Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Mihai Eminescu (1850-1889)

 

 

Din ediția bilingvă îngrijită de subsemnatul LUCEAFĂRUL/ESPERO, Falvision Edizioni, Bari, 2016, 320 p.

Din oceàn de vise…

Din oceàn de vise ferice strălucitoare
Ai apărut în viaţa-mi femeie răpitoare
Cum luna argintoasă albă zâmbind răsare
Din înstelata mare!

În oceàn de visuri din ce în ce perite
Te-ai dus şi-ai stins cu tine iluzii fericite
Cum luna melancolică şi palidă dispare
În înstelata mare!

Pe-a gândurilor câmpuri din oceàn de vise
În sânta mea junie al tău chip îmi surâse
Femeie scumpă mie, cum luna’ncet apare
Din înstelata mare!

Dal pélago di sogni…

Dal pélago di sogni felice fiammeggiante
Nella mia vita donna sorgesti ammaliante
Come l’argentea luna – sorriso bianco-appare
Dallo stellato mare!

Nel pélago di sempre più menomati sogni
Svanisti e si spenser le dolci illusioni
Come la luna malinconica e pallida scompare
Nello stellato mare!

Dal pélago di sogni sui piani del pensiero
Nei sacri anni verdi tuo volto mi sorrise
A me sí cara donna, come la luna appare
Dallo stellato mare!

Sătul de lucru…

Sătul de lucru caut noaptea patul,
Dar al meu suflet un drumeţ se face
Şi pe când trupul doarme-ntins în pace,
Pe-a tale urme l-au împins păcatul.

E noapte neagră-n ochii-mi, totul tace,
Dar mintea-mi vede – genele holbate;
Ca şi un orb mă simt în întuneric
Şi totuşi înainte-mi zi se face.
E chipul tău, lumină necrezută
De frumuseţi, de taină, curăţie,
Ce nopţii reci lucire-i împrumută.

Din cauza ta, bălaia mea soţie,
Cât ziulica trupu-odihnă n-are,
Iar noaptea sufletul în cale pleacă.

Spossato dal lavoro…

Spossato dal lavoro cerco di notte il letto,
Ma la mia anima si fa viandante
E mentre il corpo steso dorme in pace,
La spinge sulle tue tracce il peccato.

E’ notte buia nei miei occhi, tutto tace,
Ma la mia mente vede – le ciglia dilatate;
Al par di un cieco nel buio mi ritrovo,
Ciò nonostante intorno a me è giorno.

E’ il tuo viso, luce inverosimile
D’appariscenze, di magico candore,
Che alla fredda notte presta lo splendore.

Pensandoti, oh sposa biondeggiante,
Il giorno intero il corpo non si placa,
E l’anima di notte è una viandante.

Pe gânduri ziua…

Pe gânduri ziua, noaptea în veghere
Astfel viaţa-mi tot în chinuri trece –
Va vrea natura oare să se plece
La ruga mea – să-mi deie ce i-oi cere?

Nimic nu-i cer decât mormântul rece,
Repaos lung la lunga mea durere –
Decât să port iubirea-mi în tăcere
Mai bine ochiu-mi moartea să mi-l sece.

Căci lumea e locaşul pătimirei:
Un chin e valu-i, iară gândul spuma,
Dureri ascunse farmecele firei.

O dată te-am văzut – o clipă numa
Şi am simţit amarul omenirei…
Ce-am folosit că-l ştiu şi eu acuma?

Di giorno impensierito…

Di giorno impensierito, di notte sto vegliando,
Così la vita mia sempre in pena scorre –
Vorrà mai la natura dar ascolto
Alla mia prece – darmi ciò che domando?

Altro non chiedo che la fredda tomba,
Il gran riposo per il mio gran tormento –
Piuttosto che del mio amore far segreto
E’ meglio che la morte il mio occhio spenga.

Poiché il mondo è luogo di passione:
Un mareggiar di strazi mentre il pensier è spuma,
Tormenti asconde il fascino dell’esser.

Ti ho vista una volta – un attimo fuggevol
E ho sentito l’umana disillusione…
A che mi giova viverla col mio cuore?

Răsai asupra mea…

Răsai asupra mea, lumină lină,
Ca-n visul meu ceresc d-odinioară;
O, maică sfântă, pururea fecioară,
În noaptea gândurilor mele vină.

Speranţa mea tu n-o lăsa să moară
Deşi al meu e un noian de vină;
Privirea ta de milă caldă, plină,
Îndurătoare-asupra mea coboară.

Străin de toţi, pierdut în suferinţa
Adâncă a nimicniciei mele,
Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie.

Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa
Şi reapari din cerul tău de stele:
Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie!

Spunta sopra di me…

Spunta sopra di me qual mite luce,
Celeste sogno mio di allora!
O, santa madre, vergine eterna,
Nel buio del pensiero mio affiora.

E salva dalla morte la speranza
Del mio cuor che abisso è di colpe;
Il tuo compassionevol guardo
Sopra di me inclini pietoso.

Estraneo a tutti, col tormento
Profondo della mia vanità,
Si sciolse in me la forza e la fiducia.

Dammi la gioventù, la fede d’anni prìa,
Risorgi dal tuo ciel di stelle,
Per sempre ormai io adori te, Maria!

Versione italiana
Geo Vasile

 

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg