Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Mihai Coțovanu – un calofil incurabil

Mihai Coțovanu –  un calofil incurabil

„Morți” precum cea a artei – prezisă de Hegel acum două secole -, dar și cea a „frumosului”, proclamată de avangardele Occidentului în primele decenii ale secolului trecut, trec în ochii multora din artiștii de astăzi doar ca simple volute retorice, menite să arunce „fum” speculativ gratuit în ochii iubitorilor de artă. O anume realitate se dovedește incontestabilă; departe de a fi răposat sau de a se fi temperat ireversibil, interesul pentru frumos revine cu obstinație, sincron fiind cu preocupările tot mai convergente de „estetizare” a lumii. Chiar dacă aparent anacronic în raport cu tendințele socotite mainstream, există un public mai puțin preocupat de extravaganțe inovative, optând pentru ofertele artistice în care ar putea regăsi – pe cât posibil nealterat – parfumul clasicității. Arta figurativă are în continuare adepți, și nu puțini, iar artiștii atenți la stimulii veniți dinspre public vin cumva în întâmpinarea exigențelor formulate de acesta. Unul dintre pictorii calofili cu notorietate de astăzi este, fără îndoială, Mihai Coțovanu.
Absolvent al Școlii Populare de Artă din Iași, unde l-a avut ca îndrumător pe profesorul Ghiță Leonard, Mihai Coțovanu frecventează cursurile Universității de Arte din capitala Moldovei, rezonând îndeosebi cu dascălii specializați în compoziție (Adrian Podoleanu, Dan Hatmanu, spre exemplu). „Timpul și spațiul în simfonia culorilor” este titlul expoziției de la Galeria „Th. Pallady” din Iași, reactivată ulterior la Galeria Mariana Berinde din Cluj-Napoca și la Galeria Artelor, Cercul Militar Național din București..
Din punct de vedere tematic, este atașat Școlii ieșene de pictură, suspectată – uneori argumentat, alteori nu – de mimetism și tradiționalism. Păstrează o venerație specială pentru maeștrii de odinioară, căutând el însuși să le calce pe urme, să „calce a maestru” – altfel spus -, aidoma unor Grigorescu, Pallady, Tonitza, Andreescu, Petrașcu sau Corneliu Baba. Încearcă să redeștepte interesul pentru tradiția picturii figurative, centrate pe exigența de reprezentare plastică a frumosului. Crede că „esteticitatea” lucrărilor trebuie să fie prioritară. Este convins, la fel ca prințul Mâșkin din Idiotul lui Dostoievschi, că „frumusețea va salva lumea”, că poate avea un rol „terapeutic” în împrejurări favorabile urâtului, nenorocirilor și precarităților de tot felul.
Mihai Coțovanu și-a schițat deja o „filosofie” picturală în care se regăsesc malaxate motive ale „idealismul estetic” exersat de pictorii europeni în secolul al XVII-lea (Jean-Baptiste-Siméon Chardin), ale esteticii Școlii de la Barbizon (Corot, Théodore Rousseau, Francois Millet, Daubigny), favorabilă ieșirilor în plein air și reprezentărilor realiste de peisaj, sau ale esteticii impresioniste – încurajând surprinderea jocurilor de lumină și a armoniilor coloristice (Cezanne, Monet, Van Gogh…). Împărtășește temele romantice legate de ascendența geniului și consideră creația în felui unui act demiurgic, prin care artistul își exteriorizează și sublimează atât emoțiile, cât și rațiunea. În opinia sa, „tablourile sunt entități plastice care capătă viață proprie, mărturisesc și definesc realitatea cultural-spirituală a ființei din adâncul sufletului artistului, harul acestuia transpunându-se în lucrarea de artă”. Tablourile pictate de ieșean sunt cadre în care poți citi întreaga trudă investită în compoziție, în organizarea suprafeței plastice, în tratamentul și dozajul culorilor, în orientarea energiei cromatice spre centrele de interes vizual.
La fel ca tradiția de la care se revendică, se recunoaște preocupat de tatonarea formei ideale și mai puțin de abordarea unor motive abstracte, conceptuale, de mesaje sau idei. În răspăr cu modele exersate astăzi, Mihai Coțovanu propune revenirea la vocabularul picturii tradiționale, cu finalități estetizante. Refuză cu premeditare „riscul” provocărilor postmoderne, înscriindu-se mai degrabă în registre îndatorate realismului și, parțial, impresionismului. Ineditul poziționării artistului constă tocmai în încercarea de a redeștepta interesul pentru un mod de a face artă resimțit ca atractiv și confortabil sub aspect vizual, însă perceput ca vetust sau epuizat din perspectiva esteticilor aflate în uz. Critici precum Mircea Deac și Valentin Ciucă au apreciat consecvența și suplețea cu care artistul ieșean abordează registele tematice ale tradiției, incluzându-l în galeria marilor portretiști și peisagiști de la noi.
Ferm și perseverent în opiniile sale, Mihai Coțovanu consideră că „plusul” în plan artistic trebuie să vină nu prin experiment, nici prin căutarea cu nesaț a noutății, ci prin exersarea și aprofundarea tehnicilor consacrate. Miza este reprezentarea nu neapărat fidelă, realistă, cât rezolvarea tuturor pragurilor compoziționale presupuse de suprafața fiecărui tablou. Detaliul semnificant, tonalitățile și intensitățile de culoare, armonia elementelor formale, personajele și umbrele proiectate de acestea, plasticitatea de ansamblu devin prioritare în reprezentările de peisaj, în portret sau în redarea naturilor statice.
Mihai Coțovanu este un nostalgic al șevaletului. Pentru acesta, lucrul în atelier nu este decât finalul unui drum anevoios, presărat cu numeroase vămi sau obstacole. Artistul are nevoie de o pregătire prealabilă, presupunând experimentare, lectură, informare, documentare, motiv pentru care își ritualizează fiecare intervenție plastică. Caută să rezoneze cu „timpul din adâncuri”, cel al sinelui profund, camuflat, pe care îl dorește transpus cu cât mai multă claritate pe pânzele sale. Tehnica portretului îl solicită să intre în „pielea” personajelor, la acomodare psihologică și afectivă în raport cu subiectul, empatia cu acesta garantând în bună măsură acuratețea reprezentării. Peisajul îl invită la un „dialog” vizual nemijlocit cu spațiul, cu atmosfera de la „fața locului”, oferindu-i posibilitatea de a recupera în tablouri amprentele specifice, identitare, ale spațiilor accesate.
„Sunt un artist bătut de vânt, sprijinit într-o pensulă fragilă, în mâinile olarului din adâncuri” – scrie artistul într-un text confesiv. Printre confrații de breaslă, Mihai Coțovanu rămâne un calofil incurabil, un slujitor devotat al artei picturale, sincer și idealist în intenții, sfidând cu cerbicie retorica și convențiile postmodernității, alegând să se poziționeze fără ostentație pe „celălalt mal”, mult mai stabil, al tradiției, alături de un public al său, deja fidelizat, încrezător în șansele de „vindecare” și de primenire prin frumos.

Leave a reply

© 2022 Tribuna
design: mvg