Consiliul
Județean Cluj

România
100

weekly magazine in english,
romanian and italian

Mihai Bărbulescu. Bălţi 1818-1944

Mihai Bărbulescu.  Bălţi 1818-1944

Apărut la Editura Academiei Române, studiul monografic dedicat localităţii basarabene Bălţi pentru a sărbători împlinirea a două secole de la acordarea titlului de oraş este una dintre lucrările de istorie politică şi socială care captivează atenţia cititorului încă de la primele rânduri. Mai înainte de toate pentru că autorul, Mihai Bărbulescu, arheolog de profesie, membru al Academiei Române, nu se lasă sedus de istoria străveche şi nu îl obligă pe cititor să se întoarcă la studiile de specialitate referitoare la acea perioadă. El se mărgineşte, declarat, să ne dezvăluie aspecte, pentru noi inedite, din viaţa cotidiană a unei localităţi multietnice, care are un trecut „fierbinte”. Parte sfâşiată din trupul Moldovei la 1812, în urma războiului ruso-turc 1806-1812 prin pacea de la Bucureşti, Basarabia va suporta un amplu şi profund proces de rusificare timp de peste o sută de ani, perioadă în care românii basarabeni au căutat să-şi găsească locul în noua structură statală, adaptându-se situaţiei şi contribuind, prin eforturile lor constante, la dezvoltarea acestei «gubernii» îndepărtate de capitala rusă, dar mereu atentă la ce se petrecea în jurul curţii ţariste. De altminteri, această atenţie avea să se manifeste până târziu, cu nu puţine reminiscenţe până în zilele noastre.
După o scurtă incursiune istorică, volumul, structurat în trei părţi, ne prezintă „Veacul rusesc”, „Deceniile româneşti” şi „Anii nimănui”, adică etapele cele mai semnificative parcurse de provincia în care localitatea Bălţi (atestată, probabil, pentru prima oară în 1620) s-a dezvoltat în directă relaţie cu faptele care au devenit, apoi, însăşi istoria Basarabiei şi, parţial, o istorie în mişcare a României. Târgul de noroi băltit în care până pe la mijlocul secolului trecut era o aventură pentru cineva să treacă primăvara strada de pe un caldarâm pe altul ne propune, prin cuvintele autorizate ale autorului şi prin numeroasele fotografii şi imagini, reproduceri din scrierile unor călători sau din ziare, o imagine poliedrică, făcând să renască în conştiinţa cititorului o istorie mult mai zbuciumată decât a altor localităţi de pe malul celălalt al Prutului. Dar sunt surprinse şi momente de „destindere” sau chiar de „bunăvoinţă” faţă de localitate şi de locuitorii ei, aşa cum s-a întâmplat atunci când, „La 19 aprilie 1818, pe când trecea prin Bălţi, ţarul Alexandru I află că i s-a născut un nepot şi, de bucurie, declară Bălţiul oraş, deodată cu Chişinăul, deşi pe atunci Bălţi nu avea nici măcar 2.000 de locuitori” (p. 11). Oraşul devine un important centru comercial – „specializat” mai ales în comerţul cu vite mari – cu Austria şi părţile poloneze, chiar dacă dovedeşte „delăsarea, un treacă-meargă vinovat” (p. 15)
Populaţia oraşului cunoaşte creşteri importante de-a lungul anilor, chiar dacă, după cum spune autorul, statisticile sunt câteodată contradictorii. Din datele reproduse constatăm că în afară de români moldoveni, în oraş mai erau ucraineni, armeni, ruşi şi o foarte numeroasă comunitate evreiască, dinamică în sens pozitiv şi negativ, cultural pregătită să se integreze în societatea rusească şi mai puţin interesată (între 1918-1944) în cea românească, poate şi din motive politice obiective. Odată cu noile afluxuri de populaţie se dezvoltă şi spaţiile abitative, sociale, culturale, religioase, parcurile şi străzile, locurile de promenadă. Descrierile unor călători concordă: Zamfir Arbure la 1898: „stradele sunt murdare, înguste, noroioase” (p. 19), Nicolae Iorga, 1905: „Cu multă muncă descoperi ici şi colo câte o căsuţă în care ai putea locui. Încolo, priveliştea unui târg sălbatec din Turchestan” (p. 21). Nu lipsesc nici notele de apreciere reţinută sau elementele spectaculoase – jocurile de cărţi pe bani! – din timpul iarmaroacelor care se ţineau acolo, remarcate de Dumitru C. Moruzi în Pribegi în ţară răpită. Roman social basarabean, Iaşi, 1912: În Bălţi, „cine sosea cu echipaj frumos pleca cu căruţa, cine sosea cu căruţa pleca cu echipaj frumos!” (p.23), dar lucrurile acestea se petreceau ceva mai demult, pe la 1877. Cu toate aceste neajunsuri, la începutul secolului al XX-lea şi la Bălţi ajung elementele înnoirii: morile cu abur, spitalul, cinematograful, telefonul, curentul electric, automobilul…
Comunităţile naţionale, chiar dacă concentrate pe o suprafaţă redusă, continuă să trăiască separat, să aibă bisericile proprii (sau să şi le construiască din donaţii personale sau comunitare), ziare şi reviste, să ia parte la reprezentaţiile teatrale ale unor trupe venite de afară. Limba de bază, promovată în şcoli în chip „absolutist” este cea rusească: va fi o limbă rusă care nu se vorbeşte la Sankt Petersburg sau la Moscova, după cum şi limba „moldovenească” nu va putea scăpa de influenţele venite din capitala Imperiului. De altminteri, problema limbii ca vehicul cultural şi naţional va căpăta accente dramatice în anii cruciali când în Bălţi, capitală de district „se vorbeşte în primul rând ruseşte – rusa e lingua franca – dar şi mult idiş, apoi româneşte” (p. 39). Desigur, în timp realitatea s-a schimbat, româna ajungând limba necesară înţelegerii interetnice. Numeroase personalităţi îşi dau seama de această necesitate precum şi de faptul că este de dorit o convieţuire paşnică, fără excese, cum s-a întâmplat în Chişinău, de pildă, sau în oraşele mari ale Rusiei. În târgul Bălţi oamenii par paşnici, chiar dacă la cedarea Basarabiei în 1940 parte a populaţiei evreieşti şi ruseşti nu se va da în lături de la a jigni armata română în retragere. Desigur, odată cu revenirea acesteia, în 1941, colaboratorii armatei roşii şi ai spionajului sovietic vor fi trecuţi prin „foc şi sabie”, deportaţi, deposedaţi de averi, ghetoizaţi.
Cele două decenii de unire a Basarabiei cu România (unire realizată în martie 1918 cu ajutorul armatei române care se va opune şi va elimina bandele demobilizate ale fostei armate ţariste care au atacat oraşul şi s-au dedat la jafuri şi atrocităţi) a adus în zonă o seamă de personalităţi politice (regele cu suita sa) intelectuali de prestigiu (în turneu pentru conferinţe, precum Liviu Rebreanu) sau oameni ai Bisericii (episcopul Visarion Puiu, de ex., care va construi o nouă biserică) şi care vor încerca să sedimenteze sentimentul că Bălţi nu era un oraş exclus din istoria naţională. Totuşi, între localnici domneşte sentimentul că sunt la o extremitate a ţării, că la ei lucrurile se mişcă greu, mai ales văzând puternica dezvoltare luată de alte provincii alipite României. Pe fondul acestor nemulţumiri, atracţia spre bolşevism a unei părţi a populaţiei – mai ales a minoritarilor – este, parţial, explicabilă.
În cei câţiva ani de redobândire a Basarabiei de către România şi în Bălţi s-a trăit sentimentul precarităţii. Şi a neputinţei în faţa destinului implacabil generat de evenimentele istorice, pentru că oraşul a fost bombardat de armata sovietică de sus şi de jos şi a trebuit reclădit în bună parte.
După retragerea armatelor germane şi aliate de pe teritoriul Uniunii Sovietice urmează o altă serie de dureri pentru populaţia românească, aşa că o parte a ei, alături de alţi români din toată Basarabia, preferă să emigreze în România (în jur de 50.000, dacă cifrele spun adevărul). Alţii sunt duşi de sovietici în ţările de credinţă islamică sau în Orient, de unde doar unii se vor mai întoarce, înscriindu-se, astfel, în marea deportare promovată de Stalin şi NKVD.
Autorul urmăreşte cu atenţie, citează, adnotează, se lasă purtat – arareori, e drept – de propriile sentimente înaintea unor suferinţe care păreau că nu se mai termină. Fiindcă Bălţi va intra sub dominaţie sovietică şi doar odată cu redobândirea „independenţei” Republicii Moldova îşi va găsi, parţial, conotaţiile proprii. Altele vor fi experienţele trăite de bălţenii din exil, fiindcă legătura cu locurile de obârşie nu a încetat nici pentru ei, nici pentru alţi români basarabeni, care, după spusele lui Antonie Plămădeală citat de Mihai Bărbulescu, „toţi am plecat în 1944 cu gândul sigur de a ne întoarce. Niciunul dintre noi n-a plecat cu sentimentul că va rămâne definitiv. Avem şi astăzi acelaşi sentiment” (p. 170-171).
Sentimente care au animat şi sufletul autorului acestui volum scris alert, documentat – aparatul bibliografic este amplu – cu ideea declarată din „Cuvânt înainte” de a fi închinat „memoriei stră-străbunicilor, străbunicilor, bunicilor şi părinţilor care au locuit acolo şi în acel timp , Bălţi 1818 – 1944”. Aşadar, o carte de suflet spre a rămâne urmaşilor celor care au trăit, muncit şi s-au săvârşit pe acele meleaguri sau le-au dus cu ei sub forma unor amintiri când plăcute, când dureroase, pe alte pământuri.

 

Leave a reply

© 2018 Tribuna
design: mvg