Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Mircea Zdrenghea – 15 ani de la moarte

La împlinirea a 60 de ani, în anul 1974, noi, membrii Catedrei de limba română de la Facultatea de Filologie a Universității „Babeş-Bolyai”, l-am sărbătorit pe profesorul Mircea Zdrenghea (1914-2001), la Casa Universitarilor; era o sărbătorire importantă, care s-a ținut în sala din stînga curții, unde se afla, pe atunci, restaurantul.
Eram încă în curtea Casei Universitarilor cînd a sosit prof. Romulus Todoran. Domnia Sa era atunci şeful catedrei. În ținută festivă, cu o cămaşă de culoare roz, pe sub elegantu-i costum, avea pe față un fel de strălucire trandafirie; cu atît mai mult cu cît, în mîna stîngă, purta un fir de trandafir. Am înțeles cu toții pentru cine era trandafirul şi în numele cui! Un buchet splendid din aceleaşi flori a sosit apoi din partea Universității, cu mulțumiri pentru activitatea desfăşurată şi urări de noi succese.
Sala de la Casa Universitarilor era, în seara aceea dedicată sărbătoritului, în întregime a noastră, a Catedrei. A fost o întîlnire omagială, desigur, dar într-o atmosferă, de la început, de voioşie şi de sinceră şi caldă prietenie. Încît, deloc surprinzător, la un moment dat, conf. (pe atunci) Nicolae Goga a propus că să-i facem sărbătoritului nişte epigrame, care să încălzească şi mai mult spiritele. – „Bun!, la treabă!”, a zis atunci prof. Romulus Todoran, care era de o sobrietate devenită proverbială, dar care ştia şi să guste umorul de calitate.
Bucățele de hîrtie şi pixuri au intrat în funcție, de prin buzunare. Atunci am compus şi eu prima şi singura epigramă din viața mea; bazîndu-mă pe sensul cuvîntului latin casus, -us (= în sens comun „cădere”, dar, ca termen gramatical, „căderea substantivului într-o anumită funcție”) am brodit-o cum urmează: „Este Vocativul caz / Sau e numai o părere? / Hai să-i zicem o cădere / Şi să nu mai facem caz”.
Sincer emoționat, cu acea atitudine de bonom, cu seninătatea-i sufletească binecunoscută, prof. Mircea Zdrenghea rîdea cu lacrimi în ochi, alături de prof. Viorica Pamfil şi de prof. Pompiliu Dumitraşcu, pe măsură ce fiecare îşi depăna epigrama. Nu se supăra! Ştia de glumă! Profesorul Mircea Zdrenghea s-a mirat că eu, ultima venită la catedră, pe atunci, de la Bucureşti, eram deja „la curent” cu Vocativul. Un subiect ca vocativul trimitea direct şi spontan la prof. Mircea Zdrenghea şi devenise un element definitoriu al său. Adică studiile Domniei Sale despre Vocativ făcuseră deja „înconjurul lumii” academice şi universitare şi deveniseră un fel de „semn distinctiv” al profesorului Mircea Zdrenghea. Toată lumea ştia de Vocativ! – „Iată că şi generația tînără…!” zice, bine dispus, prof. Romulus Todoran, care, cum am spus, la petrecerile catedrei devenea foarte cald şi binevoitor; dar nu uita de veşnica sa preocupare față de „generația tînără”, „schimbul de mîine al catedrei” etc. Generația tînără eram: Gligor Gruiță, Anton Goția, Viorel Păltineanu, G. G. Neamțu şi eu. (Elena Popescu încă nu venise de la Bucureşti.) Ştefan Hazy se dădea şi el pe lîngă noi, zicînd că preferă grupa celor tineri.
Profesorul Mircea Zdrenghea era la Catedra noastră de mai bine de un sfert de secol. Absolvent, la mijlocul anilor ’30, al cursurilor Facultății de Litere şi Filozofie a Universității Daciei Superioare, ca student al renumiților profesori de atunci şi membri a ceea ce se va numi „Şcoala lingvistică clujeană”, Sextil Puşcariu, Theodor Capidan sau Nicolae Drăganu, a intrat în Catedra de limba română, după un deceniu de profesorat la liceu, în anul 1947, iar de atunci ținuse neîntrerupt cursuri de latină, de lingvistică generală, de fonetică, de literatură română veche, de istoria limbii române, de dialectologie, de limba română contemporană. A semnat, ca profesor, cursuri universitare şi culegeri de exerciții, dar a fost şi un cercetător asiduu, cu multe şi remarcabile rezultate ştiințifice, recunoscute între specialişti. Dovedise, prin tot ce a făcut, atît didactic, cît şi ştiințific, o formație profundă şi complexă. Era un profesor de reală vocație, admirat şi iubit de studenți şi de colegi nu numai pentru claritatea, proprietatea şi simplitatea expunerilor, ci şi pentru corectitudinea şi echilibrul său, precum şi, în latura sa ştiințifică, pentru etica desăvîrşită a cercetării, de care a dat mereu dovadă. Precum era omul în viață, tot aşa profesorul şi cercetătorul Mircea Zdrenghea era în studiu. Se poate urmări în întreaga sa viață un parcurs prioritar intelectual, cu o unitate în personalitate şi în cercetare demnă de admirație.
Aceleaşi impecabile trăsături de caracter le-a demonstrat prof. M. Zdrenghea şi ca şef de catedră. Pe cînd Domnia Sa era Şef al Catedrei de Limba română a Facultății de Filologie a Universității „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca (căreia îi era afiliat şi subcolectivul de Limba latină), noi, membrii Catedrei, ieşeam bine la toate analizele de activitate, şi didactică, şi ştiințifică, şi educativă (se punea, pe vremea aceea, accent pe educația moral-cetățenească a studenților). La învățămîntul politic, la activitățile sindicale, la cele cultural-educative, pînă şi la muncile agricole, peste tot Catedra noastră ieşea pe primele locuri, dacă nu chiar pe primul loc. Cum reuşea Profesorul Mircea Zdrenghea să țină piept la toate aceste forme, cele mai multe „fără fond”, adică să țină în mîinile sale frîiele unei catedre mari şi importante – Limba română şi Limba latină în perioada „Cîntării României” erau disciplinele cu cele mai multe „implicații ideologice” –, a rămas pentru mine „un mister”. „Nu ştiu alții cum sînt, dar eu”, cînd îmi aduc aminte de acele vremuri, le găsesc drept „epoca de aur” a Catedrei noastre, o epocă de linişte, de pace şi înflorire. Catedra mergea „ca pe roate” [sic!], de parcă s-ar fi condus singură. Avea, cumva, Mircea Zdrenghea „ceva puteri” ieşite din comun? De fapt, cred că secretul consta în faptul că, şi ca şef de catedră, Mircea Zdrenghea dădea importanță doar laturilor majore ale activității, laturii didactice şi celei ştiințifice; întotdeauna ştia să discearnă prioritățile şi valorile şi, de cele mai multe ori, prefera să preia singur toate neplăcerile birocratice ale unei asemenea funcții în asemenea vremuri, pentru ca noi ceilalți, membri simpli ai Catedrei, să ne putem vedea mai în linişte de preocupările noastre didactice sau ştiințifice. Conducea totul cu calm, în linişte, fără nervi, fără stres, fără sarcini şi poveri inutile. Într-o perioadă de şedințomanie, la Catedra condusă de Domnia Sa şedințele erau puține şi scurte, numai cît era necesar didacticii şi cercetării. Cu modestie, fără să afişeze vreodată o atitudine de şef, rezolva toate problemele birocratice cu uşurință, ca şi cînd ele nici n-ar fi existat. Ne lăsa să studiem, să cercetăm; în acea atmosferă generală, de atunci, de apăsare, de stres dirijat de sus, de teamă şi nelinişte, la Catedra noastră atmosfera era de prietenie şi de o calmă colegialitate. Încerca să ne protejeze, pe cît posibil, de precaritatea, formalismul şi inutilitatea „învățămîntului politic”, spre exemplu; alinierea la dogmele ideologice, supuşenia față de „politica partidului” erau, pentru Domnia Sa, dar şi mai mult pentru noi, lucruri parcă inexistente. Învățătura, cercetarea, ştiința, activitatea intelectuală erau singurele preocupări care contau în ochii săi şi față de care era exigent şi de neînduplecat. Drept, sincer, modest, calm, cu un caracter impecabil, cu o ținută demnă de intelectual – aşa mi-l amintesc pe omul, profesorul şi cercetătorul Mircea Zdrenghea.
Pentru prof. Romulus Todoran, cei care se ocupau de Limba română, de Istoria limbii române, de Gramatica limbii române erau un fel de „sfinți”. Iar sărbătoritul din acea zi era unul dintre aceştia. Unul care el însuşi dădea o mare importanță problemelor majore ale limbii române, în viziunea sa adevărate „pietre” fundamentale ale culturii (într-o sferă largă) şi ale cercetării filologice româneşti (într-una mai restrînsă, mai specializată). Dovedeau aceste lucruri studiile sale, numeroase, cunoscute şi apreciate de comunitatea lingviştilor români, dedicate fonologiei limbii române, lexicologiei, unor probleme de lingvistică generală, toponimiei, dialectologiei, istoriei limbii române, dar, mai presus de toate, dedicate gramaticii limbii române şi mai ales morfologiei sale. Studii precum În legătură cu evoluția sistemului vocalic al limbii române; O nouă clasificare a părților de vorbire; Articulat – nearticulat; Articol sau pronume; Un, o – articol, numeral, pronume; Adjective determinative sau pronume (posesive, demonstrative, interogative-relative şi nehotărîte)?; În legătură cu numeralul şi adverbele cantitative; În legătură cu topica obiectului direct şi a celui indirect; Există adjective posesive în limbile romanice?; Este vocativul un caz?; În legătură cu vocativul; Analogii în conjugarea verbului auxiliar a fi; ş.a., cuprinse toate în binevenita ediție a operei lingvistice a lui Mircea Zdrenghea publicată la centenarul naşterii sale, sunt studii cunoscute şi incluse şi azi în bibliografia tratatelor de specialitate, a lucrărilor de doctorat, a sintezelor gramaticale şi lexicologice contemporane. Asta, şi pentru că Mircea Zdrenghea, deşi tradiționalist în formație, urmăreşte ceea ce era nou la data respectivă în istoria ideii şi a conceptelor urmărite (să amintim doar faptul că postulează şi el necesitatea depăşirii fazei neogramatice şi a istorismului în cercetarea lingvistică şi a orientării spre limba contemporană şi spre stilistică sau acceptarea psiholingvisticii, atunci, la începuturile ei), majoritatea cercetărilor sale rămînînd, în terminologia mai ales a Şcolii lingvistice clujene, contribuții (cf. ceea ce însuşi spune despre cercetarea sa asupra clasificării părților de vorbire pe care o propune în 1960: „Cred […] că ea constituie o contribuție la rezolvarea acestei dificile probleme şi că, în acelaşi timp, va suscita discuții” – vezi op. cit., p. 136). Şi pentru că studiosul Mircea Zdrenghea era, precum omul, de o corectitudine desăvîrşită: nu trece sub tăcere nici o sursă, cît de măruntă, în argumentarea ştiințifică, dar nici nu face concesii, nu flatează orgolii (chiar şi cele impuse politic în epocă au parte de reverențioase dar sigure delimitări: cf. op. cit., p. 133 ş.a.), nu este robul supus fără crîcnire orientărilor la modă în epocă. Dimpotrivă, şi în viață, şi în studiu, ştia să-şi aproprieze concepte cu finalitate epistemică, dar şi ontologică: timp, loc, mod, finalitate erau, pentru cercetătorul Mircea Zdrenghea, nu numai criterii logice de clasificare a părților de vorbire, ci şi forme de a se adapta la contextul socio-istorico-existențial de atunci. În fine, pentru că orizontul cercetărilor sale era larg, uneori impresionant de deschis zonelor celor mai diverse (deşi, repet, numele Mircea Zdrenghea s-a confundat şi se confundă încă, în amintirea celor care i-au fost studenți, l-au cunoscut sau doar l-au citit şi studiat, cu morfologia limbii române). Am înşirat mai sus cîteva dintre acestea. Le voi relua, pe rînd, în scurte comentarii, adăugînd şi alte domenii care au fost de interes pentru gramaticianul nostru.
Sistemul vocalic al limbii române stabilit de Mircea Zdrenghea este o sinteză avută şi azi în vedere de către fonologi. Lexicologia îi datorează cîteva studii importante: Raporturi lingvistice româno-germane (în care se fac distincții fine în privința rolului bilingvismului în influențele reciproce dintre graiurile româneşti transilvănene şi graiurile săseşti din aceeaşi zonă) sau Structura etimologică a cuvintelor cuprinse în Vocavular-ul din Elementa linguae daco-romanae sive valachicae (unde, în cîteva pagini dense, dovedeşte ceea ce Blaga spunea despre Samuil Micu: niciodată nu s-a lăsat ispitit de încercarea „de a lua cu duiumul cuvinte din limba latină şi de a le anexa limbii noastre”); cf. şi Neologismul în romanele istorice sadoveniene ş.a. În teoria limbii, preocupările lui Mircea Zdrenghea privesc mai ales raporturile dintre logică şi gramatică (cu ilustrare din Micu şi Şincai: Probleme de limbă în „Loghica” lui Samuil Micu (contribuții); Probleme de limbă în opera lui Gheorghe Şincai) şi dintre limbă şi gîndire (Considérations sur le rapport entre la langue et la pensée). Fără să fi fost unul dintre domeniile sale predilecte de cerectare, şi toponimia i-a stîrnit interesul, studiul său despre toponimele din Valea Sebeşului fiind un exemplu în acest sens. Legat strîns de acest domeniu este dialectologia; şi aici, Mircea Zdrenghea rămîne printr-un studiu de referință (Limba română vorbită de saşii din Cîlnic), ca şi în domeniul istoriei lingvisticii româneşti (prin cel puțin două studii: Premiers essais de phonétique et de morphologie historique roumaines à la fin du XVIIIe siècle (care putem zice că face deschiderea autorului spre studierea operelor corifeilor Şcolii Ardelene) şi O scurtă istorie puțin cunoscută a limbii române – acesta din urmă avînd la bază „o privire generală asupra originii şi progresului limbii române” făcută de romanistul italian A. Ubicini, ca introducere la Grammaire de la langue roumaine a lui V. Alecsandri, publicată la Paris în anul 1865 –, dar şi prin interesantele, informativele şi formativele pagini dedicate unor personalități ale Şcolii lingvistice clujene: Sextil Puşcariu, Theodor Capidan, Nicolae Drăganu, Emil Petrovici, Iorgu Iordan, punînd în relief aspecte mai puțin cunoscute ale activității şi operei acestora). Cum am spus însă, domeniul de predilecție al profesorului şi cercetătorului Mircea Zdrenghea a fost morfologia limbii române. Nu voi relua titlurile înşirate mai sus, nici nu voi insista pe această latură a personalității sale, întrucît lucrurile acestea sunt, îndeobşte, bine cunoscute şi de către generațiile mai tinere. Dar aş dori să scot în evidență un alt aspect al cercetărilor sale: Mircea Zdrenghea este, poate, cel mai important nume din a doua jumătate a secolului trecut, prin care, în istoria limbii şi a lingvisticii româneşti (şi a culturii româneşti, în general), se impune studierea aprofundată a operelor lingvistice şi filologice ale Şcolii Ardelene.
Simpla înşiruire de titluri de studii poate da o imagine globală a cercetărilor de această factură, axate în special pe doi corifei ai Şcolii Ardelene, Samuil Micu şi Gheorghe Şincai: În afara celor trei titluri prezentate mai sus (Structura etimologică…, Loghica… şi Gh. Şincai…), merită amintite Despre sistemul ortografic al lui Samuil Micu; Cu privire la ortografia lui Gheorghe Şincai; Cuvinte şi forme regionale în „Elementa Linguae daco-romanae sive valachicae”; Elemente populare în versiunea românească din Gramatica limbii latine a lui Gheorghe Şincai; Samuil Micu (1745–1806) 175 de ani de la moarte şi mai ales ediția din 1980 a Elementelor… lui Samuil Micu şi Gheorghe Şincai (la 200 de ani după ediția vieneză), care este, în acelaşi timp, o traducere în româneşte şi o reproducere facsimilată a originalului din 1780, o ediție ce va rămâne, suntem siguri, încă mult timp de neegalat, prin seriozitatea, profesionalismul, acribia ştiințifică şi implicarea afectivă cu care este realizată. Ediția este precedată de un substanțial şi extins studiu introductiv intitulat Elementa Linguae – la 200 de ani, unde Mircea Zdrenghea reuşeşte o analiză detaliată a acestei gramatici, subliniindu-se mereu efortul celor doi autori de a demonstra latinitatea poporului şi a limbii române, precum şi continuitatea sa istorică în teritoriul actual. Scrisă cu scopul de a obține drepturi pentru românii din Transilvania, lucrarea este subsumată total momentului socio-istoric şi dependentă de finalitatea sa istorică şi de intenția autorilor săi; ca urmare, trebuie judecată din această perspectivă a cerințelor timpului său: „Căci nu sînt vremile sub oameni, ci oamenii sub vremi!”. Pentru Mircea Zdrenghea, lucrarea lui Samuil Micu şi Gheorghe Şincai este un fel de „Scriptură a neamului”. Deschizătoare de drumuri în filologia şi lingvistica românească, Elementa… poate incita la comentarii extinse, al căror loc nu este însă în aceste rînduri comemorative. Totuşi, fără a intra într-o argumentare propriu-zisă, simt nevoia să pledez pentru considerarea mişcării şi grupării intelectuale cunoscute sub denumirea de Şcoala (latinistă) Ardeleană (sau Transilvană) drept o mişcare de natură romantică şi încadrarea ei în Preromantismul românesc (ceea ce, credem, nu anulează posibilitatea apartenenței, prin anumite aspecte, şi Iluminismului european sau Raționalismului secolului al XVIII-lea european, cum o încadrează Adrian Marino sau Mircea Zdrenghea însuşi).
În toate aceste studii privind Şcoala Ardeleană se poate vedea originalitatea, curajul opiniei, precum şi seriozitate, profunzime, onestitate, simțul valorilor, alegerea priorităților, intenția de a stabili „pietre fundamentale” în cercetare; criteriul logic îl însoțeşte permanent pe cel formal. Atît în viața sa, cît şi în profesoratul său şi în cercetarea ştiințifică efectuată, Mircea Zdrenghea a dovedit o unitate şi o consecvență vrednice de admirație.

Note
1 Mircea Zdrenghea, Studii lingvistice, Ediție îngrijită, note preliminare, bibliografie şi indice de Nicolae Mocanu şi Mihai Zdrenghea, Editurile Altip şi Scriptor, Alba-Iulia şi Cluj-Napoca, 2014.

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg