Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Michel Henry și adevărul creștinismului

Întrebării asupra adevărului creștinismului îi premerge întrebarea asupra adevărului: în ce măsură ceea ce noi considerăm a fi adevărat – și am numit aici adevărul cu care operează științele – are relevanță pentru creștinism? Michel Henry, din perspectiva fenomenologiei vieții, critică pretenția științei moderne de a deține în mod exclusiv adevărul prin înțelegerea fizico-matematică a realității materiale.1 Pentru el, o atare pretenție înseamnă aplicarea unei reducții care lasă pe dinafară calitățile sensibile non-măsurabile ale universului și sensibilitatea însăși, adică tocmai ceea ce Viața deține. Și, în ultimă instanță, înseamnă a face imposibilă înțelegerea adevărului creștinismului.
De aceea, întrebarea trebuie pusă în mod fenomenologic, adică pornind de la fenomenul însuși – textele Sfintei Scripturi –, iar nu de la prejudecățile și preconcepțiile noastre, fie ele și științifice. Așadar: ce anume afirmă creștinismul că este adevărul? Henry observă că analiza textelor Scripturii ajunge inevitabil la niște aporii. În primul rând, vom fi nevoiți să facem o cercetare istorico-critică, întrebându-ne dacă autorii sunt autentici, dacă limba textelor este cu adevărat cea originară etc., întrebări ridicate de filologie. Indiferent unde vom ajunge în urma acestor investigații, nu vom afla răspunsul la întrebarea privitoare la adevărul creștinismului, ci vom ajunge la o aporie a corpusului de texte. Prin urmare, susține Henry, adevărul creștinismului nu are nicio legătură cu analiza istorico-critică a textelor Sfintei Scripturi. — O a doua aporie este cea a istoriei. Investigarea trecutului ne obligă să recunoaștem că istoria a păstrat doar fenomenele relevante, fără a le înregistra pe cele neimportante. De aceea, adevărul creștinismului nu se lasă redus nici la adevărul istoriei, chiar dacă datele istorice sunt adevărate. De exemplu, Hristos a avut cu adevărat existență istorică, după anumite mărturii care l-au înregistrat în treacăt, dar această existență istorică încă nu răspunde la întrebarea despre adevărul creștinismului. — A treia aporie este cea a limbajului, care, fiind o copie a realității, poate să nu trimită la realitate, poate să mintă, să disimuleze și să falsifice. În urma acestor trei aporii, Michel Henry conchide că adevărul creștinismului este, din perspectiva creștinismului însuși, altul decât adevărul filologiei, al istoriei sau al limbajului: „…adevărul creștinismului nu este faptul că un anume Iisus ar fi rătăcit din sat în sat, trăgând după El mulțimile, trezind în ele admirația pentru învățătura și pentru minunile sale, grupând în jurul lui ucenici tot mai numeroși – până la arestarea Sa de către arhierei și răstignirea pe Golgota. Adevărul creștinismului nu este nici faptul că numitul Iisus ar fi pretins să fie Mesia, Fiul lui Dumnezeu și, ca atare, Dumnezeu Însuși – afirmație, sau mai degrabă blasfemie, care a fost de altfel cauza arestării și a supliciului Său. Adevărul creștinismului e că Acela care-Și spunea Mesia era cu adevărat acest Mesia, Hristos, Fiul lui Dumnezeu născut înainte de Avraam și înainte de veci, purtător în El al vieții veșnice, pe care o comunică cui vrea, făcând ca prin aceasta ceea ce este să nu mai fie sau ceea ce este mort să fie viu.”2
Adevărul creștinismului este, așadar, un adevăr care ține de credința că Iisus Nazarineanul a fost cu adevărat Fiul lui Dumnezeu. Acest adevăr al divinității Fiului modifică modul în care ne raportăm la cuvintele Sfintei Scripturi, cuvinte ale lumii menite să trimită către Cuvântul lui Dumnezeu. „A asculta cuvântul Scripturilor nu este posibil decât dacă proveniența divină a acestui cuvânt este percepută în același timp cu el.”3 De fapt, abia Cuvântul lui Dumnezeu este cel care ne dă acces la cuvintele Scripturii, Cel care ne arată cum „cuvântul evanghelic este de origine divină”4; abia Adevărul ne dă acces la el însuși: „Nu corpusul textelor Noului Testament poate să ne ofere un acces la Adevăr, la Adevărul absolut despre care vorbește, din contră, Acesta și numai el singur ne poate oferi un acces la el însuși și, în același timp, ne poate îngădui să înțelegem textul în care a fost depus, permițându-ne să-l recunoaștem în el.”5 Întrucât „nu ține de ordinul gândirii”6, adevărul creștinismului se opune adevărului lumii, fiind ireductibil la rațiune: „…ireductibilitatea Adevărului creștinismului la gândire, la orice formă de cunoaștere și de știință, e una din temele majore ale creștinismului însuși.”7
Pentru că nu distinge între manifestare și manifestat, între fenomen și fenomenalitate, între ceea ce se arată din sine și faptul însuși de a se arăta – după exemplul Întrupării lui Hristos –, adevărul creștinismului este, spune Henry, fenomenologic. El este viață, dar nu în sensul vieții biologice, ci în sens spiritual, Viață adusă de Hristos oamenilor. În același timp, el este auto-revelare, „auto-afectare”, deci o manifestare a vieții înseși, o revelare a imanenței vieții. Adevărul lumii și adevărul istoriei sunt diferite de adevărul creștinismului. Dacă adevărul lumii diferă de ceea ce este adevărat, într-o scindare care vorbește despre exterioritate și despre în afară de sine, adevărul creștinismului nu cunoaște această dedublare, fiindcă Adevărul este totuna cu revelația Sa, în măsura în care Dumnezeu Se revelează pe Sine, iar nu altceva decât Sine, care ar putea fi adevărat.
În concluzie, omul poate participa la acest adevăr nu prin cunoaștere, ci prin înfiere, devenind fiu prin adopție al lui Dumnezeu. Adevărata naștere a omului este cea la viața lui Dumnezeu, ca „fiu în Fiul”: „Definind omul ca fiu, creștinismul descalifică din capul locului orice formă de gândire – știință, filozofie sau religie – care socotește omul drept o ființă-a-lumii, fie într-un sens naiv, fie critic.”8 Michel Henry insistă că orice formă de înfiere se face prin Hristos, El este Cel care dăruiește omului înfiat viața nouă și, odată cu acest dar, omul își primește și „ipseitatea” sa, faptul de a fi ceea ce este, în calitate de fiu al lui Dumnezeu. Am putea conchide teologic, pornind de la fenomenologia lui Michel Henry, că Hristos ne dăruiește pe noi nouă înșine, în definiția noastră religioasă cea mai profundă, care implică viața, locuind El însuși în această dăruire a vieții adevărate și a dragostei, devenindu-ne interior, fără confundare.

 

 

Note
1 Michel Henry, Eu sunt Adevărul. Pentru o filozofie a creștinismului, trad. Ioan I. Ică jr, Deisis, Sibiu, 2000, pp. 78–79.
2 Michel Henry, Eu sunt Adevărul, p. 43.
3 Michel Henry, „Cuvânt și religie: Cuvântul lui Dumnezeu”, în Jean-Louis Chrétien et al., Fenomenologie și teologie, trad. Nicolae Ionel, prezentare de Jean François Courtine, postfață de Ștefan Afloroaei, Polirom, Iași, 1996, p. 127.
4 Michel Henry, „Cuvânt și religie”, p. 129.
5 Michel Henry, Eu sunt Adevărul, p. 47 (subl. în orig.).
6 Michel Henry, Întrupare: o filozofie a trupului, trad. Ioan I. Ică jr, Deisis, Sibiu, 2003, p. 31 (subl. în orig.).
7 Michel Henry, Eu sunt Adevărul, p. 66.
8 Michel Henry, Eu sunt Adevărul, p. 149.

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg