Sinteza doctrinară a chestiunilor privind unitatea lui Dumnezeu

 

Prolegomenele pe care ni le propunem aici sunt datorate apariției în limba română a Summei Teologice a Doctorului angelic, într-o ediție ce aparține Editurii Polirom, cu traducerile coordonate de filosoful clujean Alexander Baumgarten, privind Sfânta Treime (I, qq. 27-43), traducerea acestor capitole aparține lui E. Grosu și Laurei Maftei.
Publicarea Summei Teologice în limba romănă este un act de cultură remarcabil, după atâtea secole de când a fost scrisă între anii 1268 și 1273. Îmi aduc aminte de o Ediție în limba latină adusă în țară de Părintele Vasile Lucaciu și păstrată la Ctitoria Leului de la Șișești, în Sala de clasă a vechii Școli din Șișești. Fratele meu Ioan Igna pe atunci Director de Muzeu a aranjat o sală cu obiecte aparținătoare Părintelui Lucaciu ca amintire a marelui luptător pentru drepturile românilor din Transilvania, Vasile Lucaciu. Mai tărziu aici a fost organizat un Simpozion In memoriam Vasile Lucaciu, la 1 Decembrie 1978, (La împlinirea a 60 de ani de la Marea Unire) cu prezența poetului Ioan Alexandru și a lui Mitruț din Rus, a Artistului Mihai Olos, care a lăsat un desen, cu chipul marelui patriot realizat pe Tabla din clasă, care după 40 de ani se mai putea vedea. Cu această ocazie, ne spune artistul Liviu Rața, Mihai Olos a realizat o „Instalație” cu pânzele tablourilor sale, desfăcute de pe cadru și expuse sub forma unor Prapori în jurul fântânii, alături de tablouri ale tinerilor prezenți la comemorare. Un eveniment cu o semnificație majoră pentru acele vremuri, care trebuie urmat și amplificat de cei care azi își aduc aminte de Leul de la Șișești. Publicarea Summei Teologice la noi poate fi văzută și ca o împlinire a visului Memorandistului Vasile Lucaciu, de a vedea cultura română alături de marile culturi ale lumii, la o națiune liberă și conștientă de misiunea sa istorică. Meditațiile ce urmează sunt un prinos adus doctorandului Vasile Lucaciu de la „Institutul Sf. Atanasie” din Roma, care în 1870 a obținut titlul de Doctor, cu „Magna cum Laude” având ca obiect opera Aquinatului.
Sfântul Toma din Aquino a avertizat încă de la începutul considerațiilor sale teologice, scrie P. Ceslao Pera O. P., „că noi nu putem ști ce este Dumnezeu” Însă, folosindu-ne de tot ceea ce ne este dat să știm depre ce vedem în natură și în istorie, putem dobândi noțiuni care să ne permită să știm ceea ce El nu este, atribuind principiului suprem întreaga perfecțiune pozitivă manifestată nouă datorită efectelor sale.1
Toată multitudinea, schimbătoare și aproape efemera realitate cosmică, scrie Aquinatul, depinde în mod necesar de o altă realitate care poartă în sine rațiunea însăși a existenței sale, și în care se unesc, printr-un proces de transcendență trei modalități ale ființei: cel entitativ sau real, cel intențional sau intelectual și al ordinii vieții.
Nu este dificil să recunoaștem, ne spune P. Ceslao Pera, că în această sinteză tomistă există o anumită influență a gândirii Sfântului Augustin care, valorizând prețioasele cunoștințe adunate din căutarea lui Dumnezeu, ne spune, că Dumnezeu este „cauza existenței, a rațiunii da a cunoașterii și mai ales a ordinii vieții în general.”
S. Toma a fost foarte interesat să realizeze conceptul de „Tată ceresc”, care poate fi intuit de ființa umană din această triplă ordine a cercetării, punând împreună în el tot ceea ce era frumos și se găsește răspândit în lume.
Conform lui M. D. Chenu2 planul pe care l-a elaborat Aquinatul în vederea scrierii Summei i-a fost sugerat de schema platoniciană a emanației și a reîntoarcerii: deoarece teologia este știința lui Dumnezeu, iar toate lucrurile vor fi studiate în relația lor cu Dumnezeu, fie cu capacitatea lor de a produce, fie cu ceea ce înseamnă finalitatea lor: exitus et reditus.3
Distincția dintre cele trei părți ale Summei este admirabil prezentată de Sofia Vanni Rovighi4: în prima, Dumnezeu va fi considerat ca Principiu al oricărei realități, în cea de-a doua ca scop. Chenu însuși observă că schema platoniciană sau neoplatoniciană a lui prodos și a lui epistrophé este deschis în fața istoriei, la ceea ce azi numim istoria salvării, adică a ceea ce ne spune Biblia.5
În mod sigur, continuă Sofia Vanni Rovighi, această sinteză a platonismului, a avut personalități iluste ce i-au anticipat teoriile: ajunge să ne gândim numai la Scotus Eriugena și la alții mai apropiați de S. Toma, cum au fost Ugo di S. Vittore și Pietro Lombardo amintiți de Chenu.
Fiecare din cele trei părți ale Summei se împarte în tratate, neindicate, în subdiviziuni, fiecare tratat în chestiuni și fiecare chestiune în articole.
S. Toma în Prolog prezintă Summa ca pe o expunere a doctrinei catolice dedicată studenților. Chenu a observat în acest sens: Chestiunile disputate erau în Cartea dedicată Profesorilor (Summa contra gentiles), Summa Theologică, este cartea studentului6. (Ce studenți trebuie să fi fost aceștia? n.n.) În mod sigur este vorba aici despre iluzia comună a profesorilor în ce privește capacitățile elevilor, chiar dacă erau studenți.7
Doctorul Angelic, în Summa Teologică, pentru a da viață tuturor elementelor teologice, se folsește
de conceptul de esse per se subsistens I, q. 4, a 2 Cu ajutorul acestei noțiuni el procedează printr-o metodă pur teologică la sistematizarea doctrinei trinitare, cu nucleul central și inevocabil, specific învățăturii revelate a Cuvântului lui Isus Hristos.
În această noțiune sunt sintetizate două concepte proprii revelației biblice (Ieșirea, 3, 14) și cel al contemplației filosofice din Grecia antică a lui Aristotel, (12, Metafisica, c. 9).
Dacă analizăm istoria doctrinei, scrie P. Ceslao Pera, la rădăcina tuturor erorilor și a tuturor ereziilor trinitare, era o falsă noțiune de Dumnezeu care face imposibilă sau compromite în mod definitiv doctrina creștină.
Orientalismul gnostic cu a sa nebuloasă noțiune a divinității – o liniște abisală ascunde un sens de confuzie conceptuală – pe care o regăsim, cu un limbaj mai elaborat în neoplatonism și în aceeași mistică indiană a Upanishadelor: „Brahman se originează în sine însuși”
Pe de altă parte, dacă materia, fiind în esența ei impură, nu poate fi atinsă de Creatorul suprem, este necesar să fie ipotizate o serie lungă de Potențe intermediarecare, în afara Lui, să permită organizarea materiei și posibilitatea de a se întoarce la particulele luminoase, răspândite în Univers, în Centrul luminii Dumnezeiești.8
Doctorul Angelic a fost în măsură să depășească în mod genial aceste poziții de compromis, deoarece a elaborat o noțiune a divinității, care în timp ce respecta transcendența, n-a separat-o nici de realitatea creată, nici de cunoașterea umană.
Vitalitatea noțiunii de ipsum esse per se subsistens, își are propria sa relevanță metafisică; în timp ce se explică mișcarea vitală proprie lumii (am putea spune azi și gravitație universală), cu explicitarea particulară a gândirii Aquinatului și a cosmologiei sale. Pe de altă parte pentru faptul că transcende toate lucrurile, dându-le asfel unitate, prin capacitatea celor două genuri de a da consistență creaturilor: cel de ființă și cel de operare, cel de existență și cel de acțiune.
Absolutul, comentează P. Ceslao Pera, Dumnezeu, nu numai că este El însuși, ci are aceeași capacitate de a exista în pura sa actualitate, care nu este alceva decât viața însăși, izvor al principiilor, având ca obiect toate participările posibile, dând astfel consistență eternității prin actualitatea sa, fără umbra oricărei indeterminări.
Viața intimă a lui Dumnezeu, nu poate fi revelată, decât prin intermediul revelației, ca auto-manifestare a lui Dumnezeu în fața omului, pentru a-l educa în vederea unei vieți mai bune și mai fericite. Acesta este obiectul cercetării Aquinatului în această parte a monumentalei sale opere, care face obiectul meditației noastre.
Metoda teologică și documentarea în ce privește chestiunile trinitare.
Metoda pe care o folosește Doctorul Angelic în acest tratat, sub un anumit aspect este diferită de cea folosită în prima parte a Summei. În prima parte era vorba de ce i se putea atribui lui Dumnezeu, considerat ca o cauză primă și deci ca termen al raporturile prin care creaturile, mai ales cele ce privesc lucrurile sensibile, o au cu autorul lor, pe baza principiului de cauzalitate. Procesul demonstrativ se bazează pe rațiunea omenească, și se folosește de tot ce a fost spus de filosofii antici despre cauza primă.
Credința nu avea decât o funcțiune direcțională și de confirmare: prin aceasta, chiar dacă aparținea aceleiași științe teologice, care este înțelepciune și regină a științelor; chestiunile dezbătute în prima parte, prezintă aproape toate aceeași fizionomie pe care o au în cadrul metafisicii, atunci când aceasta se apropie de realitatea supremă, la care se adaugă noile învățături divine.
În secțiunea despre Sfânta Treime, este vorba de un procedeu invers. Demonstrațiile se bazează pe credință și pleacă de la datele specifice revelației, acceptate prin credință, și folosesc determinările magisterului ecleziastic, învățătura Părinților Bisericii și a Doctorilor Bisericii. Este relevantă din acest punct de vedere analiza făcută de Bernard J.F. Lonergan la Sfânta Treime/1 și 29
în care autorul canadian a desfășurat, în ce privește doctrina trinitară, acea analiză nobilă pe care teologia o face în ce privește punerea în valoare a doctrinei trinitare conținută în izvoarele sale. De aici deducem de ce teologia este numită dogmatică în sens larg, pentru a putea face diferență de cea morală. Părțile materiale ale acestei teologii dogmatice sunt numite tratate, cum ar fi acestea despre Trinitate, Cristologie și cel despre Har.
Rațiunea, scrie P. Ceslao Pera, nu are decăt un loc secundar, cum de altfel a fost numită ca „ajutor”: ea este interesată să caute noțiuni analogice care sunt folosite pentru a clarifica într-un anumit mod minții omenești adevărul revelat, în transluminoasa obscuritate a adevărului divin, al cărui conținut fecund, propriu adevărului ce poate fi cunoscut numai prin credință și „imposibil de a fi văzut”.
De aceea nu pot fi luate ca argumente probatoare anumite raționamente, credința în acest caz fiind subînțeleasă, raționamente de multe ori sofistice, deoarece mintea umană este incapabilă să înțeleagă fenome le supraraționale și care lasă de neatins misterul. Pentru S. Toma, imposibilitatea de a fi cercetate prin intermediul rațiunii nu înseamnă că sunt non inteligibile, ci se referă la capacitatea de înțelegere ce nu trebuie să fie consumată în totalitate printr-o demonstrație solară a rațiunii filosofice.
Metoda Doctorului Angelic dobândește aici un accentuat mod de a face teologie prin intuiții și ipoteze, proprii Aquinatului, care se folosește în mare parte de„locuri” și de„topici” proprii teologiei: Sfânta Scriptură, Conciliile, Părinții și Doctorii Bisericii.
În analiza sa S. Toma face apel la cei trei giganți ai teologiei trinitare care sunt Hilarius, (Sfântul Ilario din Poitiers), Sfântul Augustin și Ioan Damaschinul, la Sentințele lui Petru Lombardul și la operele altor mari scolastici ce formează patrimoniul pozitiv comun al dogmaticii trinitare.
Filosofii cu care interacționează cu S. Toma sunt puțini la număr: Aristotel, din care dă 26 de citate, Avicenna, citat o singură dată, Macrobius, un singur citat, Platon, niciunul. Cu numele Trismegistului este citatată scrierea pseudo-ermetică „Cartea celor XXIV de filosofi” de care ne-am ocupat pe larg.
Gândirea ereticilor antitrinitari, comentează P. Ceslao Pera, este examinată de Aquinat cu multă serenitate și înțelegere pentru omeneasca slăbiciune. Această atitudine este o caracteristică a modului său de a reacționa în fața controverselor. Ne amintim aici de un episod petrecut în 1270. Într-o dispută asupra chestiunii stringente a pluralității sau unității formelor substanțiale prezente în ființa umană, S. Toma trebuia să-și argumenteze afirmațiile împotriva majorității teologilor, printre care era și franciscanul John Peckham. Divergențele sunt povestite într-o Epistolă a lui Peckham din 1285 în care ne spune că în timp ce toți erau împotriva tezei S. Toma în ce privește unitatea formei, numai Peckham era de partea Aquinatului, „prout salva veritate potuimus”, care nu i-a apărat teza, care era greșită, ci a apărat omul; după aceea el s-a supus judecății Episcopului și judecății altor maeștri, pentru a avea un răspuns la propriile îndoieli.
Bartolomeu din Capua în cursul procesului de canonizare a S. Toma ne spune că ar fi auzit de la mulți din frații predicatori dominicani demni de încredere, că în acea faimoasă dispută S. Toma nu și-a abandonat atitudinea sa umilă, dar nu și teza sa, chiar dacă prin atitudinea sa Peckham a fost în măsură să-l exaspereze „verbis ampullosis et tumidis”10
Gânditorii bântuiți de „omeneasca slăbiciune” cum erau Arius și Sabellius, reprezentau cele două laturi extreme ale erorii. Eunomius este numit o singură dată, atunci când își amintește de afirmația grăbită a lui Augustin: „ridicolă este dialectica lui Eunomius”, pe care Petru Lombardul a subliniat-o la modul voluntar, iar atitudinea calmă a S. Toma ne arată un mod diferit de a câștiga dezbaterile cu adversarii săi, calmul său este rodul unei meditații adânci, reflexive.
Sub numele lui Arius (q. 42 , a. 2, arg. 1) este citat o singură dată Candidus arianul, de care am vorbit pe larg înainte (în textele publicate aici despre Marius Victorinus), ale cărui reflexii despre cele 12 moduri de generare se referă la același Retor Marius Victorinus, convertit la creștinism la o vârstă înaintată, fapt povestit de Simplicianus Sfântului Augustin.
Trecând peste pozițiile Aquinatului în ce-i privește pe Teodoreto și Valentino, atenția noastră se opește mai ales la atitudinea Doctorului Angelic despre Origen, mort în 253; el adoptă o atitudine rezervată în cel priveștr pe Origen: o singură dată afirmă:
„Trebuie spus că referitor la timp, una este indivizibilul, adică clipa, și alta este ceea ce durează, adică timpul. Însă în ce privește eternitatea, clipa însăși este indivizibilă și mereu stătătoare , cum s-a mai spus. Iar generarea Fiului nu este într-un moment al timpului, sau în timp, ci în eternitate. Din acest motiv, pentru a sugera prezența și permanența eternității, se poate spune că este născut mereu, cum spune Origen11. Dar, după cum spune Grigore12 și Augustin13, este mai bine să se spună permanent născut, deoarece permanent desemnează permanența eternității, iar adjectivul născut, perfecțiunea celui născut. Astfel, Fiul nu este nici imperfect, nici nu era când nu era, cum a spus Arie14 (Q. 42, art. 2, ad 4)15, în timp ce în celelalte două trimiteri apare mai mult în lumina Origeninismului, decât cu propria sa personalitate. Odată este pus împreună cu Arie (q. 32, a., ad 1) și altă dată este numit izvor al arienilor.
P. Ceslao Pera crede că responsabilitatea acestor judecăți pot fi atribuite Sfântului Hieronymus (Sfântul Ieronim), care în Epistola către Pammachio și Oceano îl numește pe Origen „fontem Arii”, o expresie identică pe care o găsim în Summa: “quorum (a arienilor) fons Origenes invenitur”. Este cunoscut faptul că Hieronymus și-a schimbat atitudinea față de Origen sub influența lui Epifanius (374- 403) care, pentru aproape 30 de ani s-a opus „Origenismului”, sau cum ne spune el însuși, „origeniștilor”. Acum, Epifanio ne spune că de la el și-au luat inspirația și cei care au venit după, anomeii și alții. (Haeres., 64, 4).
Pentru a putea înțelege marea operă de sinteză făcută de Aquinat, vom prezenta lista cu marii Părinți și Doctori ai Bisricii pe care i-a consultat Doctorul Angelic în realizarea Summei Theologice: Ilario din Poitiers, cu cele două opere: De Trinitate și De Synodis; Ambrosius cu De Fide; Hieronymus și Augustin din care sunt citate multe opere, mai ales De Trinitate; Grigore cel Mare. Alături de numele lui Augustin este citat Fulgentius din Ruspe cu De Fide ad Petrum și autorul Dialogului LXV quaestionum.
Biserica orientală greacă este reprezentată de Vasile cel Mare cu un citat fundamental din Predica Despre credință. Din Dionisie Areopagitul regula de aur este amintită de patru ori, totdeauna la începutul cercetării: (q. 29, a. 3 , arg. 1; q. 32, a. 2, arg. 1); din Ioan Damaschinul este amintită lucrarea Despre credința ortodoxă și multe altele.
Aceste simple afirmații par să fie suficiente ca să ne facă să înțelegem că materialul documentar de care s-a servit Doctorul Angelic este din punct de vedere critic autentic și valid, la modul general. Ceea ce în patrimoniul comun, conclude P. Ceslao Pera, este indicat cu o etichetă, de multe ori recunoscută falsă de critica modernă, ceea ce nu sărăcește conținutul și nu compromite trăinicia construcției ideatice.

 

Istoria dogmei trinitare în sinteza tomistică

 

Expunerea tomistică din aceste chestiuni pe care le supunem analizei noastre (q. 27) până la (q. 43) pare să tindă în mod exclusiv, scrie P. Ceslao Pera, să pună în evidență profunda armonie a marelui mister al credinței creștine. Întregul Tratat se prezintă de fapt ca o expunere clară a doctrinei catolice despre misterul Sfintei Treimi, cu intenția de a face posibilă o anumită inteligibilitate prin intermediul unor analogii adecvate ieșite din viața spirituală, prin eliminarea posibilelor erori arătându-le inconsistența, cum a fost cazul arianismului.
După explicarea crizei ariene, S Toma coboară analiza sa până la Eunomius, iar cu aceste considerente se deschide o fereastră spre atmosfera capadociană, care a înflorit în jurul genialei personalități a Sfântului Vasile cel Mare, care a știut să înfrunte arianismul împreună cu colaboratorii săi. Cele mai recente studii au pus în lumină contribuția Școlii lui Vasile cel Mare în ce privește doctrina relațiilor și folosirea lor de către Augustin în lucrarea sa De Trinitate.
Vom urmări în cele ce urmează dezvoltarea doctrinei trinitare începând cu revelația dumnezeiască, pornind de la principiile care par să se excludă în mod reciproc: Dumnezeu este Unu și Dumnezeu este trinitar.
„Ascultă, Israele! Domnul, Dumnezeul nostru, este singurul Domn. (Deut. 6, 4; Marcu, 12, 29) “Prin urmare, duceți-vă şi faceți ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui, al Fiului şi al Spiritului/Duhului Sfânt (Matei, 28, 19)
Din aceste două texte fundamentale, în jurul cărora am putea pune și altele, se pare că învățătura revelată închide în ea afirmații de neînțeles: pe de o parte, existența unui singur Dumnezeu; pe de alta, existența unei Întreite Divinități, ce privește Trinitatea Persoanelor. Avem de a face aici cu trei relații subzistente și nu cu trei subzistenți în relație16.
Primii discipoli ai Mântuitorului Isus Hristos, scrie P. Ceslao Pera și primii creștini admiteau deseori Monoteismul care-i îndepărta de idolatrie și în același timp noua doctrină pe care și-au asumat-o, chiar de la Botez; așa cum rezultă din primele formulări ale Simbolului credinței, în care este în mod explicit afirmată confesiunea trinitară.
Această fermă adeziune la două adevăruri în aparență atât de contradictorii între ele, se datorează aceleași ilustrări interioare afirmată de Isus Hristos, atunci când a aprobat Confesiunea Sfântului Petru:
„Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona, pentru că nu carnea şi sângele ți-au descoperit lucrul acesta, ci Tatăl Meu, Care este în ceruri.” (Matei, 16, 17)
Această lumină binecuvântată, care vine din înalturi în minte și în inimă, a făcut în așa fel încât „ceea ce a făcut și a spus Isus”, să-și găsească loc în inimile discipolilor și a acelora care l-au ascultat și care l-au primit în sufletul lor și care și-au întărit convingerea, că nu poate exista o credință mai profundă decât însăși Existența lui Isus Hristos. De aceea, conclude P. Ceslao Pera, pare paradoxal că toate ereziile trinitare, înainte de a fi erori despre primul mister al credinței creștine sunt interpretări false ale Persoanei lui Isus Hristos.

 

 

Note
1 Cfr. P. Ceslao Pera O. P, Introducere la Somma Teologica, Casa editrice Adriano Salani, Firenze 1949 sgg.( 30 vol. publicati până în 1971), p. 7
2 Chenu M.D., La théologie au XII siècle , Vrin, Paris 1966
3 Ibid. Introducere, p. 261
4 P. Ceslao Pera, op. cit. p. 9
5 Un lucru deloc straniu pentru un tomist, care nu reține că revelația biblică ar fi ceva cu totul străn rațiunii omenești, ca și cum Dumnezeu, vorbind omului, ar fi refuzat să se adreseze rațiunii sale, și pe de altă parte, reține că rațiunea umană ar fi deschisă ecceptării Revelației.
6 Catholicae veritatis doctor: am preferat traducerea perifrastică a pasajului pentru a sublinia universalitatea (catholicae) intenționată de autor și natura didactică a organizării întregii lucrări, ne avertizează traducătorul român. Toma din Aquino nu intenționeazè aici construcția unei doctrine catolice opuse altor confesiuni creștine, ci reconstrucția rațională a doctrinei creștine, așa cum poate fi predată începătorilor în teologie ai așezământului dominican roman de la Santa Sabina sau ai secolului al XIII-lea. (Cfr. Notei 1 la Prolog)
7 Chenu M. D., op. cit., Introducere, p. 255
8 Cfr. P. Ceslao Pera, op. cit. p. 11
9 Bernard J.F. Lonergan, La Trinità/1, Parte dogmatica: Lo sviluppo dottrinale, II Parte sistematica: l’intelligenza della fede, Ediții îngrijite de Domenico Ronchitelli S.I., Città Nuova, Roma, 2014 și 2016.
10 Registrum Epistolarum, p. 159, în Sofia vanni Rovighi, op. cit., p. 35
11 Origen, Comentariu la Ieremia, omilia IX
12 Grigore cel Mare, Comentarii morale la Iov, XXIX, 1.
13 Augustin, Despre diferite întrebări, 37.
14 Cfr. Atanasie cel Mare, Contra arienilor, I; Socrate, Istoria ecleziastică, II, t. II, 69.
15 Toma din Aquino, Summa Theologica, I, trad. de L. Maftei, Ediție coordonată de Alexander Baumgarten, Polirom, Iași 2009, p. 389.
16 Cfr. Textului nostru: Atributele lui Dumnezeu și Sfânta Treime la Sfântul Toma din Aquino , publicat aici.