Doinea Cetea
Istorii (poezii)
Editura Școala Ardeleană, 2017

 

 

ISTORIILE în versuri ale Doinei Cetea nu au deloc caracter științific, ci, mai degrabă, sunt creații literare vecine cu mitul și cu povestirile în care „misterul” sau pățaniile evocate stimulează și întrețin interesul și curiozitatea cititorului tânăr sau chiar cult, uneori, pentru a afla ceva deosebit față de realitatea obișnuită și ușor palpabilă. „Lumea” creată sau imaginată de ea îi aparține pe de-a întregul și, de aceea, îl captivează deopotrivă pe cititorul-copil și pe cel matur. Iată câteva creații care plac prin limbajul lor frust, concentrat și incitant, încât te poți întreba cum a reușit autoarea în extrem de puține cuvinte să surprindă atâtea existențe, sensuri și frumuseți din lumea înconjurătoare, fără ca omul obișnuit să le acorde însemnătatea cuvenită.
În creația Locul cel bun, poeta își caută mereu „locul” care i se potrivește, dar nu-l prea găsește și, când îl simte pe-aproape, se zbenguie și nu se hotărăște să-l „împodobească” precum gospodinele casa în preajma sărbătorilor!
Dimpotrivă, în căutarea „cuvintelor potrivite”, noaptea se răsucește în așternuturi” / „Ca pe un pat de urzici”!
Adolescenta nu face parte dintre ființele care-și ascultă părinții, deci nu se „scaldă” în cumințenia fetițelor crescute în mediul rural ardelenesc. De aceea anumite sfaturi morale părintești le aude fluturând pe la urechi fără să mediteze și fără să se oprească în căutarea conduitei obișnuite în mediul în care s-a născut. Îndemnurile de genul „Stai la locul tău și-ți va fi bine” sau „Dacă nu-ți știi locul, așa pățești”, nu-i schimbă de fel traseul creativ.
Datorită structurii ei deosebite, obsedată de reveriile care o smulg din mediul înconjurător, pentru a-și crea unul deosebit, poeta își compune un univers propriu. Se visează „învelită în frunze de vie”, se lasă „îmbătată” de gustul și mirosul strugurilor și al mustului. Transfigurată sufletește, se simte mângăiată de razele de lună, iar pământul și iarba îi șoptesc dorința lor de a fi cuprinse în „trupul” visătoarei!
Citind versurile din Locul cel bun, comentatorul recită, fără să vrea: „Unde ești, copilărie, cu pădurea ta cu tot?!”
Paradoxal, poeta nu trăiește și nu creează din „Amintiri”, cum se intitulează una din creațiile incluse în prezentul volum. Dimpotrivă, se scutură de ele precum de „prunele viermănoase”! În „istoriile” de aci lipsesc imaginile literare frumoase, școlărești și accesibile de multe ori. Din meditațiile adânci și imprevizibile se nasc viziuni care-l sperie pe cititorul naiv și comod. De pildă, „Iedera cățărată / Pe zidul strivit de timp / Din cimitirul cetății”, pare un „monstru”. „Firul iute al apei din adâncuri / curge peste părul / Morților tineri”, iar „Buzele lor albăstreau lutul” ș.a.m.d. Privindu-se pe sine în ipostaza creatorului care nu sondează albastrul frumuseților cerești, nici luminozitatea razelor lunare, ci enigmele subterane, unde descoperă „istorii” care o sperie, încât privind înaltul cerului, i se pare că „Zboară crucile în formă de păsări” (!)
În altă creație, cu titlul Furtuna, imaginația și starea sufletească ale poetei sunt bântuite adeseori de peisaje și elemente ale naturii care ne amintesc de furtunile verii, când întreg văzduhul a devenit un dușman al făpturilor omenești. Vântul îi pare Doinei Cetea cel mai periculos dintre toate elementele naturii, lui îi atribuie puteri hiperbolice. El poate ridica „Via la ceruri” și poate înălța „casa” enigmatică în care se ascund „șerpi vorbitori”, „șoareci tainic strângători”, păiajeni iscoditori și, în contrast, chiar „perna de sub capul cărunt al mamei”, care se odihnea! Casa ei i se pare o „corabie” ridicată în văzduh chiar de vântul năpraznic, provocând o noapte în care s-ar auzi „Doar tânguiri de cucuvea”, ea fiind o pasăre răpitoare de noapte, trăitoare pe lângă casele părăsite, prin scorburi ș.a.m.d. Din nou curiozitatea poetei, imaginația ei sunt populate de case macabre care-i inspiră groaza, sentimente sinistre și alte componente de acest gen. Dar, comentatorul știe un adevăr: firea și psihologia doamnei Doinea Cetea sunt total diferite. De aceea o rog să nu se supere pe mine, pentru că eu o prefer pe ființa vie din sediul Filialei!
În altă creație, Cârtița, această vietate este elogiată din motivul simplu că, prin mușuroaiele ei, „duce morților / Aerul curat al zilelor (și) Al nopților.”
Odată cu „Topirea zăpezii, peisajul admirat și elogiat este altul, ceea ce-i provoacă poetei stări sufletești încântătoare. „Topirea zăpezii / Sub razele soarelui tânăr / Era o vată de zahăr / Sub cerul gurii”. Nu am întâlnit în nicio creație românească prin care să fie „cântată” sosirea primăverii cu o imagine atât de potrivită pentru culoarea anotimpului gustat cu atâta drag de ființele de aceeași vârstă cu el.
Cu Solomonarul, poeta transferă sondarea naturii, a pământului și anotimpurilor, unor figuri mitice. Vrăjită de mișcările legănate ale „nuielușei de alun”, (obiect din lumea basmului) care o îndeamnă să-și „alunge duhurile potrivnice apei” care-și dorea lumina. Și, astfel, dintr-un firicel curgător se transformă într-un râu, împodobit cu nuferi, păsări, albăstrele care-i vor ține de „urât” peste „veacuri”!
Povestea lui „Miron, ciobanul” evocă timpuri imemoriale, cu tentă biblică, precum Moise și toiagul vestit, cu puteri magice. Creația e mai puțin accesibilă copiilor mici și mai potrivită școlarilor.
Iar „filosofia” legăturii dintre generații, din Portret, e specifică creațiilor profunde, chiar dacă e vorba de străbunici și urmașii lor. La fel, Poarta stelară.
În schimb, evocările cu alură de basm imaginat și povestit de copii au toate atributele de a fi considerate creații adevărate, potrivite vârstei și mentalității lor.
Podul casei e o creație imaginată de autoare pentru a evidenția legătura eternă între generații. Aci, eroul liric, prin prin intermediul visului, redescoperă lumea copilăriei, populată și vegheată de bunicii și părinții lui „prezenți” în podul casei, unde micuțul visător retrăiește atmosfera de neuitat a vârstei începuturilor. Când pătrunsese noaptea, pe furiș, în podul casei, micuțul îi vede și îi îmbrățișează pe toți din priviri și e fericit ca altădată. Însă, tatăl „visătorului” îi atrage atenția că trebuie să coboare din pod ca să nu-l prindă zorii zilei și, motivând, îi șoptește discret: „Mai ai viață de trăit”! Excepțională creație, o „capodoperă” a literaturii pentru copii și tineret!
Așadar, în cartea Doinei Cetea, nu e vorba de istoria ca știință a succesiunii generațiilor, ci de „istorii” privite, „cântate” și gustate ca „poveste”! Mai sunt, în acest volum, și altele pe care le recomandăm posibilului cititor tânăr ori matur.