Motto: „Ce n’est pas la faute de Mircea Eliade, ni de quelques autres personalites lucides comme Dumezil ou Corbin s’ils ne peuvent, à eux tous seuls, nous faire retrouver la voie perdue.”
Eugène Ionesco

 

 

De însănătoșirea după mai bine de trei ani a enigmaticului gânditor Gustav Fechner, eruditul savant Mircea Eliade a aflat dintr-o conversație cu Henry Corbin* unde venise vorba de autorul Zend-Avestei (vezi Gustav Theodor Fechner, Zend-Avesta oder ueber die Dinge des Himmels und des Jenseits. Vom Standpunkt der Naturbetrachtung, Leipzig,1851).
Faimoasa carte – concepută la vreo șapte ani după miraculoasa însănătoșire descrisă într-un volum auto-biografic (G. Th. Fechner, Krankheitsgeschichte, 1845) – fusese consultată în anii studenției, când, „Eliade era deja un erudit”, conform mărturiei lui Eugen Ionescu.
Notația despre Fechner (1801-1887) o găsim într-unul din caietele lui Mircea Eliade. Spre finele anului 1961 el consemnase că abia a aflat de lunga și misterioasa boală a filosofului, fizicianului și psihologului german, figură proeminentă a culturii europene din secolul al XIX-lea.
Gustav Theodor Fechner, întemeietorul psihofizicii, a orbit – scrie istoricul religiilor – „după o extraordinară activitate de savant, de profesor și de publicist” (M.E., 26 decembrie 1961).
De la 38 de ani și până la 42, Fechner a supraviețuit ca prin miracol „orb, neputincios, incapabil să digere cel mai neînsemnat aliment, să doarmă și chiar să gândească” (M.E., ibidem). Boala nu-i îngăduia nici măcar să urmărească ideile din paginile citite fie de soția sa, fie de tânărul filosof Hermann Lotze (1817-1881). Salvarea i-ar fi venit de la un vis.
Unei prietene de familie i s-a dezvăluit într-un vis rețeta alimentului salvator („carne crudă tocată mărunt și macerată în vin de Rin, zeamă de lămâie și ierburi aromatice”) pe care bolnavul ajuns piele și os, „spre uimirea tuturor” l-a putut digera (M.E., Jurnal, vol. I, p. 417). Din octombrie 1843, „încetul cu încetul filosoful și-a recăpătat forțele – notează Mircea Eliade – precizând că Fechner „a trăit încă vreo patruzeci de ani și a scris un raft întreg de cărți” (M.E.).
Cu circa un an înainte de boală, Gustav Theodor Fechner – din 1835 director al Institutului de fizică din Leipzig – făcuse intense studii experimentale în domeniul fiziologiei și psihologiei percepției culorilor, forțându-și atât de mult propria-i vedere, încât ajunsese la niște dureri de cap insuportabile. Așa a debutat și imposibilitatea sa de a suporta lumina și de a se putea odihni, fiindcă durerile de cap îi provocaseră nesfârșite insomnii. Apoi a intervenit o decizie neinspirată. S-a lăsat convins să încerce un remediu chinezesc (Moxibustion?) care i-a năruit digestia.
Pe Mircea Eliade, povestea misterioasei boli îl interesase prin caracterul ei inițiatic: „orbire, chinuri fizice, «moarte mentală»… răbdare, insomnie” (M.E., Jurnal, vol.I). Ca și în inițierile șamanice, impresionantă i-a părut lunga durată a tuturor acestor grele încercări (vezi Mircea Eliade, Le Chamanisme, Paris, 1951).
Notația o încheie cu sublinierea schimbării radicale petrecute ca urmare a trecerii tuturor probelor la care fusese supus: Când Fechner „a regăsit lumina” (M.E.), în sensul că ochii săi au putut din nou să suporte lumina, și când a redobândit capacitatea de a gândi, el „a fost un om schimbat: O altă personalitate” (p. 417).
Dacă fondatorul psihologiei experimentale acceptase, până la îmbolnăvire, și munca literară la proiecte care-i mâncau energia și timpul fără a-l scoate din impasul financiar în care se găsea, după miraculoasa însănătoșire – observă Eliade – „Fechner a avut mai mult curaj și a scris, în fine, ceea ce gândea despre religie și nemurire” (M.E., p. 418). Așa își încheie notația de jurnal autorul cărții Le Chamanisme et les Techniques archaiques de l’ extase, lucrare „d’une importance tout particuliere pour la psycologie de l’inconscient”, cum scria Carl G. Jung. În schimb, teologul Henri de Lubac îl felicitase pe autor pentru înțelegerea fenomenului religios, așa cum a fost descris de prestigiosul savant în același remarcabil volum din 1951.

 

 

* Semnalăm traducerea din franceză în engleză a corespondenței lui Mircea Eliade (dintre anii 1951 și 1981) cu prietenul său Henry Corbin, editată de M. Iagher (traducător) și Florent Serina într-un număr special al periodicului Phanes (vol. 5 din 2022).