Dorind să se cunoască pe sine, împăratul din povestea Sarea în bucate, văduv și lipsit de iubire, vrea să afle cum se oglindește el în iubirea fetelor sale. După cum se știe, fata cea mare îl iubește ca mierea („Cum să te iubesc, tată? Iaca eu te iubesc ca mierea”), iar fiica mijlocie îi spune tatălui fără nicio ezitare că-l iubește „ca zahărul”. Fiecare dintre cele două fiice răspunde în mod semnificativ, atâta „o tăie capul pe dânsa, atâta și vorbi” sau atâta „o tăie și pe dânsa capul și atâta răspunse”. Dacă erau lingușitoare sau nu („fetele acestea erau lingușitoare și știau să-și arate iubirea către părintele lor mai mult decât o aveau”) interesează aici mai puțin, ceea ce contează este faptul că ele își asociază tatăl mierii și zahărului, ambele necesare alimentației și, în ultimă instanță, realității corporale a împăratului.
Firește, împăratul se bucură auzind răspunsurile celor două fiice. Îmi place să cred că această bucurie este determinată de dulcele celor două alimente („Împăratul se bucură cât un lucru mare când auzi de la fetele lui cele mai mari cât îl iubesc. El socoti că altfel de iubire nu poate să fie decât cea dulce ca mierea și ca zahărul”). Mierea și zahărul nu sunt lipsite însă de semnificații ce se cuvin menționate.
Situată între între fluiditatea acvaticului și consistența teluricului, mierea este socotită un element sacru, aflat în „corelație cu laptele matern”, sinonim al dulcelui nu doar din punct de vedere gustativ, contând însă și sensurile sale „spirituale”. Simbol al înțelepciunii, utilizată pentru prepararea unor băuturi ale imortalității, mierea devine în egală măsură „simbolul legăturii dintre cei vii și cei morți” (Ivan Evseev). Or, să nu uităm, împăratul din poveste este văduv, soția lui, menționează basmul, trecând în lumea umbrelor.
Zahărul, concretizare a iubirii fiicei mijlocii, îl plasează pe împărat într-o altă vârstă, o perioadă a modernității, oricum alta decât cea specifică basmelor, dacă avem în vedere timpul în care a început să se fabrice zahărul din trestia de zahăr.
În sfârșit, i-a venit rândul mezinei să mărturisească felul său de a-și iubi tatăl. Ea îl iubește „ca sarea în bucate” și o spune într-un fel ce o deosebește de surorile sale: „răspunse și ea cu fața senină, zâmbind cu dragoste firească și lăsându-și ochii în jos, de rușine că vorbi și ea”. Răspunsul trezește mânia împăratului și fiica este alungată de la casa părintească, însă nu oricum. Mezina trebuie să ia cu sine și sarea, lipsindu-l pe împărat de această repudiată substanță: „Să te duci de la mine cu sarea ta cu tot!”
Împăratul nu poate accepta așadar sarea, pe care dicționarul de simboluri o reține ca „simbol al hranei și al incoruptibilității”. Alchimiștii o considerau bază a tot ceea ce ia o formă. Acțiunea sării, combinată cu cea a sulfatului de mercur produce tot ceea ce este născut. Principiu stabilizator al corpurilor, simbol al înțelepciunii și al echilibrului, sarea este în același timp un agent purificator (Nadia Julien).
Este suficient, cred, pentru a ne convinge că împăratul este o ființă neîmplinită, mezinei revenindu-i rolul de a-și ajuta părintele să se descopere pe sine.
Văzând că nici surorile sale nu o cruță, fata cea mică a împăratului își asumă o condiție umilă. Își ia nu întâmplător „din casa părintească un rând de haine proaste și vechi” pentru a trăi în felul acesta condiția umilă a cerșetorului. Or, cerșetorul are niște semnificații nu pot fi neglijate. În limbile slave, suntem informați, numele cerșetorului (ubog, „al Domnului”) „atestă natura sa sacrală. Cerșetorul putea fi trimisul zeilor (…) sau strămoșul mitic venit în lumea celor vii. De aici ospitalitatea, dar și frica față de cerșetor. El poate fi și încarnarea demonului, a răului”, cerșetorii fiind socotiți uneori „reprezentanți ai lumii căzute în păcat” (Ivan Evseev). Fata nu trăiește doar experiența unui cerșetor, ci și pe aceea a rătăcirii, într-un fel a labirintului: „Și pribegi din sat în sat, până la curtea unui alt împărat”. Într-un fel, asumarea condiției umile și labirintul sunt niște probe pe care fata le trece, dovedind calități care îi permit să ajungă la curtea altui împărat, unde are ea pregătește cu subtilitate metamorfoza tatălui ingrat.
Să reținem că mezina alungată de acasă ajunge ajutoarea chelăresei, care-i încredințează cheile, ea având astfel acces la spații tainice, inaccesibile altora: „Chelăreasa se bucură văzând-o că răspunde așa de cuminte, și o luă să-i fie ajutoare. Îi spuse ce are să facă și îi dete pe mână un vraf de chei din mai multe ce avea”. De origine nobilă fiind, fiica împăratului găsește satisfacție în lectură. Nu ni se precizează ce cărți citea fata, dar un deosebit respect față de cuvânt și plăcerea lecturii o definesc pe deplin: „Unde să stea ea la vorbă deșartă, sau cu streinii carii veneau să-și ia tainurile și merticurile? Unde să iasă din gura ei vreo vorbă fără cumpăt, ori să asculte de la cineva vreo asemenea vorbă, că se rușina și găsea ea cuvinte destul de cuviincioase cu care să închiză și gura cea mai farfara. Ea nu sta la taifas cu slugile ori cu slujnicile curții, ci, când își găsea câte nițică vreme de repaus, citea pe carte”. Fata se impune chiar prin limbaj: „Din toate cuvintele cele înțelepte ce ieșeau din gura ei plăcu împărătesei mai mult decât orice”.
Spațiul în care ea se manifestă este o cămară, căreia mezina îi impune o altă ordine. Curățenia poate însemna aici înlăturarea unei ordini vechi, pentru a impune una nouă: „Fata era cuminte și deșteaptă. Ea începu să deretice prin cămară și prin dulapurile de la care avea cheile și să puie fiecare lucrușor la rânduiala lui”.
Frământatul și prepararea dulcețurilor nu sunt la fiica cea mică a împăratului preocupările unei bucătărese, ci manifestarea unei origini nobile („Mă rog, fată de împărat nu era?”), cu trimiteri spre orizontul spiritual al celui care „citea pe carte”.
După cum se știe, fiul împăratului se întoarce rănit din război și mezina alungată de la casa părintească îl îngrijește cu multă căldură, dar ceea ce reține în mod deosebit atenția este un anumit har al tinerei, acela de a-l ajuta pe om să se descopere pe sine, har la care ea va apela în finalul narațiunii: „Cuvintele cele blânde și înțelepte ale fetei, mângâierile ei cele dulci și neprefăcute, smerenia ei deșteptară în inima bolnavului o simțire ce nu o avusese până atunci, iar mai mult decât toate, cum știa ea să umble de binișor când îi primenea rănile, făcu pe fiul de împărat să o iubească ca pe o soră, căci pare că-i alina durerile când punea ea mâna pe rănile lui”.
Pregătindu-se nunta fetei cu fiului de împărat, tânăra are grijă să fie invitat și tatăl său ingrat, gătind ea însăși bucatele pentru el. Bucate în care nu a pus deloc sare, ci doar zahăr și miere: „Iaca mireasa gătise toate bucatele pentru tată-său fără sare, ci numai cu miere și cu zahăr. Chiar sarnița de dinaintea lui era plină cu zahăr pisat, și degeaba lua bietul împărat cu cuțitul din sarniță ce credea el că este cu sare și punea în bucate, ele, în loc să se facă mai bune de mâncare, se făceau și mai dulci de pe cât erau, și mai cătrănite”.
Acel har dovedit în îngrijirea bolnavului revine, după cum spuneam, în final. Tatăl tinerei este ajutat tocmai de alimentele preferate, servite în exces, să se descopere pe sine sub puterea unui „duh” (de data aceasta) al fetei. Urmează iertarea. Nicolae Steinhardt scria că a cere iertare și a ierta asigură intrarea „în contact cu paradisul”. Aci este vorba de intrarea sub zodia unei veselii și a unei petreceri (comesenie) ce plasează oamenii în armonie cu ei înșiși și cu lumea: „Atunci tatăl fetei mărturisi că n-a știut să prețuiască duhul fetei sale și și-a cerut iertăciune. Fata, și ea, i-a sărutat mâna și și-a cerut și dânsa iertăciune dacă fapta ei l-a supărat. Și se puseră pe o veselie și pe o petrecere de se duse vestea în lume”.
Și mergând împăratul la un război, luă și pe fiul său cu dânsul, ca să se deprinză cu ale războaielor. Acolo, nu știu cum se făcu, nu știu cum se drese, că numai ce îl aduseră acasă rănit.
Cuvintele cele blânde și înțelepte ale fetei, mângâierile ei cele dulci și neprefăcute, smerenia ei deșteptară în inima bolnavului o simțire ce nu o avusese până atunci, iar mai mult decât toate, cum știa ea să umble de binișor când îi primenea rănile, făcu pe fiul de împărat să o iubească ca pe o soră, căci pare că-i alina durerile când punea ea mâna pe rănile lui.
Mireasa poruncise bucătarilor ce bucate să gătească.
Ea însă cu mâna ei găti deoparte toate acele feluri de mâncare numai pentru un musafir. Apoi dete poruncă unei slugi credincioase ca să bage bine de seamă ca, aducând la masă bucatele gătite de dânsa, să le puie dinaintea împăratului poftit după rugăciunea ei. Dară să îngrijească să nu le puie dinaintea altcuiva, că e primejdie de moarte.
Atunci tatăl fetei mărturisi că n-a știut să prețuiască duhul fetei sale și și-a cerut iertăciune.