Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

weekly magazine in english,
romanian and italian

Mihai Viteazul

Mihai Viteazul

Adulat sau contestat, Sergiu Nicolaescu (1930-2013) rămâne regizorul român cel mai prolific şi cu cel mai mare succes de public, poziție de pe care e greu, dacă nu chiar imposibil de detronat. Cunoscut, uneori şi recunoscut, pentru filmele sale istorice de mare montare sau pentru peliculele de acțiune, acestea din urmă calchieri lejere după filmele americane de gen, se uită sau se ignoră faptul că Sergiu Nicolaescu, autodidact într-ale regiei, a debutat cu filme experimentale care s-au bucurat de succes festivalier şi de prestigioase premii internaționale. Amintim aici Primăvară obişnuită (1960, în colaborare cu Dumitru Done) – Premii UNIATEC la Moscova (1962), Praga şi Salonic (1963) sau Memoria trandafirului (1964) – Premiu la Mamaia (1965), Premii UNIATEC la Milano şi Trieste (1965). Ambițios, perseverent şi orgolios, cu o putere de muncă sensibil peste medie, Sergiu Nicolaescu a fost, dincolo de orice considerente, un fenomen unic în cinematografia română.
Li s-a reproşat lui Sergiu Nicolaescu şi Titus Popovici, nu doar pentru Mihai Viteazul, că s-au pus în „serviciul comandat” al Epopeii naționale 1, proiect cinematografic propagandistic al puterii comuniste, că au falsificat adevărul istoric. De fapt, adevărul este, sau ar trebui să fie, că nu mergem, sau nu ar trebui să mergem la cinema pentru a învăța istorie, pe de o parte; pe de altă parte, în orice țară din lume filmul este folosit şi ca mijloc de propagandă, în funcție de interesele de moment ale puterii, indiferentă, aceasta din urmă, la adevărul istoric. Cât adevăr istoric, mai bine spus câtă intruziune în adevărul istoric (nu) există în Cleopatra lui Mankiewicz (1963)?… Sau în Bravehart al lui Mel Gibson (1995)?… Sau în mai recentul Podul spionilor (2015) al lui Spielberg?… Sau, sau, sau?!… Apoi, să nu uităm că, epopeea națională nu a început o dată cu Ceauşescu şi, mai mult, că a debutat cu un film nu de ignorat, ba chiar onorabil ca realizare cinematografică, Tudor (Lucian Bratu, 1963; sc. Mihnea Gheorghiu). Că a degenerat ulterior în propagandă facilă, e adevărat, la aceasta contribuind şi Nicolaescu, dar, iarăşi, să nu uităm Dacii (1967), debutul în lungmetrajul de ficțiune al aceluiaşi Nicolaescu, sau Columna (Mircea Drăgan, 1968), sau Horia (Mircea Mureşan, 1984) – filme viabile şi azi.
Spre deosebire de, e drept, mare parte a filmelor care au constituit Epopeea cinematografică națională, Mihai Viteazul (premiera: 13 februarie 1971) este de un autentic patriotism, oricât de desuet sau incorect politic ar suna azi acest cuvânt (să nu-i spunem concept!): „Construit în respectul «legii mascate» a cronologiei, pe care se bazează orice abordare narativă a istoriei, Mihai Viteazul insuflă o puternică emoție patriotică, epopeică, oricât ar părea ea astăzi de susceptibilă în opinia unor comentatori prea preocupați să amendeze formula unui asemenea tip de ilustrare a faptelor de excepție. Între timp, genul ca atare, al filmului istoric, s-a îndepărtat de elanul exprimat în manieră retorică, încercând să filtreze evenimentele cărora le-a pregătit o viziune mai puțin mitică şi legendară. La o privire atentă, se poate constata că tabloul de epocă realizat de scenaristul Titus Popovici şi regizorul Sergiu Nicolaescu încearcă o îmbinare a celor două modalități, păstrând o linie de echilibru, determinată în principal ca efect de contrapondere a intenției eroizante, altminteri pregnant justificată de performanțele diplomatice şi militare ale lui Mihai. Prin amploarea arcului istoric şi narativ, Mihai Viteazul se inserează în grupul unor opere de referință ale genului” 2 . Dacă adăugăm la aceasta faptul că Mihai Viteazul, sub titlul Ultima cruciadă, a fost difuzat în cinematografe în 40 de țări din Europa, America de Nord şi de Sud, Asia, Africa şi Oceania şi la televiziuni din 18 țări 3, credem că filmul şi-a atins dublul scop asumat: cel propagandistic şi cel al succesului de public, având şi valențe estetice nu de ignorat: „Scenele de bătălie sunt vii, pline de viață, iar mişcările de macara folosite pentru fluiditatea vizuală, mai degrabă decât pentru a impresiona. Lui Mihai Viteazul îi lipseşte perfecțiunea epică din Ben Hur şi Lawrence of Arabia, dar scopul filmului e mai degrabă național decât individual. Ceea ce i-a reuşit lui Sergiu Nicolaescu este să insufle filmului o amprentă personală suficientă pentru a anula efectele negative inerente oricărei producții grandioase” 4 .
Cum am spus, nerespectarea strictă a adevărului istoric este un reproş neîntemeiat în cazul unui film de ficțiune. Fără a oculta adevărul istoric în datele lui esențiale, Mihai Viteazul are o construcție epică verosimilă, care se susține dramaturgic, fără excese hagiografice şi fără patetism patriotard: „Pe structura documentară a unui subiect ce calchiază faptele istorice, ficțiunea funcționează ca un motor ce împinge evenimentele într-o emoție colectivă, la scară grandioasă. Biografia unui personaj asimilează dimensiunea epocii, spre a o reflecta şi a se exprima pe sine în relație cu marii oameni politic ai vremii … Patosul epopeic – un etalon inconfundabil al genului – emană din fiecare cadru, bazat pe cronologia unor momente de excepție: o bătălie de răsunet mondial, câştigată strălucit (Călugăreni); o performanță istorică motivată de argumentele unității de limbă şi de origine (prima unire a țărilor române sub un singur domnitor; portretul conducătorului ilustru” 5 . Îmbinând spectaculosul scenelor de bătălie, specifice genului, cu aspectele diplomației şi ale politicii „de cancelarie”, autorii tind, şi în mare măsură izbutesc, spre un portret al domnitorului Mihai Viteazul, evidențiind atât abilitățile de diplomat, cât şi pe cele de strateg militar ale acestuia, finalul, cu accente poetice, propulsându-l în legendă: „În Mihai Viteazul, Titus Popovici şi Sergiu Nicolaescu concep personajul principal în cheia eroică a lui «sapientia et fortitudo», urmărind să sugereze dimensiunea lui mitică, aşa cum se întâmplă în frumoasa secvență a oştenilor moldoveni care îşi întind brațele spre voievod pentru a-l atinge o clipă” 6 . Amza Pellea ne oferă imaginea unui personaj monumental, mistuit de patima puterii, de ambiții politice, dar şi a unui bărbat puternic, viril, deşi pudoarea oficială a limitat doar la câteva sugestii aspectul vieții amoroase a domnitorului („episodul de intimitate se consumă în umbra scenei istorice, de unde şi ariditatea acestuia” 7 ).
Mihai Viteazul este o demonstrație de forță, în primul rând în ceea ce priveşte resursele cinematografiei naționale la momentul respectiv, neegalate până acum, cumulată cu orgoliul şi ambiția de nestăvilit a unui regizor fără pregătire de specialitate, dar tenace şi înzestrat, atunci, cu harul necesar pentru a răzbi într-un domeniu nu chiar gingaş. Superproducție în sensul deplin al cuvântului, pentru acest film s-au folosit 240 de actori, „recrutați” din zece teatre din România (regizorul afirmă că Nicolae Ceauşescu a impus să fie folosiți doar actori români), aproximativ 7.000 de figuranți, circa 700 de cai, 200 de căruțe, o echipă de filmare formată din 365 de membri şi 80 de cascadori 8 . Cifrele spun ceva atât despre orgoliul industriei cinematografice dâmbovițene, cât şi despre cel al cineastului care s-a încumetat că demonstreze că poate gestiona o asemenea desfăşurare de forțe. Dar, fără aportul unui scenarist de talia lui Titus Popovici, talentul autentic al actorilor şi profesionalismul de înaltă clasă al întregii echipe – de la imaginea lui George Cornea şi costumele Hortensiei Georgescu, sau muzica lui Tiberiu Olah, până la recuziteri şi cascadori –, toată această desfăşurare de forțe materiale ar fi fost futilă, dacă nu de-a dreptul ridicolă.
Dincolo de evoluția sau involuția ulterioară acestui moment a regizorului Sergiu Nicolaescu, dincolo, mai ales, de simpatia sau antipatia pentru personajul Sergiu Nicolaescu, nu putem să nu recunoaştem, şi nu folosesc plurarul de majestate, că Mihai Viteazul este, pentru a fi în tonul filmului, unul din rarele momente de glorie ale industriei cinematografice româneşti, unic în felul său.

Note
1 Dar „timbrul evocării, energia portretistică, simțul dramatic al peisajului, tensiunea temporală fac din ea fresca istorică Mihai Viteazul una dintre cele mai reuşite pagini ale atât de inegalei «Epopei cinematografice naționale»” (Tudor Caranfil, Dicționar subiectiv al realizatorilor filmului românesc, Iaşi, Ed. Polirom, 2013, p. 180).
2 Ioan Lazăr, Filme etalon ale cinematografiei româneşti (1897-2008), Bucureşti, Ed. Felix Film, 2009, p. 166-167.
3 Cf. Bujor T. Rîpeanu, Filmat în România. Repertoriul filmelor de ficțiune, vol. 2, 1970-1979, Bucureşti, Ed. Fundației PRO, 2005, p. 26.
4 Derek Elley, „Films and Filming” (Anglia) / august 1973, apud Bujor T. Rîpeanu, op. cit., p. 27.
5 Ioan Lazăr, op. cit., p. 164-165.
6 George Littera, Pagini despre film, Bucureşti, UNATC Press, 2012, p. 197.
7 Ioan Lazăr, op. cit., p. 164.
8 Cf. Bujor T. Rîpeanu, op. cit., p. 25.

(Din volumul 100 de ani de cinematografie românească, în curs de apariție la Editura Ecou Transilvan)

Leave a reply

© 2018 Tribuna
design: mvg