Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Mircea Eliade, Vintilă Horia și un istoric răpit prin Berlinul de Est (II)

Dacă cele două proiecte vizând invitarea securistă a lui Mircea Eliade prin Noica și a lui Vintilă Horia prin Nichifor Crainic n-au putut fi duse la bun sfârșit, în schimb, a existat înaintea acestora un proiect similar (la începuturile sale) încununat de succes. Este vorba de proiectul prin care un mare specialist (în istoria și cultura popoarelor orientale), pentru că n-a dat curs insistentelor invitații să revină în Patrie, a fost răpit de Securitate pe 20 decembrie 1957. Din Berlinul de Vest a fost trecut în Berlinul de Est unde a fost sechestrat, adus cu forța în țară și anchetat prin schingiuire, apoi întemnițat în regim de exterminare până în august 1964, pentru a ajunge să fie angajat ca arhivar avându-l drept șef pe unul dintre foștii săi anchetatori.
În tentativa de a-l invita în țară pe istoricul dr. Aurel Decei (1905-1976), profesor universitar în Turcia și colaborator de seamă la cea mai prestigioasă Enciclopedie turcă, Securitatea s-a folosit de medicul emerit Iuliu Hațieganu (1885-1959). Reputatul diagnostician a fost pus să scrie pe tema împăcării exilatului Aurel Decei cu Patria care-i întinde brațele plină de iubire.
Răspunsul verbal dat trimisului Securității care-i adusese scrisoarea dr-ului Hațieganu a fost următorul: „România de care pomenești dta este o formațiune hibridă, sovieto-comunistă pe care eu și poporul meu vreau s-o vadă pierind… când vălul care e țesut peste țara mea se va ridica, atunci mă voi întoarce. Acum lucrez aici, în lumea liberă, ca să fac să nu se uite că există o Românie care nu vrea nici comunism, nici ruși la ea acasă” (cf. I. Opriș, Aurel Decei sau destinul disperării, Editura Enciclopedică, București, 2004, p. 133). Vintilă Horia scria după 1985 că revenirea în țară nu mai este posibilă „în sensul că locul însuși al întoarcerii dispăruse de pe hartă, fusese scufundat într-un infern schimbător de față și de suflet” 1.
După ce statul polițienesc comunist dăduse o oarecare decizie de grațiere a exilaților, universitarului Aurel Decei (care fusese atașat de presă la Legația Română din Turcia începând cu anul 1940 și până în 1947) i-au parvenit la Istanbul niște scrisori de-ale mamei și fraților săi insistând să revină acasă. Mama sa de 80 de ani îl ruga să se întoarcă pentru că pensia îi fusese sistată. (Fără pensie fuseseră lăsați și părinții lui Cioran, ai lui Eliade și ai multor alți „trădători de țară” cum erau numiți scriitorii care făceau faima culturii române în străinătate.) Mesagerului aducător de scrisori, profesorul Decei i-a spus că recunoaște scrisul mamei sale pe care n-a văzut-o de zece ani, însă „vede că stilul nu este al ei” (8 aprilie 1956, în op. cit., p. 129). La rândul lui, academicianul Iuliu Hațieganu consemna în scrisoarea către Aurel Decei că este informat că „mama din Gura Râului a făcut demersuri pentru înapoierea în patrie”. Medicul emerit îl mai asigura că va deveni „titularul catedrei de istorie orientală și turcologie”, post universitar neocupat care îl așteaptă pe el la Cluj, numai să vină, căci întreaga comunitate academică îi va întinde un covor roșu pe care să pășească, onorat în țara comunistă pentru vastele sale cunoștințe de istoric stăpânind 14 limbi între care turca, persana, araba, ebraica, greaca veche, latina, pe lângă o mulțime de limbi moderne.
Scrisoarea de invitație în țară prin cunoscutul medic internist neavând succesul scontat, s-a recurs la metoda folosită cu puțin timp înainte pentru aducerea acasă a exilatului Beldeanu, implicat în atacarea Legației de la Berna în 1955 (cu procesul ce-a urmat în care Ovidiu Beldeanu a fost apărat de Mihai Fărcășanu): printr-un comerciant turc născut în România, Beldeanu fusese răpit în 1956 de Securitate, adus în Berlinul de Est, anchetat în țară și omorât. Un an mai târziu, în 1957, profesorul Aurel Decei a fost momit să vină pe 19 decembrie 1957 la Berlin prin același comerciant ca și în cazul răpirii prin Berlinul de Est a lui Ovidiu Beldeanu.
Pe 20 decembrie savantul (care în lumea liberă reprezentase adevărata Românie la Congrese de istorie și orientalistică) intrase deja în ghearele Securității, fiind silit să trăiască și să moară în România „dupărăzboiului” (apud. Vintilă Horia) de soarta căreia se tot interesase de la românii fugiți prin Turcia.
Pentru exilul românesc (îngrijorat de dispariția istoricului) fusese aranjat un scenariu, conform căruia istoricul Aurel Decei ar fi fost amnistiat și ar fi cerut „repatrierea în baza Decretului în vigoare”, fiind ajuns deja în țară. Scenariul pregătit din vreme n-a ținut cont de perioada de valabilitate restrânsă până la 23 august 1955 a Legii amnistiei crimelor politice publicată de guvern la 25 iunie 1955. Mai important în scenariu era însă un text de mulțumire guvernanților care l-au amnistiat. Cu un an înainte de răpirea sa, doctorul Hațieganu fusese pus să scrie negru pe alb: „de altcum pe Tine aceste categorii [ale amnistiaților] nu te exprimă, că nu aveai ce să-ți reproșezi. Dar este un imbold și pentru Tine – ca pentru atâția alții – ce s-au reîntors la rosturile lor și lucrează nestingherit” (dr. Iuliu Hațieganu, Cluj, 29 ianuarie 1956).
Spre regretul celor care și azi suferă din pricina neîntoarcerii în țară a exilaților Eliade și Vintilă Horia invitați de Securitate „acasă” unde l-au adus forțat pe istoricul Aurel Decei, niciunul din cei doi scriitori universali n-au dat curs ispitirilor meșteșugite și extrem de insistente, ambii zor-nevoie poftiți (măcar) să adere la Asociația „România”.
După ce vorbise la un simpozion oficial despre „nevoia românească de martiri”, Sorin Lavric îi spunea lui Claudiu Târziu că pe sine se vede în același timp ca un „șobolan mistuit de pofte lumești” și ca un „iepure versatil trăgând speriat cu ochiul la ce spun puternicii zilei” (vezi interviul din Formula As, 2011).
Rozător în ambele situații, Sorin Lavric l-a „ronțăit” în România literară pe Vintilă Horia sub pretextul că i-ar recenza jurnalul scris din 1985 și până la moarte, intitulat Memoriile unui fost săgetător (Ed. Vremea, București, 2015).
Premiat după premierea lui Ciomoș (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, O carte premiată sub șocul „sperieturii cu termeni grecești”: Virgil Ciomoș, Timp și eternitate, 2000, în Clipa, SUA, dec. 2014), de lectura cărților lui Sorin Lavric m-a scutit chiar autorul lor, cu care s-a întâmplat să schimb două vorbe pe tema gândirii lui Noica. Atunci am constatat că din bibliografia obligatorie a doctoratului său pe tema filozofiei noiciene, universitarul Lavric nu părea să fi rămas cu prea mult. Poate doar cu înclinația de a ridica în slăvi himerica „Școală de la Păltiniș” negată de Noica (cf. Isabela Vasiliu-Scraba, Himera Școlii de la Păltiniș ironizată de Noica; vezi și Isabela Vasiliu-Scraba, Himera discipolatului de la Păltiniș). Și, mai ales, cu tendința de a folosi idei noicene în folos propriu, sau punându-le pe seama directorului său (Gabriel Liiceanu) cum s-a întâmplat în recenzia cărții despre seducție din 2007 (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Parabola orbilor, sau PhiloZofia în comunism și post-comunism).
Relativ recent, în folos propriu a uzat Sorin Lavric de scrisul lui Noica în nefericitul său text, unde îl tot face ba „satir”, ba „taur magic” pe laureatul Academiei Goncourt. Scriitor de-o șchioapă, Lavric l-a prezentat pe Vintilă Horia ca având un „instinct animist”, ca apoi să-i reproșeze cu naivitate că ar fi fost „mai iubitor de natură decât de oameni” (Sorin Lavric, Taurul magic, vezi România literară, ian. 2016). Textul l-a conceput pe echivocul ideii preluate de la Noica (fără a-l cita!) că la unii autori „nervul creației depășește puterea expresiei”.
Pe vremea când nu se găsea prin librării nici un volum al filozofului Mircea Vulcănescu, într-o „amintire despre Mircea Vulcănescu” (filozof scos cu de-a sila din cultura românească, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Imaginea oficială asupra filozofiei românești, în Isabela Vasiliu-Scraba, Propedeutică la eternitate, Slobozia, 2004, pp. 112-129), C-tin Noica remarca la prietenul său o disproporție între creativitate și creație, prima atât de puternică încât ar fi împiedicat creația propriu-zisă (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, „Scăparea prin tangentă”, sau C-tin Noica și Mircea Vulcănescu, în Convorbiri literare, Iași, dec. 2001, Nr. 12(72), p. 6). La Noica intenția nu fusese răutăcioasă. Era o figură de stil prin care cititorul „Almanahului literar 1984” trebuia să se gândească în exclusivitate la bogăția operei filozofului ajuns la vârsta de 70 de ani. Tot nu-i fuseseră cărțile prea recenzate și, oricum, despre opera rămasă de la gânditorul trăirist Mircea Vulcănescu nu se știa mai nimic. Cu disproporția dintre creativitate (/nervul creației) și creație (/puterea expresiei) Lavric s-a aflat (întâmplător?) pe aceeași traiectorie de gând cu filozoful de la Păltiniș, în contextul unei reticențe oficiale față de Vintilă Horia în 2015 destul de similară cu cea din 1979 față de Mircea Vulcănescu.
Amintirea pusă pe hârtie de Noica la cererea soției filozofului ucis în temnița Aiudului (cf. Isabela Vasiliu-Scraba, Martirii închisorilor în viziunea lui Mircea Eliade și a Părintelui Arsenie Boca, în Tribuna, nr. 255/2013, pp. 9-10) a fost publicată în „Almanahul 1984” apărut în decembrie 1983. Textul lui Noica (pp. 36-37) a fost pus sub însemnul „Constantin Noica – 70 de ani” întrucât într-adevăr fusese scris în 1979. Doar tipărirea articolului a mai necesitat trecerea a patru ani de zile spre a se ajunge în… anul „Mircea Vulcănescu” în care s-a întâmplat minunea publicării integrale a capodoperei de gând Dimensiunea românească a existenței (1943, republicată în 1983, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Anul 1983 a fost „anul M. Vulcănescu”, în Convorbiri literare, Iași, Anul CXXXV, aprilie 2001, Nr. 4, p. 38). Trăgând iepurește cu ochiul la cei care l-au tot cenzurat pe Vintilă Horia, Sorin Lavric și-a înseilat recenzia în „anul Vintilă Horia” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Receptarea românească a primului scriitor străin laureat cu Premiul Goncourt), când s-au împlinit o sută de ani de la nașterea acestui scriitor de talie universală.
La o sesiune științifică la Alba Iulia, evocând întâlnirile dintre Vintilă Horia și Principesa Ileana, tratasem și problema dispariției unor idei care cândva au fost la modă. Persecutat în „non-Patrie” de culturnicii cu poziții dominante, Vintilă Horia observase că „există idei care nu vor să moară și oameni care le apără pentru că de ele depind averea și puterea lor”.

Notă
1 Vintilă Horia, Memoriile unui fost săgetător (Ed. Vremea, București, 2015) este o carte apărută în premieră mondială. Din nefericire, acest fascinant volum este editat cu destule stângăcii, eu având chiar neșansa de a cumpăra un volum cu 16 pagini lipsă (pp. 33-48). De pildă, la p. 202 înțelesul din context trimite către „schimbător DE față și DE suflet”, și nu „la față și la suflet”, iar la p. 74 „filozofii depurjate de uman” și nu „filozofii detergente de uman”.

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg