Despre Jon Fosse am aflat din sextetul romanesc al lui Knausgård, Lupta mea, pe care l-am descris cititorilor Tribunei. Scriitor inflaționist și megaloman, certat cu orice formă de discreție în literatura sa biografistă, Knausgård te introduce însă ca nimeni altul într-o Norvegie credibilă, vie, pulsînd de creativitate. Așa este evocat Jon Fosse, viu și deloc scorțos, în maniera scandaloasă dar fascinantă în care beatnicii se aminteau/promovau unul pe altul. Jon Fosse este altminteri un celebru dramaturg (jucat chiar pe scenele românești) și poet norvegian, născut în 1959. Văzut drept un maestru al literaturii Nordului, este pomenit an de an ca unul dintre posibilii cîștigători ai Premiului Nobel. Scrie și romane, iar acum, în 2022, în colecția Anansi contemporan de la Pandora M, putem citi Numele celălalt. Septologie I-II, în traducerea din norvegiană a lui Ovio Olaru. 351 de pagini. Apariția cărții, la noi, este, în sine, un eveniment: o dată, pentru că volumul nominalizat în 2020 la International Booker Prize înseamnă un text dens și erudit, poetic și hipnotic, de o ambiție aproape faulkneriană; a doua oară, pentru că transpunerea în limba română devine un act poetic spectaculos. Rar sînt traduse în română cărți din islandeză, daneză, norvegiană, finlandeză și, și mai rar, un text atît de complicat, adresat – ca operele unor Joyce, Faulkner, Bernhard – doar cîtorva rafinați. M-ar mira (dar m-ar și bucura) ca textul acesta să ajungă în mîinile unui public mai larg. Avem un roman ca o piesă de teatru postbeckettiană în două personaje. Monologul se transmite de la unul la altul ca un virus, insidios, așa încît cititorul recunoaște cu greutate vocile, le confundă, se confruntă în permanență cu textul care devine un tip special de halucinație. Eroii sînt doi pictori norvegieni, din și de lîngă Bergen, care poartă același nume, Asle, care au aceeași înfățișare, înălțime, al căror corp îmbătrînește la fel. Amîndoi au genți identice maro. Unul este alcoolic abstinent și trăiește confortabil din vînzarea tablourilor sale, în timpul unei singure expoziții anuale, de Crăciun. Aici apare, totuși, o diferență fundamentală, pentru că celălalt Asle este un alcoolic autodistructiv, care a renunțat să mai picteze. Nici unul nu mai are soție: Ales, soția alcoolicului abstinent, a murit tînără încă; soțiile celuilalt Asle l-au părăsit, la fel și copiii, dar are un cîine, Brage, docil și neglijat. Introspecțiile/ fluxurile narative interne ale celor doi Asle au ceva răvășitor, o brutalitate totală, dublată de o tandrețe, puritate totală. Cumva, amîndoi au pierdut. Pentru amîndoi, ireparabilul s-a produs. Trăiesc. Mai degrabă supraviețuiesc, cum ar fi spus Hrabal, ca și cum și-ar fi luat concediu de la crematoriu. Tonul amîndurora are ceva sepulcral și definitiv. Așa încît, trecerea neașteptată (și adesea nedectată) dintr-o voce într-alta, dintr-o narațiune interioară în alta, dintr-un coșmar personal în celălalt nu te mai enervează, nu mai este o dramă, pentru tine, cititorul atent și rafinat. Accepți, pînă la urmă, muzica, fraza ritmată, dansul celor două voci, melancolice și virile, care se completează una pe alta. Uneori rezultatul este un adevărat poem în proză, precum acesta evocîndu-mi-l pe cel mai bun Ion Mureșan. Pentru că Jon Fosse scrie, bunăoară, expert, despre cîrciumă și alcoolici, „cum stau cu berea în față și fumează ca și cum ar alcătui o linie de apărare împotriva lumii, cum stau acolo și se țin de țigările lor, de halbele lor, și marea din interiorul fiecăruia dintre ei e adîncă, în furtună ca și pe vreme bună, cum șed pe scaunele lor și așteaptă următoarea ieșire în larg, care le va fi și ultima, care nu va lua sfîrșit niciodată, cea din care nu se vor întoarce niciodată acasă, frica le e străină, totul se va petrece cum e scris să se petreacă, fiindcă se petrece cu un motiv, sigur că da, Domnul Nostru are un motiv pentru asta, se gîndesc ei, pentru că El scrie drept pe linii strîmbe, își zic, sau, în orice caz, Dumnezeul cel bun se află acolo, undeva, iar Diavolul e cel care strîmbă și încovoaie liniile, gîndesc ei și se țin de țigările lor și de halbele lor și spun o rugăciune în tăcere” (p.149). Pentru că primul Asle este un catolic practicant – romanul se încheie cu vocea lui, cu un șir de rugăciuni splendide, recompuse, în latină și norvegiană – și pentru că al doilea Asle este un alcoolic pur, care visează să iasă cu barca pe marea în furtună și să termine (într-un fel de parodie biblică) totul, el nereușind să-și revină complet (aflăm la capătul cărții) din trauma majoră a copilăriei. Pe cît de intens își dorește al doilea Asle moartea, pe atît de intens primul Asle visează să captureze, pe pînză, lumina din întuneric, să ajungă la o artă a lui (fie și minoră), la simplitatea liniei maro trecute peste linia violet, o Cruce a Sfîntului Andrei: „E abia pe jumătate lumină sau pe jumătate întuneric sau cum s-o fi zicînd, îmi zic și văd cum tabloul emană lumină, da, chiar și în obscuritatea asta pare că întregul tablou emană lumină, e incredibil, și înțeleg acum, în momentul ăsta, că am reușit să fac ceva deosebit cu cele două linii, am reușit să pictez un tablou bun în felul său, în felul său propriu și specific, și știu că nu voi mai modifica nimic la tablou” (pp.302-303). Este mai mult ca sigur tabloul pe care Åsleik, vecinul fermier, ciobanul și ajutorul bun la toate, îl va cere drept plată și cadou pentru sora sa, înaintea selecției tablourilor pentru expoziția de Crăciun: ironia este, realizează primul Asle, că, după cîțiva ani de discuții slobode, de analiză empirică a operelor sale, Åsleik, specialistul în costițe afumate de miel, e capabil deja să intuiască originaliatea unei picturi în ulei mai rapid decît oricare critic de artă. Există, însă, două tablouri pe care Asle nu va dori să le vîndă: această Cruce a Sfîntului Andrei, unde suprapunerea celor două culori duce la o nuanță nouă și fără nume (pentru că majoritatea culorilor pe care le vedem și după care tînjim nu au absolut nici un nume), și un portret al lui Ales, păstrat în podul casei, neștiut de nimeni și adorat adesea pe întuneric. Există aceste două picturi pe care Asle nu vrea să le vîndă și există o posibilă traumă care îl va fi înghițit pe celălalt Asle și toate acestea se adună în miezul secret al romanului pe care – desigur – nu îl vom vedea. OK, și mai există și fraza ondulată, enormă, aproape imposibil de tradus, care adună în ea întreaga carte.