Sorin Dumitrescu Mihăeşti, un pictor al stărilor interioare şi al substanței corporale, carnale şi eterice, care aşează pe pânză, într-o materie zbuciumată şi cosmică, un expozeu plastic al bucuriei şi suferinței, al condiției umane.
Relaxarea, încordarea, respirația, concentrarea, refuzul realității, frustrarea, le regăsim în tuşele devenind unde ale unei energii care decorporalizează ființa, imprimându-i în zona vizibilului, mişcarea abisală, specifică invizibilului. Interpretată în nuanțele ei existențiale, susținute de mişcările culorilor implicate în perspective şi modulări complicate, creând iluzii osmotice, metamorfoze şi permutări ale trăirilor subconştiente ale omului, figura şi corpul uman evocă starea de a fi, prin concretețea mesajului şi condiția de a nu fi, prin fracționarea imaginii în reminiscențe figurative şi pete alternate cu trasee de culoare. „In extremis”, personajele lui Sorin Dumitrescu Mihăeşti sunt traversate de sentimentul unei desprinderi de corp a unui conținut energenic, necunoscut nouă, pe al cărei parcurs de volatilizare, sufletul iese din matca trupească şi se prelungeşte sinergic în masa tonalităților de factură orfică.
Însuşirea vibratorie a culorilor şi efectelor de lumină se revarsă peste chipurile femeii şi bărbatului, reprezentate separat, uneori şi împreună, implicând momentul de grație al tinereții şi maturității. Nici copilăria cu exuberanța sa, cu fericirea fără margini şi tristețea implicită, nu lipseşte din adordările pictorului. Construind şi deconstruind figura umană, stilizând liniatura anatomiei, sugerată în raccourci-uri decive pentru frumusețea imaginii, artistul creează stări profunde, pe care le citim în privirile şi în gestica modelelor ivite din mentalul obiectiv al artistului, care îşi subiectiveză abordarea prin însăşi incertitudinile sale privitoare la existență. Acest mod de a-şi reprezenta personajele, echivalează pentru Sorin Dumitrescu Mihăeşti, cu dezvăluirea unor confesiuni purtate cu sine în alte zeci de lucrări, prin care artistul îşi dezvăluie esența afectivă şi, implicit, permanenta stare sensibilă şi tranzitorie a ființei umane. Ansamblul de portrete şi atitudini, apoi infinitele stări, precum latența, nesiguranța, aşteptarea, pofta de viață, bucuria măruntă a zilei, sunt fațete ale comportamentului dat omului de natura sa biologică, pe care Sorin Dumitrescu Mihăeşti le adaptează crezului artistic, având convingerea că omul şi trăirile sale reprezintă măsura tuturor lucrurilor.
Izbucnite din interiorul său, din simțăminte şi pasiuni, din impresii şi experiențe, aceste compoziții au în subsidiar o antinomie prin care pictorul ne vorbeşte despre persistența contradicțiilor. Liniştea personajelor reprezentate de Sorin Dumitrescu Mihăeşti este perturbată de tensiunile trăsăturilor de pensulă, „persistența memoriei” de uitare, fericirea de zbucium, lumina de întuneric, sânii şi coapsele femeii de absența bărbatului, copilul de zeci de întrebări şi gânduri nedesluşite încă, de lipsa precauțiilor, a copilăriei sau de fericirea inconştiență, figura masculină de regăsirea eului şi a timpului care trece.
Improvizațiile structurale ale imaginii sunt construite după criterii compoziționale dominate de asamblaje de tuşe ample sau grupate într-o conformație armonică, de forme elegante urmând traseele unor curbe sau linii drepte aflate în simbioză, care par a se mula pe pânză, dorind să treacă dincolo de aceasta.
Detaliile cromatice cunosc diferite maniere de a simți sugestiile simbolice, dar mai ales, nuanțele tonurilor, analizate de la plasticitatea lor lirică până la expresionismul abstract, pe alocuri, dându-ne libertatea să intuim în sistematizarea elementelor de limbaj, o dezordine deliberată, ordonatoare a compoziției, detectată în transcrierea nemijlocită a senzațiilor obținute prin nonfigurații şi sugestii senzitive, oferite de modul de aplicare al culorii ori prin raportări explicite la forma figurativă.