De la jumătatea secolului al II-lea până în a doua jumătate a secolului al IV-lea d. I. Hr. gândirea creștină, cu toate datele ei fundamentale a urmat două direcții caracteristice, datorită interpretării Simbolului credinței: monarhismul și subordinaționismul. Prima direcție încerca să reducă Trinitatea la o rigidă unitate: Tatăl, Fiul și Spiritul/Duhul Sfânt n-ar fi decât un nume sau un mod de ființare a unei Unice Persoane. Cea de-a doua încerca să reducă Fiul și Spiritul/Duhul Sfânt la condiția unor simple creaturi. Amândouă direcțiile au fost destinate falimentului, deoarece niciuna nu provenea dintr-o conștiință luminoasă și precisă cu trimitere la marea noutate conținută în datele credinței creștine.
Această conștiință nu le-a lipsit celor care, urmând credința conținută în Crez, care era deja folosită de credincioși, a încercat să surprindă sensul, i-a păstrat valoarea și i-a dezvoltat conținutul teologic. Monarhismul a fost acea erezie care a afirmat unitatea lui Dumnezeu, ca unic Principiu și care a negat divinitatea personală a lui Isus Hristos. El a avut două direcții, prima a fost cea a monarhismului dinamic, pe care cercetătorii moderni de după Harnack au preferat s-o numească adopționism și a doua cea a monarhismului modalist, cu ultima sa formă, modalismul sabellian.
Reprezentanții monarhismului dinamic sunt Theodotus Tăbăcarul, Artemon și Paul din Samosata, episcop al Antiohiei.
Reprezentanții monarhismului modalist au fost Noetus și Prassea, apărători ai patriapasianismului. Sabellius, a cărui opinie a fost elaborată ulterior și a cărui teorie este cunoscută ca sabellianism, este o poziție opusă arianismului, care a fost apărată de Marcellus din Ancira.
Prima mișcare antitrinitară nu are preocupări doctrinare, ci dorește să fie justificarea teoretică a unei negări practice. După Epifanius din Salamina, Theodotus Tăbăcarul amintit mai sus, în cadrul unei persecuții l-a renegat pe Isus Hristos; iar celor care mai târziu i-au reproșat acest lucru le-a răspuns: „nu l-am renegat pe Dumnezeu, ci pe un om.”
Justificarea sa pentru o asemenea afirmație o găsim la Hippolytus din Roma: „Isus a fost un om născut din Fecioară conform voinței Tatălui. El a trăit ca toți oamenii și, a devenit cel mai credincios, iar în timpul Botezului din Iordan l-a primit pe Isus Hristos venit din Ceruri sub formă de Porumbel. De aceea puterile au lucrat în el, numai după lucrarea Spiritului/Duhului, pe care cum spunea (Theodotus) era Hristos”. (Philosophumena1, VII, 35; cfr. X, 23).
Probabil că și în teologia lui Paul din Samosata, Episcop al Antiohiei din 226 d. I. Hr.,scrie P. Ceslao Pera2, au avut o anumită influență motivele extra doctrinale, și nu în ultimă instanță cele politice, ce erau pe placul Reginei Zenobia a Palmirei. Pe baza unui rigid monoteism se spera să fie împăcat Iudaismul cu Creștinismul, actualizând ceea ce fusese intenția lui Celsus și dând satisfacție tendinței monoteiste aparținând acelora care, în mediul elenistic, visau la o viață spirituală mai bună.
Prețul unei conviețuiri pacifice, care era cerută într-o anumită parte a Statului, era eliminarea noțiunii de (Verbum), Cuvântul lui Dumnezeu ca fiind pre-existent, cu personalitatea Sa proprie în Ființa divină, în modul în care o afirmau memorabilele afirmații ale lui Celsus atunci când reproșau creștinilor imposibilitatea existenței unui Isus ca (Verb ), Cuvânt subzistent (Origen, Contra Celsum, II, 31).
Întreaga teologie a lui Paul din Samosata pare să fi fost dezvoltată pentru a pune bazele unui asemenea sincretism religios.
În interesul unei riguroase unități a lui Dumnezeu, observă U. Koch, citat de P. Ceslao Pera, el reține Cuvântul lui Dumnezeu drept o forță impersonală a Divinității, identică înțelepciunii lui Dumnezeu și Spiritului/Duhului Sfânt. Acest „Cuvânt de sus” locuiește ca Principiu inspirator în „Hristosul de jos”, adică în Hristosul istoric născut din Fecioara Maria și din Spiritul/Duhul Sfânt, ca într-un Templu. Amândoi sunt uniți nu într-un mod substanțial, conform calității: între ei nu există o unitate personală, ca și cum unul ar fi Isus Hristos și altul ar fi Cuvântul, una înțelepciunea și altul Isus Hristos, însă numai ca o operație logică, cum este conjuncția ce funcționează pentru a putea înțelege și a participa la sfințenie.
Salvatorul, scrie P. Ceslao Pera, este în mod esențial om și „ne-locuirea” Cuvântului, a Logos-ului în El este diferită de cea a Profeților, după grad și nu după mod; prin urmare „El este Cel mai bun sub toate aspectele” și ca Fiu al omului a primit de la Dumnezeu puterea de a judeca și demnitate dumnezeiască, în așa fel că-L putem numi Dumnezeu. În acest sens, Harnack și cu el unii teologi moderni, au dat numele de Adopționism acestui curent trinitar.
Aspectul antitrinitar al acestei cristologii rezulta în mod evident atunci când s-a analizat că pentru Paul din Samosata nu era vorba de o „ne-locuire” în Isus – omul a Cuvântului subzistent, așa cum s-a putut observa în doctrina nestoriană. Pentru el, ca și pentru Harnack, cine s-a unit cu Isus este însăși Dumnezeu sau mai degrabă este Isus, care l-a cunoscut cel mai bine pe Tatăl, mai bine decât oricine altcineva, a participat la înțelepciunea dumnezeiască și Cuvântul este „consubstațial” cu Tatăl. Paul din Samosata a fost condamnat de Conciliul din Antiohia în 268 d. I. Hr. Părinții Bisericii, atunci, i-au reproșat până și noțiunea de „consubstanțial”, de care Paul s-a folosit pentru a nega distincția personală a Cuvântului cu Tatăl (Epiphanius, Haeres., 65, 1; 73, 12); nu pentru a afirma, așa cum au făcut mai târziu Părinții participanți la Conciliul din Niceea, identitatea naturii Fiului cu Tatăl. Prin aceasta teologia lui Paul din Samosata, după afirmațiile lui Epiphanius, a repetat în cadrul monarhismului dinamic, eroarea lui Noetus și a lui Sabellius (Haeres., 65, 1)
Această prezentare a doctrinelor antitrinitare făcută de P. Bernard Lonergan3 continuă cu cea a monarhismului modalist, care a încercat să apere prin unitatea lui Dumnezeu divinitatea personală a lui Isus Hristos. Dar nu o concepe ca fiind distinctă, ci ca fiind identică cu aceea a Tatălui. De acea Hippolytus din Roma a semnalat izvorul gândirii teologice a lui Noetus din filosofia lui Heraclit pentru care Dumnezeu era considerat ca fiind „Logos-ul”, ca „Rațiunea” ce dă sens lumii și Cuvântul „care unește opușii”.
Hippolytus (Philosoph., IX, 7-10) insistă poate prea mult, comentează P. Ceslao Pera asupra legăturii dintre teologia lui Noetus și filosofia lui Heraclit. Dar ceea ce spune el despre teologul din Smirna reflectă o anumită asemănare cu doctrina teologică a filosofului din Efes.
„Unu este Tatăl și Dumnezeul Universului: el care a făcut totul, atunci când dorește este ascuns existenților, atunci când dorește se face simțit. Atunci când nu vrea să fie văzut, este invizibil. Vizibil, atunci când dorește; negenerat atunci când nu este generat; generat, atunci când este generat de o Fecioară; impasibil și nemuritor, atunci când nu suferă și nu moare.”(Philosoph., X, 27).
Astfel după toate cele petrecute de-a lungul timpului Tatăl se numește și Fiu, fără nicio distincție între Persoane: „eu onorez un singur Fiu, pe unul singur îl cunosc și nu pe alții în afara lui, care s-a născut, a suferit și a murit” (Epiphanius, Haeres., 57, 1)
Preoții care l-au admonestat și criticat pentru eroarea sa, îi opun precisa regulă a credinței, care afirmă existența unui singur Dumnezeu și-L recunoaște pe Isus Hristos, unicul Fiu al lui Dumnezeu, Cel care a pătimit, a murit și a înviat, s-a înălțat la Ceruri, șade de-a dreapta Tatălui și se va întoarce la sfârșitul vremurilor pentru a-i judeca pe vii și pe morți (cfr. Haeres). Din Asia doctrina lui Noetus a fost divulgată la Roma prin contribuția lui Prassea, în timpul Papei Eleuterius (176-190). Tertullian atunci când a scris Adversus Praxeam după 213 s-a separat de secta psihicilor cum erau numiți atunci catolicii pentru a intra în spiritualitatea carismatică a montanismului. Din toată această operă iese în evidență o anumită animozitate, care merge mai departe de stilul aprig și de multe ori intolerant al lui Tertullian. Prassea fiind purtătorul ideilor lui Noetus, a îndrăznit să-i conteste pe unii din cei care au împărtășit ideile lui Tertullian: Montanus, Prisca, Maximilian. De aici răspunsul său destul de ofensiv: „La Roma el, Prassea a combinat câteva lucruri diavolești: a îndepărtat erezia; a pus pe fugă Paraclitul și l-a crucificat și pe Tatăl”.(I ). Însă trebuie să i se recunoască lui Tertullian meritul de a fi afirmat cu fermitate „unitatea care din Sine face să izvorască trinitatea”.(III), prin faptul că în primul caz scoate în evidență sensul și valoarea termenului de persoană în Dumnezeu.(VI-VII).
Această primă fază a monarhismului modalist este cunoscută cu numele de Patripasianism, deoarece cel care a pătimit ar fi Tatăl (Padre) împrună/și cu Isus în opera de răscumpărare a lumii.4
Trecerea de la Patripasianism la adevăratul modalism se pare că se datorează lui Sabellius, un cetățean african din Libia care s-a stabilit la Roma și care a devenit moderatorul sectei. Sabellius a murit prin 260 d. I. Hr., dar gândirea sa, dezvoltată în cadrul sabellianismului, a renăscut după aceea în secolul al IV-lea, ca poziție antitetică la erezia ariană.
Fidel motto-ului discipolilor lui Noetus și Prassea: „monarchia tenemus” (Tertullian, Adversus Praxeam, III) afirmă existența unei riguroase unități în Dumnezeu; prin urmare explică Sfânta Treime a persoanelor care se manifestă în cadrul mântuirii nu ca un reflex al unei trinități imanente, ci ca o modificare exterioară a identității însăși a realității dumnezeiești. Astfel, istoria revelației nu se desfășoară reflectând imaginea vieții lui Dumnezeu, ci prin intermediul unei succesiuni a modalităților care personifică tripla acțiune a divinității. Iată principiile sectei după Epiphanius, prezentate de P. Ceslao Pera: „Același este Tatăl, același Fiul, același Spiritul/Duhul Sfânt, astfel încât într-o unică ipostază sunt trei denumiri, care reflectă energia succesivă a uneia și aceleași realități”5.
Sfânta Treime n-ar fi, deci, un triplu aspect, o triplă manifestare a Monadei, a unității absolute. Aceasta s-ar fi manifestată înaintea Creației, deci în opera de Salvare și de Sfințenie. Tatăl n-ar fi decât Dumnezeul creator și legislator al Vechiului Testament; Fiul n-ar fi decât același Dumnezeu care la Rusalii i-a făcut pe toți egali și i-a sfințit pe toți oamenii, fără nicio distincție. După Sabellius unitatea lui Dumnezeu presupune o trinitate de manifestări exterioare.
S. Epiphanius a prezentat întrebarea sabelliană pe care credincioșii i-o puneau cu trimitere la unele afirmații sabelliane: Ce putem spune despre acestea ? Răspunsul său în locul lui Sabellius era acesta: „noi nu introducem un politeism, ci predicăm un unic Principiu și predicând unicul Principiu nu greșim, noi credem în Sfânta Treime: «Unitate în Trinitate și Trinitate în Unitate»”6.
Erezia care ne-a procupat încă de la începutul acestor studii privind Sfera inteligibilă în tradiția neoplatonciană și creștinism a fost arianismul, care în acest context este o antiteză a sabellianismului; eforturile Spiritului/Duhului pentru interpretarea marelui mister creștin au umplut întregul secol al IV-lea d. I. Hr.
Arie, cetățean african din Libia, (256-336), a dat propriul său nume acestei erezii, dar, dacă considerăm conținutul doctrinei, este mai corect să vorbim de subordinaționism. Astfel avem un dublu avantaj prin punerea în evidență a poziției ipostazelor, a persoanelor Fiului, a Spiritului/ Duhului și a Dumnezeului suprem, a Tatălui și să subliniem imediat că aceste divine ipostaze nu sunt numai în Dumnezeu.
Efortul continuu al gândirii teologice creștine, prin lupta contra monarhismului a afirmat treptat divinitatea personală și distinctă a Cuvântului întruchipat. Acum, sub presiunea dialecticii ariene, își va concentra toate energiile sale, pentru a justifica afirmația că ipostaza princeps este în Dumnezeu-Tatăl.
Arie, de fapt, este adevăratul autor al subordinaționismului și înaintea sa nu se poate vorbi de o asemenea poziție dogmatică, chiar dacă anumite expresii le găsim la Iustin martirul, la Atenagora, la Teofil din Antiohia, Tertullian, Clemente Alexandrinul și Origen,
Erezia ariană a apărut la Alexandria, dar curând s-a extins și asupra părții orientale a Imperiului, dând naștere unei controverse care a durat mai bine de cincizeci de ani; după aceea s-a răspândit printre popoarele din afara Imperiului, de aici a fost dusă în partea occidentală de către cuceritorii barbari, goții și longobarzii. În prima perioadă au fost trei faze principale. Prima în timpul Împăratului Constantin I (mort în 337), când apărătorii Conciliului din Niceea au fost mutați din sediile lor episcopale din cauza acuzațiilor făcute împotriva lor de către arieni. A doua fază s-a petrecut în timpul Împăratului Flavius Iulius Constantinus II, (mort în 361), atunci când s-au ținut un mare număr de mici Concilii și s-au înmulțit simbolurile credinței. Cea de-a treia fază a fost aceea în care credința niceană a început să fie urmată, și în scurt timp a fost primită de toți7.
În cadrul arianismului s-au manifestat diferite poziții dogmatice. Arie însuși și-a învățat discipolii că Fiul este o creatură. Pentru discipolii lui Eusebiu din Cesareea, nu era vorba de a urma doctrina lui Arie, cât de a lua o poziție împotriva Conciliului din Niceea, mai ales că în redactarea doctrinei Conciliului au folosit un limbaj neadaptat Scripturii și deoarece au dorit să considere opinia lui Marcellus, Episcopul de Ancira, ca o autentică interpretare a a formulei niceene, fie deoarece s-au mulțumit cu venerabila ambiguitate a doctrinei lui Origen, adică că Fiul este foarte asemănător Tatălui, neexistând nicio diferență. După ei a venit ceea ce putem numi a doua generație de arieni: Aetius și Eunomius, cunoscuți ca anomei, care cu o rigoare aproape filosofică au încercat să demonstreze că Fiul este o creatură. Omeusianii, cu (conceptul de „consubstanțial”), spuneau că Fiul este cu adevărat Fiu și este asemănător Tatălui în substanța sa (ousia) și sub orice alt aspect; omeii, care au dorit să se afirme că Fiul este imaginea lui Dumnezeu, cum este scris în Scripturi, și că deci termenii ousia, homoousion și homoiousion ar trebui interziși.
Arie, preot din Alexandria, a fost conducătorul școlii exegetice din Alexandria și discipol al lui Lucian. În anul 318, când a atacat în public învățătura lui Alexandru, episcop al Alexandriei, a fost excomunicat de Sinodul din Alexandria8. Dar, întrucât n-a încetat să-și răspândească doctrina, câștigând favoarea altor episcopi, a fost din nou condamnat de Sinodul din Antiohia, în 325, și apoi în Conciliul din Niceea, care s-a ținut în același an. A murit în 336.
De la el au rămas puține scrieri: (1) o Epistolă către Eusebiu, episcop de Nicomedia, scrisă prin 318; (2) o profesiune de credință în forma unei Scrisori trimise lui Alexandru, episcopul de Alexandria, prin 320; (3) o profesiune de credință prezentată Împăratului Constantin la sfârșitul anului 327; (4) puține fragmente din tratatul Thalia9 (5) alte scrieri descoperite recent.
Prezentăm aici un fragment din epistola trimisă lui Alexandru:
„Noi afirmăm că Fiul a fost creat prin voința lui Dumnezeu înaintea vremurilor și înaintea tuturor secolelor; că a primit viața, existența de la Tatăl, astfel că Tatăl creându-L, i-a conferit Gloria sa. Dar noi spunem că Tatăl, atunci când i-a dat în ereditate Totul, s-a lipsit de ceea ce poseda în sine însuși fără a fi fost generat, întrucât era izvorul tuturor lucrurilor. Iată de ce sunt trei substanțe (hypostaseis)…Dar, Dumnezeu întrucât este unitate (monas) și principiu al tuturor lucrurilor, exista înainte de toate lucrurile; prin urmare exista încă înaintea Fiului, așa cum am învățat din Predica ta din Biserică. Întrucât Fiul a primit de la Dumnezeu Ființa, gloria, viața și toate lucrurile i-au fost date, în acest sens Dumnezeu este Principiul său.”10
De aici, ne spune B. Lonergan, că Arie și discipolii săi doreau să ducă la împlinire Noul Testament și simbolul apostolic, astfel că, eliminând orice metaforă și orice antropomorfism, numai Tatăl este negenerat, fără principiu, etern, în timp ce Fiul, având un principiu, nu este nici negenerat, nici etern, ci a fost creat din nimic, prin voința Tatălui, ca o creatură supremă. Chiar dacă în acest text nu este folosită expresia din nimic, (ex nihilo), înainte Arie însuși, scriindu-i lui Eusebiu, episcopul de Nicomedia, care a fost discipolul lui Lucian, a spus:
„Ce afirmăm, la ce ne gândim, ce am predat și ce vom mai preda? Că Fiul nu este negenerat, nici într-un fel este parte din negenerat și nici nu derivă dintr-o materie preexistentă; ci că prin dorința și decizia Tatălui a venit la viață înaintea tuturor secolelor, ca un Dumnezeu perfect, unicul Fiu, neschimbător… Ne persecută, deoarece am spus: „Fiul are un principiu, în timp ce Dumnezeu este fără principiu”. Ne atacă deoarece am spus: „Derivă din nimic (ex non extantibus). Așa am spus, deoarece Fiul nu este nici parte din Dumnezeu și nici nu provine dintr-o materie preexistentă”11. Aici Arie afirmă că Fiul este neschimbător; iar Alexandru, episcopul de Alexandria scria prin 319 tuturor episcopilor Bisericii catolice mărturisind că Arie uneori a spus că Fiul la rândul său poate fi schimbător.
Iată afirmațiile: „Nu totdeauna Dumnezeu a fost Tată, ci era o vreme când Dumnezeu nu era Tată. N-a existat dintotdeauna Verbul (Cuvântul) lui Dumnezeu, deoarece el a fost creat din lucruri neexistente (ex non extantibus)” De fapt cel care era Dumnezeu a creat din nimic ceea ce înainte nu exista. De aceea a fost o vreme când Acela nu exista.12
Doctorul Angelic amintește afirmația lui S. Hieronymus despre Arie: „el în Alexandria a fost o scânteie și cum n-a fost imediat stinsă, flacăra sa a devastat lumea întreagă”. (II-II q. 11, a. 3). S. Hieronymus a exagerat într-o anumită măsură pentru responsabilitatea lui Arie, care dacă a pus focul în marile centre ale civilizației mediteraneene, nu trebuie să-i atribuim toată vina lui, ci mai ales condițiilor socio-istorice ale vremii, fiind îmbrățișată mai ales de cuceritorii goți și longobarzi, pentru a se opune mai târziu bizantinilor.
Acesta s-ar fi putut adapta ușor unui mediu religios monoteist, scrie P. Ceslao Pera, cu două ipostaze divine subordonate Primului Principiu; în timp ce trebuia să-și schimbe în mod radical concepția sub forța doctrinei creștine, care era de multe ori diferită și deloc în măsură să facă compromisuri cu ideologiile mistice ale filosofilor contemporani, el a profitat de situație încercând să schimbe în totalitate fundamentele credinței.
Din teologia asiro-babiloniană și egipteană a pătruns în gnosticism noțiunea unui Dumnezeu auto-generat. Filosofii moderni ar fi spus autoctisi. Arie s-a opus acestei noțiuni a unui Dumnezeu care se auto-construiește și se auto-constituie; și de aceea în profesiunea sa de credință el a declarat în mod explicit: „cunoaștem un Dumnezeu, numai (ingenito) născut, singur, etern” fixat în această noțiune de Dumnezeu, el nu se putea mișca fără a produce un anumit dezechilibru în lucrurile deja constituite. N-a negat și nici n-a dorit să nege divinitatea personală și distinctă a Vebului (Cuvântului), în sensul că afirmația sa despre unitatea lui Dumnezeu nu este cea a monarhismului, dar n-a reușit s-o interpreteze ca aparținând vieții lui Dumnezeu în propria persoană. El n-a putut înțelege că Fiul generat ar fi Dumnezeu din Dumnezeu, consubstanțial Tatălui. Declarațiilor lui Alexandru din Alexandria el i-a opus un refuz net, începând astfel confruntarea.
Dacă ar fi reflectat un moment, ar fi înțeles că dacă trebuie exclusă în Dumnezeu orice devenire, afirmația despre Dumnezeu ca Tată duce la admiterea unei fecundități „demne de Dumnezeu”. Dar distincția dintre noțiunea de Dumnezeu ca indivenuto este aceea a Tatălui ca ingenito care va fi dezvoltarea ideatică majoră la Atanasius și la Grigore de Nazianz. Arie a închis în mod violent unica poartă care-l putea duce la o interpretare justă a adevărului creștin. El a negat în mod explicit că Fiul ar avea ființă împreună cu Tatăl, așa cum unii vorbesc despre relativi.13

 

 

Note
1 Refuzul tuturor ereziilor, unde a catalogat credințele păgâne și 33 sisteme gnostice creștine considerate eretice, un izvor important pentru opozitorii contemporani ai ortodoxiei catolice, cei mai fideli credincioși catolici.
2 P. Ceslao Pera, Introduzione, La Somma Teologica, III, La SS.Trinità, Ed. Adriano Sansani, Firenze 1949, p. 17
3 Bernard J.F. Lonergan, La Trinità/1, Parte dogmatica: Lo sviluppo dottrinale, II Parte sistematica: l’intelligenza della fede, Ediții îngrijite de Domenico Ronchitelli S.I., Città Nuova, Roma, 2014 și 2016.
4 Cfr. P. Ceslao Pera, op. cit., pp. 18-19.
5 Ibid., p. 19
6 Ibid. 3.
7 Cfr. Bernard J. F. Lonergan, Ariani și Semi-ariani , în la Trinità/1, Città Nuova , Roma 2014, pp. 89-106.
8 Teodoreto, Historia Ecclesiastica, I, 1; PG 82, 885 A.
9 Atanasius, De synodi,15.
10 În Atanasius, De synodis , 16; PG 26, 707, 710, 711.
11 In Teodoreto, Historia Ecclesiastica, I, 4; PG 82, 911 BC.
12 Alessandro di Alessandria, Epistulae de ariana haeresi deque Arii depositione, III, ; PG 18, 574 AB.
13 P. Ceslao Pera, op. cit. p. 23.