Spune despre el că a început să fotografieze în 2006, ca urmare a pasiunii pe care o are pentru călătorii și munți. Primul mare proiect fotografic, „Lumea largă”, a presupus o lungă călătorie din România, prin Ucraina, Rusia, Mongolia, China, Tibet, Nepal, India, Cambogia, Vietnam, Laos, Thailanda până în Malaezia. În 2010 a câștigat bursa „The Dark Side of Drug Policies – Scholarship for Journalists”, un proiect al Inițiativei Europene Antidrog, iar în 2011 a început o colaborare, ca fotoreporter, cu World Wide Fund. La Editura Publica, în 2013, vede lumina tiparului albumul său intitulat 117 scriitori români, în ediție bilingvă română-engleză. Căutările sale artistice nu se limitează însă la fotografie. În 2018, Mircea Struțeanu a creat Glom, un brand de lămpi confecționate din bucăți de lemne, crengi căzute, găsite în drumețiile sale prin păduri, produse de nișă destinate iubitorilor de artă și de natură. Numele Glom, spune creatorul lămpilor, provine dintr-un vechi dialect scoțian și definește partea finală a unui apus. Și pentru a-i completa portretul, trebuie adăugat faptul că Mircea Struțeanu este instructor de escaladă, în 2010 câștigând titlul de campion național la acest sport.
Fotografiile care ilustrează numărul de față al Tribunei fac parte dintr-un nou album, aflat în pregătire, autorul lor căutând de această dată să surprindă ultimele „bătăi de cord” ale unor vechi case părăsite, ruinate, agonizând sub vegetații cotropitoare, interioare pustiite, păstrând relicve ale vieții de altădată, chiar și câțiva supraviețuitori ai unei lumi ce se autodistruge, drumuri care duc departe, în ceață, spre nicăieri. Într-un interviu acordat Diei Radu, cu ocazia apariției albumului cu portretele de scriitori, Mircea Struțeanu declara: „O fotografie bună ține de multe lucruri: de mine, ca fotograf, de persoana pe care o fotografiez și de acel ceva imprevizibil, care face ca lucrurile să ia o anumită întorsătură. Între ele mai există și lumina, un personaj unic și foarte viu, pe care îl poți pune pe aceeași scară a importanței cu persoana fotografiată. Nu fotografiez doar oameni, ci și umbre, străluciri, raze de soare sau pete de întuneric”. Lumina, „umbre, străluciri, raze de soare” și „pete de întuneric” sunt ingredientele poveștii caselor care par a-și da ultima suflare în noul album al artistului fotograf. Pentru a le aduna pe toate și a le pune împreună, Mircea Struțeanu a călătorit în toată țara, din Maramureș în Caraș-Severin, din Timiș în Alba, sau din Hunedoara la Constanța, ca să enumer câteva dintre locurile în care imaginile au fost surprinse. O istorie – înscrisă în pereții ridați de vreme (fațada uneia dintre casele fotografiate chiar seamănă cu un chip brăzdat de riduri adânci), oglindită în cioburile ochilor-ferestre, privitori aproape orbi spre lumi apuse, ori împletită în vrejurile plantelor-liane pătrunse în încăperi – se poate imagina pentru fiecare fotografie în parte. Cele câteva obiecte lăsate în urmă de cei care le-au posedat: icoane, un cufăr uitat pe un dulap, blidele țintuite în pereții crăpați, o perdea spânzurată de o fereastră inundată de vegetația din afară, o cruce de lemn, o lampă la grindă, etc. – accentuează senzația de pustiu, de sfârșit de lume. Toate aceste lucruri fac din trecutul căruia îi aparțin o prezență fantomatică, pe care privitorul o percepe ca însoțitor permanent în călătoria sa virtuală prin interioarele pustii. Desigur ne putem imagina orice în legătură cu aceste încăperi. Dar obiectele care au rămas (am văzut și un exemplar zdrențuit al romanului Ion, al lui Rebreanu, dar și un volum de Alphonse Daudet cu titlu parcă predestinat: Speranțe spulberate) ne obligă totuși să încadrăm proiecțiile noastre într-un anumit context socio-istoric, chiar dacă lipsa unei memorii reale asupra locurilor, persoanelor și întâmplărilor ne permit să îmbrăcăm într-o aură idilică (sau nu!) cele mai banale aspecte.
Casa înseamnă ființa interioară, după părerea lui Bachelard; etajele sale, pivnița și podul său simbolizează diferite stări ale sufletului. […] Exteriorul casei este masca sau aparența omului…” (Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicționar de simboluri). Măștile au căzut în cazul caselor portretizate de Mircea Struțeanu. Și spun portretizate pentru că ele sunt cu adevărat personaje în acest caz, completate, uneori chiar confundate, cu cele câteva chipuri umane adăugate. La fel de ridate, la fel de prăbușite sub vremi precum pereții caselor. Împreună conturează tabloul unei lumi stranii, care există sau nu, în funcție de cât de capabil este ochiul privitorului de a vedea, de a descoperi. O lume pierdută în cețuri, în verde, în ierni, pe drumuri care nu se știe unde duc. Dar o lume care vorbește cât toate cuvintele nescrise, pentru cel care știe să decripteze imaginile. Și nu e de mirare această capacitate a autorului lor de a sugera povestea, pe care nu mă îndoiesc că ar fi capabil să o scrie admirabil și în cuvinte. Doar este urmașul unei vițe trainice de scriitori, de la stră-străbunicul Slavici răsărită.