L-am cunoscut personal pe Mircea Roman în 2006, la Muzeului Țăranului Român, în timp ce punea în spațiu lucrările pentru expoziția „Dezorient Expres”. Împreună cu câțiva prieteni, între care și Marius Caraman, fizician, colecționar și artist fotograf, cel care ne-a făcut cunoștință, am participat la schimbarea poziției a două dintre piesele parietale. Expoziția fusese gândită neconvențional, ca traseu printr-un tunel, realizat în curtea MȚR prin înșiruirea unor containere aduse special pentru respectivul proiect. Sentimentul trăit la atingerea lucrărilor, în acel context, a fost extrem de puternic, fapt care, pentru mine, nu își va epuiza niciodată ipostazele de rostire.
De atunci și până în momentul scrierii acestor rânduri, adică pe parcursul unui deceniu, am redactat mai multe texte critice sau interviuri, publicate în cataloage ori periodice de cultură și am vorbit în deschiderea câtorva expoziții ale sale. Dar cel mai important a fost și este că am ținut legătura cumva la zi cu artistul, vizitându-i periodic atelierul și discutând pe subiecte legate de artă, în special de sculptură, de sculptura sa.

Date fiind cele afirmate anterior, optez pentru o formulă informală de eseu, unul redactat la persoana întâi și pe cât se poate la timpul prezent, metodă prin care doresc să-i transmit cititorului, dincolo de o sumă de informații sau considerente de natură critică și ceva care ține de spiritul viu al operei lui Mircea Roman. Mai mult decât atât, voi folosi parțial fișele pe care le-am scris cu diverse alte ocazii. Acestea fiind spuse, nu îmi mai rămâne decât să descind în subiect, asistat în biroul meu de o sculptură a artistului prieten; prieten artist despre care, îl asigur pe cititor, voi scrie obiectiv.
Înainte de orice altceva, o scurtă biografie selectivă. Mircea Roman urmează cursurile Liceului de Artă din Baia Mare și apoi ale facultății de profil din Cluj. În 1984, după abslolvirea Academiei de Arte Plastice „Ion Andreescu”, este repartizat în capitală, pentru a lucra la Casa Poporului, aflată într-un plin și accelerat proces de construcție. În anii comunismului, repartițiile aveau caracter obligatoriu, cel puțin pentru perioada stagiaturii (de câțiva ani), corespunzătoare achitării studiilor.
Sculptorul refuză munca de cioplitor, tentantă din punct de vedere financiar, dar plafonantă din punct de vedere artistic, concentrându-se pe activitatea din atelierul propriu, în paralel cu lejera slujbă pentru care optase, care consta în asamblarea de machete. Unica motivație a acestei activități era că Ceaușescu, părinte și supervizor al proiectului, nu putea înțelege planurile arhitecturale asupra cărora intervenea în mod abulic.
După ce își configurează un prim atelier-locuință pe lîngă cimitirul Bellu, se mută într-un spațiu ceva mai mare, pe strada Popa Tatu, împreună cu colegul de breaslă Jean Pârvan. Este momentul în care realizează cele șapte lucrări ale primei sale expoziții personale din 1989, de la Galeria Atelier 35. Ulterior se mută în Piața Unirii, într-un atelier adevărat, lăsat de același Jean Pârvan, care s-a stabilit la Paris. Aici a realizat, printre altele, lucrarea cu care avea să câștige în 1992 marele premiu la Trienala de la Osaka. Acesta a fost în fapt adevăratul moment al lansării sale, naționale și internaționale.
În urma obținerii unei burse Delphine Studio London, în 1993, artistul se stabilește şi activează în Marea Britanie, timp în care expune în mai multe rânduri, în principiu în spații alternative. Revine în România în 2006 cu deja citata expoziție „Dezorient Expres”, apoi se stabilește definitiv în țară. Din acel moment avem de-a face cu o nouă și prolifică perioadă de creație din activitatea artistului.
Atelierul și Magazia din Combinatul Fondului Plastic, îmi permit să afirm că reprezintă, nici mai mult, nici mai puțin decât spațiile fizice şi spirituale pe care nu le-a avut la dispoziție Mircea Roman în București și la Londra. Acestea sunt teatrul operațional al unor impresionante proiecte artistice. Pentru a finaliza ideea anterioră, „Dezorient Expres” şi Combinatul Fondului Plastic ar fi doar două motive în favoarea restabilirii sale în România. În magazia echivalentă cu un pavilion și nu numai, jocul dintre depozitare şi expunere ține exclusiv de gîndirea artistică a sculptorului.
Expozițiile personale sau de grup, plasarea unor lucrări în spațiul public la Timișoara și Bistrița, premiile și distincțiile sau funcția de președinte al Secției de Sculptură din cadrul UAP, ocupată începând din 2016, țin doar de o istorie în date, cea ce contează cu adevărat fiind însăși opera artistului, una coerentă, consistentă și originală.
Și dacă am punctat cine este Mircea Roman, este momentul să mă refer succint și la modul său de lucru. Artistul își gândește lucrările în lemn, fără a evita asocierea ocazională cu adezivul, șuruburile, cartonul asfaltat sau pigmentul, lăsând lipiturile la vedere. Câteodată lucrările din lemn cunosc replici în ceramică, piatră și metal sau sunt turnate în bronz. Esențele folosite predilect ar fi stejarul, plopul, salcia sau jelutongul, un lemn malaezian cu proprietăți cromatice deosebite.
Sculptorul nu a încercat niciodată să ascundă fragmentele, încercând să prezinte ansamblurile realizate ca monoliți, ci dimpotrivă, folosește adeseori roşul pentru a marca punctele de joncțiune. Uneori acoperă suprafețe întregi cu culoare, cum s-a întâmplat în cazul „Omului în alb”, însă doar dacă există un motiv artistic și volumul rezistă la pigment. Dimensiunile în care Mircea Roman se manifestă plenar sunt medii-mari, adică de peste doi metri. Totuși, o mare parte a lucrărilor rezistă la subdimensionări, un exemplu fiind seria miniaturală a piramidelor din bronz, realizată relativ de curând. Rata de micșorare a fost, în acest caz de până la 1/500, dar nu trebuie să uităm că avem de-a face doar cu un experiment, posibil realizat sub rezerva unui zâmbet. Adevărata poveste începe însă, dincolo de stil, manieră ori mod de operare, în aria semnificațiilor.
Creația lui Mircea Roman, familia sa de forme, este deopotrivă figurativă și antropomorfă. Excepție fac doar câteva lucrări, cum ar fi „Ferestrele”, două piese atipice, reluate la nivel de reflexe morfologice în diverse alte piese mai complexe. Așadar, omul în prim-planul creației sale. Chiar și în ciclul „Piramidelor umblătoare”, acestea sunt dotate cu picioare umane.
Un factor identitar al sculptorului este apetența pentru portret, coroborată cu accentuările fizionomice. Surprinde lipsa de tragism a personajelor, care nu au nimic hieratic, comic ori maladiv şi totuşi sunt îndepărtate de firesc, oricum am defini normalitatea. Să spunem că în portretele lui Roman apar relații multivalente între ludic şi dramatic. Opera sa nu este însă de sorginte caragialescă. Formele propuse au tangență mai degrabă cu arta primitivă, preluată fără posibila intercesiune cubistă. Tensiunile între plin şi gol, deschis şi închis sau fragment şi întreg iau naştere într-un context vizual agitat, dar non-narativ.
Apelul la arta egipteană, uneori la patină subliniază materialitatea, accentuând în acelaşi timp iconicul. Ceea ce rămâne constant este arhetipul. Lucrările lui Roman vin parcă din afara timpului istoric cunoscut, fără a păstra nici o evidență a apartenenței la vreun alt timp. Acestea pot trăi împreună, alăturate sau puse în dialog.
Într-un discurs rostit la un vernisaj, menționam faptul deplin asumat că prin creația sa, Mircea Roman este inconfundabil. Modul artistului de a dialoga cu materia conduce spre lucrări care nu seamănă cu nimic din ce s-a făcut sau se face în întreaga lume. Sculptor al anatomiilor geometrice, al însumărilor şi subsumărilor, Roman îşi află modelele, dacă nu direct în natură, cel puțin într-o realitate a concretului. Forme bine determinate, concise, îmbinări organice, o continuitate care fuzionează cu fluiditatea.
Puțini creatori de imagine au capacitatea de a opera deopotrivă cu realismul şi iconicul. Sculptorul pendulează între idei şi materializarea acestora, într-un discurs care eludează anecdota. Rezultatul final, constituit în artefact, vine parcă dintr-o altă lume, dominată de propriile legi de compoziție. Ceea ce vedem se pliază doar parțial peste orizontul nostru de aşteptare, cheia de lectură fiind plasată în sfera celor nerostite, a unor adevăruri pentru care, ne sugerează imaginile însele, nu există lexic.
Similitudinea cu imaginile preindoeuropene, ca şi cu cele precolumbiene, poate fi invocată ca argument iconologic, dar aceasta nu este valabilă decât până într-un anumit punct. Portretele şi atitudinile personajelor mircearomaneşti sunt determinate de rațiuni pe care nu le putem intui. Sentimentul pe care ni-l induce receptarea operei sale este că sculpturile pe care le creează vin de undeva din afara a tot ceea ce ştim, dintr-o altă paradigmă. Astfel, ceea ce pare tragic, tandru sau carnavalesc ține de un cu totul alt sistem motivațional.
Ultimele câteva considerații critice au fost redactate (într-o formulă mai cuprinzătoare) pentru catalogul Expoziției COJI din 2014, de la Muzeul Județean Gorj. Conchideam atunci că ideea cojii umane, a fragilității existenței şi implicit a miezului privit ca substanță pură, necreată şi nepieritoare, este una a relației dintre universal şi particular. În fine, într-o discuție purtată cu artistul, acesta mi-a spus că literele titlului sunt inițiale sintagmei Conceptual Object Joking Ideea.
O posibilă concluzie a rândurilor de față este că, interesat de sculptură, nu de istoria acesteia sau de teoriile privind arta post-postmodernă, Mircea Roman este un artist original, cu o operă vie. În calitate de contemporan, am sentimentul în cazul său, că ceea ce este mai important, urmează să apară în anii ce vor veni.