obiectul avea slăbiciuni şi era foarte corect, lucru care nu se întâmpla cu ceilalţi colegi ai lui, lucru care mi-a plăcut.
Făcând o paralelă între Irimescu şi colegii de astăzi, sigur că exemplul ar fi una din monstruozităţile Bucureştiului făcută undeva,
în zona Facultăţii de Medicină, nu departe de unde a fost amplasată cândva statuia lui Petru Groza.
Dacă treci pe acolo nu ştii despre cine este vorba şi de cine a fost făcută, poate fi făcută de oricine, de orice copil de grădiniţă fără har, fără talent, un bibelou supradimensionat. Şi pentru că într-o zi am cunoscut autorul, mi-am permis să-l întreb: Cum ai făcut chestia aia? şi el mi-a răspuns simplu că era prea tânăr. Câţi ani aveai?, Aveam 28, zice el şi că atunci a fost încurajat prea mult de rectorul de atunci. A trecut timpul şi şi-a dat seama că a greşit. Proporţiile, totul se anulează acolo. Şi stau şi mă întreb, cum are acest băiat catedră la facultatea de arte plastice şi nu oriunde, la anatomie artistică. Ca să vedeţi unde am ajuns astăzi! Nu vreau să fiu rău şi să atac nişte oameni care au o funcţie, sigur că de acolo îşi asigură existenţa, însă ce pot să dea generaţiilor viitoare astfel de indivizi dacă sunt ţinuţi în instituţia asta, în învăţământ, pentru că totul începe cu şcoala? Sigur că cel care are har, are talent, este autodidact, până la urmă găseşte o cale. Dar pentru cei care se duc să înveţe acolo?
— Legat de faptul că sunteţi membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România, ce părere aveţi despre U.A.P.? Şi mai ales de secţia dumneavoastră de sculptură?
— Sigur că sunt membru al acestei instituţii din 1982, perioadă când într-adevăr era motivată ca instituţie şi asigura o minimă protecţie. La ora actuală, a căzut. Eu, ştiind foarte bine sistemul de funcţionare din afară, cel de la Paris, le-am spus unor colegi care conduceau această instituţie că trebuie schimbată, adaptată la sistemul actual. Şi, cum să spun, am fost respins cu foarte multă agresivitate şi am ajuns să mă întreb ce caut între ei? Şi asta se întâmpla acum vreo douăzeci şi ceva de ani. Între timp, de la an la an, s-a dus lumea. Sigur, ca să fac o paralelă cu Parisul, pe piaţa de artă nu intră orice absolvent, selecţia o fac galeriile acolo. Cam unul din 2000 intră pe piaţa de artă. Dar cei care nu intră, şi nu au contracte, nu au galerii, sunt protejaţi, în sensul că toţi au ateliere şi li se asigură, li se dă o şansă. Însă aici nu ai niciuna, adică eşti în spaţiul tău mioritic tratat ca ultimul vagabond. Şi asta pentru că noi cu noi menţinem acest tip de structură, de mentalitate şi cei care ne reprezintă nu sunt interesați de destinul artiştilor. Şi cei care conduc această instituţie sunt total dezinteresaţi, sunt interesaţi doar de problemele lor: să pună mâna pe un atelier, să-şi găsească un rost în Universitatea de Arte ca să-și asigure cât de cât un echilibru material pentru că, presupun, asta e principala lor preocupare. Nu se pune problema ca proaspătul absolvent să aibă un minimum de protecţie, să intre într-un sindicat al artiştilor, să simtă că acest sindicat îl protejează, îi asigură un atelier, un venit minim ca el să-şi poată plăti chiria. Chiriile ar trebui să fie diferenţiate în funcţie de locaţia atelierelor. Artistul trebuie sprijinit în relaţia lui cu structurile statului. E brambureală, multă brambureală. Nu avem pe nimeni care într-adevăr să ne reprezinte. Şi dacă nu avem pe nimeni, nimeni nu se duce la Parlament, la Guvern – unde ar trebui sa fie legi funcţionale, să existe o minimă protecţie –; ca instituţie, ca producător de bunuri culturale, n-ai nicio şansă. Astăzi nu-l mai poţi obliga pe artist, dacă într-adevăr are nişte calităţi în plus faţă de celălalt şi este vândut, să aducă bani acestei instituţii care se cheamă U.A.P. Aceşti reprezentanţi nu au nicio autoritate, probabil nefiind buni administratori, nici ca artişti nu au operă. La ora actuală, revenind la Irimescu, el reprezenta ceva pentru arta românească, avea audienţă şi era ascultat, e teribil de important cine te reprezintă la nivelele acestea. Însă şi aici e o problemă, cel care face arta nu e un foarte bun administrator, nu e un foarte bun vorbitor. Mie mi-e greu să spun ce trebuie făcut ca într-adevăr să intrăm şi noi într-o minimă normalitate şi să nu fim umiliţi.
— La Fălticeni, unde este casa-muzeu a maestrului Irimescu şi unde sunt peste 400 de lucrări, mi-aduc aminte că în ultima parte a vieţii, Ion Irimescu a dorit să rămână în clădirea din spate, într-una din anexe. Astfel se pare că i s-a amenajat de către forurile judeţene o locuinţă şi practic clădirea principală Parter+Etaj a rămas muzeu. V-aţi gândit să amenajaţi un muzeu în locul copilăriei, la Mihoveni? Un muzeu Ion Mândrescu?
— Nu. Când am făcut această casă la Mihoveni, m-am gândit să mă retrag la bătrâneţe, să fie un posibil atelier, să lucrez acolo şi pentru că la Bucureşti au dispărut turnătoriile, eventual să-mi fac acolo o turnătorie. Fiind un liceu de arte plastice şi absolvenţi în zonă, ar putea să vină şi să facă ucenicie la atelierul meu. Cei care au talent. Ca să obţii rezultate în meşteşugul turnării neferoaselor trebuie să ai har, şi nu poate să facă oricine.
Nu e numai o casă, am construit un centru artistic pentru tinerii talentaţi, pentru Bucovina.
Nu m-am gândit niciodată la niciun fel de muzeu. Dacă timpul va hotâri că lucrările mele au rosturi şi au valoare şi vor circula şi vor fi vândute cu preţuri, cote ş.a.m.d. probabil se vor gândi şi vor face alţii. Nu-i de competenţa mea. Nu asta mă preocupă şi nu m-a preocupat niciodată.
— Ultimul proiect pe care-l aveţi în lucru care este? Ne puteţi spune la ce lucraţi?
— Lucrez la ceea ce ştiu eu mai bine să fac, ceea ce simt eu că e lucrul cu care mă identific. Mă pregătesc intens pentru Paris în ideea de a expune acolo. Mă gândesc la o expoziţie. Am deja o vârstă şi vreau să fac o expoziţie reprezentativă cu ceea ce am eu ca lucrări, însă cele mai multe sunt în diverse colecţii şi doar la unele am acces. Lucrările mele rătăcesc prin alte meleaguri. Vreau să fac o expoziţie de anvergură, ocazie cu care să îmi lansez un nou album şi să obţin sala pe care o doresc.
După mine, spaţiul expozabil de bună calitate e Muzeul Ţăranului şi mă gândesc acolo s-o fac această expoziţie peste doi ani, sănătate să fie până atunci.
Şi sigur, să-mi consolidez poziţia la Viena. Patronul mi-a spus că există perspectiva de a face un monument în Viena, ceea ce pentru noi, cei de aici, nu numai pentru galerie, ar reprezenta enorm, ar fi un lucru spectaculos. Dacă se va întâmpla asta, veţi constata, se va produce rapid.
În Bucureşti, sper ca în maximum un an să mi se inaugureze o lucrare în parcul Herăstrău, un grup statuar care mă reprezintă, din ciclul Om, Timp, Spaţiu.
— Vă mulţumesc, Maestre.
Interviu realizat de
Marina Nicolaev