Afirmațiile din textul lui Arie erau împotriva lui Clemente Alexandrinul, care așa cum vom vedea vorbea de cunoașterea simultană a Tatălui și a Fiului, în care spunea: „nu există Tată fără Fiu, deoarece împreună cu ceea ce este El, Tatăl, este Tată al Fiului. Fiul este adevăratul Maestru în ce-L privește pe Tatăl și atât timp cât unu crede în Fiul, trebuie să-L cunoască pe Tatăl, la care se referă chiar Fiul”.1
Această doctrină a relațiilor2, conclude P. Ceslao Pera, este una germinală: complexitatea sa, revelată datorită contribuțiilor geniale ale lui Atanasius, Vasile cel Mare și ale Sfântului Augustin vor da consistență în limitele consentite, inteligibilității fecunde a Marelui mister.
Odată ce Arie a abandonat noțiunea unui Dumnezeu ca „Cel ce este”, i s-a închis poarta deschisă a relației, pe care Arie n-a putut s-o înțeleagă, datorită diferenței radicale între ființa avută odată și ființa primită (esse receptum), la care Doctorul Angelic a făcut apel în Q. 27, a. 2, ad 3 sau Sfântul Vasile în Predica despre credință, cu trimitere directă la noțiunea de Dumnezeu ca Cel care este subzistent3 pentru sine însuși.
S. Toma avertizează în tratatul său despre S. Treime că noțiunea de Verbum nu coboară Fiul până la nivelul de creatură, dar în realitate nu-l ridică deasupra demnității de primă creatură începând cu primul articol:
„Căci provenire înseamnă mișcare către exterior. Dar, în cele divine, nimic nu este nici mobil, nici extern. Așadar, „nu există” nici provenire.” (Q. 27, art. 1)4
Este cunoscut de toți că la Conciliul din Niceea, 325 d. I. Hr., scrie P. Ceslao Pera, Arie a fost condamnat; și datorită faptului că s-a folosit într-un sens cu totul nou termenul de „consubstanțial” în care a fost afirmată divinitatea personală a Verbului – Fiul în Dumnezeu Tatăl. La Conciliul din Constantinopol, 381 d. I. Hr. au fost condamnați Eunomius și toate partidele ariene și s-a afirmat divinitatea Spiritului/Duhului Sfânt, ca persoană distinctă în Dumnezeu -Tatăl și Fiul.
Marii teologi care au luptat în mod eficace pentru a da Bisericii și lumii percepția conștientă a unei doctrine revelate de Isus Hristos au fost printre alții Atanasius, Ilarie din Poitiers, Ambrozie, Sfântul Vasile cel Mare, Grigore din Nazianz, Grigore din Nyssa, care nu apar toți în Summa Theologică a Doctorului Angelic și care au mărturisit prin scrierile lor despre contemplarea teologică a Sfintei Treimi. Ilarie din Poitiers a cunoscut bine Orientul, Ambrozie s-a folosit de scrierile Sfântului Vasile cel Mare; dominația absolută a Sfântului Augustin, care în primul rând, prin doctrina relațiilor, a primit în opera sa asupra Sfintei Treimi fructul contemplației teologice grecești despre marele Mister al credinței creștine.
Intensa meditație asupra clasicilor gândirii creștine îl pune de acord pe Doctorul Angelic cu marile genii ale secolului al IV-lea și-l fac moștenitorul unei doctrine pe care el a ordonat-o și a clarificat-o în modul cel mai bine posibil, atât cât îi este permis minții omenești.

 

Structura Tratatului despre Sfânta Treime

 

Proiectul pe baza căruia Doctorul Angelic și-a dezvoltat învățătura are o organicitate intimă, scrie P. Ceslao Pera, care se dezvoltă prin valorizarea raporturilor dintre singurele părți ale Tratatului.5
Primele două problematici 27-28 apar ca două introduceri la analizele principale despre Persoanele divine, care cuprind 15 chestiuni (29-43). Înainte de a vorbi de Persoane, S Toma ne vorbește de Procesiuni6 (Proveniri) și de Relații.
Rațiunea pentru care S. Toma a procedat astfel este următoarea: examinarea celor două poziții eretice, care sunt sabellianismul și arianismul, de unde rezultă că cele trei Persoane nu pot fi simple moduri de a fi ale ale unei realități unice și a trei realități diferite; sunt astfel numai datorită a trei relații subzistente. Pe de altă parte Sfânta Scriptură se folosește de expresii care presupun o anumită relație a uneia cu celelalte, cum ar fi cea între Tatăl și Fiul și a Fiului cu Tatăl așa cum este indicat în Prologul la Evanghelia după Ioan 1, 1. O asemenea realitate nu poate să nu-și aibă propria sa bază, de la care izvorăște și din care își trage realitatea sa. De aceea nu putem vorbi de Persoane în Dumnezeu, fără ca înainte să vorbim de Relații dumnezeiești care le sunt inerente Persoanelor, și a unor baze de subzistență inerente Relațiilor.
Așa cum se știe baza Relațiilor divine nu poate fi dependentă de viața intimă a lui Dumnezeu, adică de operațiile imanente, care vizează înțelegerea și voința, de unde ies în evidență Procesiunile și Originile.
Iată deci ordinea doctrinară și științifică a Tratatului: 1. Procesiunile, provenirile dumnezeiești, q. 27; 2. Relațiile dumnezeiești, q. 28; 3. Persoanele dumnezeiești, qq. 29-43. Această ultimă parte este dezvoltată în 15 chestiuni împărțită în două secțiuni (29-38) și (39-43). Doctorul Angelic, scrie P. Ceslao Pera, abordează subiectul studiind noțiunea de persoană și făcând lumină în tot ce se referă la considerațiile comune ce privesc Persoanele7; face aceasta pentru a ajunge la cercetarea care privește cele trei ipostasi (subzistențe). Aquinatul își termină atenta sa contemplare, prin examinarea ipostazelor între ele, fie în ce privește egalitatea lor, fie în raportul lor cu misiunile divine, ce presupune procesiunea eternă a persoanelor, unele din celelalte, fără un efect percepibil din partea noastră. Sau cum a fost cazul la Rusalii cu coborârea limbilor de foc și cu cea a Spiritului/Duhului Sfânt.
Acum prin apariția acestei minunate ediții în limba româna a Summei Theologice studioșii de la noi pot găsi în textul operei și în alte opere tomistice, doctrina Aquinatului, care aici apare foarte condensată și nu în ultimă instanță metoda urmată de Doctorul Angelic. O expunere și mai sumară o găsim în Compendiul de Teologie în care Aquinatul face o prezentare panoramică a întregului Tratat.
Dacă cineva, împins de curiozitate ar acunoaște mai profund opera S. Toma, chestiunea așa-zisei filogeneze pe care o expune în acest Tratat, și ar dori să cântărească contribuția adusă de el ar trebui să se apropie de marii scolastici, contemporani cu Doctorul Angelic, cum a fost Alexandru din Hales, Albert cel Mare, Bonaventura, care prin comentariile lor la prima carte a Sentințelor lui Petru Lombardul, au tratat în mod magistral opera dumnezeiască, au făcut la rândul lor eforturi nobile în ce privește progresul științei teologice și care au contribuit astfel la mirabila sinteză făcută de Doctorul Angelic.
Sfântul Toma a sintetizat, în anumite problematici luate în discuție speculațiile anticilor, mai ales cele ale Sfântului Augustin8, care a procedat printr-o serie graduală de simboluri, care sunt constituite într-o structură spirituală în măsură să ridice sufletele celor care se încredințează prin credință Sfintei Treimi, la o contemplare a acesteia în toată perfecțiunea ei spirituală. „S. Toma a folosit în acest sens o singură imagine, aceea a minții care cunoaște și care iubește, dar care reușește să păstreze toate elementele raționale prin argumentările sale. Aquinatul a fost în măsură să dea această consistență rațională întregului discurs din Tratatul asupra Trinității”.9
Misterul Sfintei Treimi, în toată beatitudinea și gloria ei, a Tatălui, a Fiului și a Spiritului/Duhului Sfânt, este cheia care sfințește și ține unită construcția spirituală, așa cum este existența noastră, binecuvântată de harul dumnezeiesc; interpretarea tomasiană a treimii dezvoltată armonios pe baza principiilor credinței, deschide noi orizonturi ce permit rațiunii omenești să înțeleagă mai bine dublul mister al lumii și al istoriei.
Lucrarea lui Bernard J. F. Lonergan, Sfânta Treime (La Trinità/2 Parte sistematica10) detaliază inteligența credinței Aquinatului, trecând în revistă marile chestini dezbătute în Summa Theologică asupra cărora ne vom opri pe scurt în cele ce urmează. Privind relațiile divine reale vom încerca împreună cu Lonergan să vedem semnificația termenulu de subzistent.
„Despre multe lucruri, scrie B. Lonergan ni se spune că sunt, dar nu toate sunt în același fel. Există himere, dar ele există numai în minte, care sunt entități ale rațiunii. Există de asemenea entități posibile, dar ele există numai în potența unui agent sau numai în cele ale materiei și deci „pot fi” mai degrabă decât „sunt”. Există fenomene întâmplătoare, acccidens, dar asta presupune să facă parte din alte fenomene, deci ele „sunt în”, mai degrabă decât sunt. Există principii constitutive ale entității (ființei determinate), ca esența și existența, materia și forma, substanța și fenomenul întâmplător, potența și actul; totodată ele nu sunt, dar prin intermediul lor există ceva. Dar dincolo de aceste lucruri, care sunt în sens relativ, adică în minte, sau în potența altui lucru, sau în altul, sau ceva prin intermediul căruia alt lucru există, sunt de asemenea și alte lucrururi despre a căror existență știm că există: minerale, plante, animale, ființe umane, îngeri, Dumnezeu, Tatăl, Fiul și Spiritul/Duhul. Deoarece toaate acestea sunt în sens restrâns și există cu adevărat își revendică pentru sine un nume special și sunt numite subzistente.
Un subzistent, deci, este orice lucru care există, adică este; și se distinge de o entitate rațională, de o ființă posibilă, de un accidens și de un principiu constructiv al ființei determinate (ens).”11
La întrebarea „Ce este subzistent în Dumnezeu? B. Lonergan răspunde astfel: de când se știe a rezultat în mod clar că în Dumnezeu subzistă orice este, deoarece este. Dar Dumnezeu este în mod absolut o ființă simplă. De fapt, orice ființă compusă, în mod necesar are o cauză a compoziției sale; prin urmare, deoarece Dumnezeu este primul principiu al tuturor lucrurilor, nu poate fi admisă nicio compoziție reală în el. Acum, într-o ființă în mod absolut simplă nu poate fi nimic care să nu fie simplu. Prin urmare în Dumnezeu orice lucru există în mod real, este identic cu el însuși, este identic cu ceea ce subzistă, este deci subzistent în mod necesar.”12
Analiza lui B. Lonergan devine extrem de speculativă pornind de la faptul că numai în Dumnezeu se găsesc relații care sunt în același timp reale, opuse în mod reciproc și în același timp identice cu Absolutul însuși, întrucât, prin intermediul unui unic act infinit, în Dumnezeu sunt Principiul Verbului, Verbul și Iubirea prin intermediul căruia se procede.
Lonergan reia aici obiecția pusă la începutul acestei argumentări privind faptul că dacă două lucruri sunt identice între ele, vor fi identice cu al treilea; dar Tatăl și Fiul sunt identici cu unicul Dumnezeu, deci ei vor fi identici între ei, la care răspunde astfel: să acceptăm că două lucruri sunt identice cu al treilea fie în realitate, fie din punct de vedere conceptual, rezultă că vor fi identici între ei. Premisa minoră va fi distinctă ulterior: dacă negăm că Tatăl și Fiul sunt identici cu unicul Dumnezeu, fie în realitate, fie conceptual, vom accepta că sunt identici în realitate, dar nu conceptual. De aici o a II-a obiecție: o distincție conceptuală nu poate face altceva decât să facă prezentă o distincție reală. Răspunsul poate fi următorul: acceptăm că prin intermediul unei distincții pur verbale nu s-a produs nimic care să se refere la o distincție reală; negăm faptul că nu s-a produs nimic care să se refere la o distincție reală, atunci când diferite noțiuni inteligibile, adică aceea a absolutului și aceea a relativului sunt verificate în cadrul aceleași realități. A treia obiecție se referă la faptul că în aceeași realitate nu pot fi verificate noțiuni inteligibile atât de diferite care să fie suficiente pentru a pune bazele unei distincții reale între lucruri.
Răspunsul nu poate fi decât faptul că odată ce acceptăm că în aceeași realitate nu pot fi verificate noțiuni inteligibile atât de diferite, care să fie suficiente pentru a fundamenta o distincție reală între conceptele absolute, sau o distincție reală între între cele relative, care sunt într-o opoziție reciprocă. Rațiunea stă în faptul că fie cele absolute cât și cele relative care nu se opun în mod reciproc sunt cu adevărat opuse între ele prin intermediul afirmației și non afirmației aceleași noțiuni; în acest sens este evident că o singură noțiune nu poate fi afirmată și non afirmată prin intermediul aceleași realități. Pe de altă parte, este demonstrat că relativii reali și în opoziție reciprocă se disting în mod real prin intermediul opozției lor reciproce, este necesar să fie verificați pe baza aceleeași realități.
A patra obiecție: cel puțin trebuie trebuie admis că nu există nicio posibilitate concretă ca relativii ce se opun în mod reciproc ar putea fi verificați pe baza aceleeași realități. De fapt, nu se găsește niciun exemplu de acest fel în lumea creaturilor; și în Dumnezeu acest lucru poate fi conceput numai presupunând o procesiune reală (provenire) în care însuși actul într-un anumit fel își are originea în sine însuși.
Răspunsul tomasian, îmbrăcat în cuvintele lui Lonergan vine de la sine: în propoziția „nu există nicio posibilitate concretă ca relativii ce se opun în mod reciproc să fie verificați în aceeași realitate”, apare nevoia unei distincții clare: acceptăm că nu există nicio posibilitate concretă ca plecând de la creaturi să fie demonstrată sau înțeleasă de către noi; dar negând că nu există nicio posibilitate concretă ca plecând de la revelația divină am putea crede cu certitudine și înțelege acest lucru.
De fapt, este sigur, continuă raționamentul tomasian, că prin credința că același Dumnezeu este Tată și Fiu, dar că Tatăl nu este Fiul.
Această afirmație poate fi înțeleasă de noi într-un anumit fel prin intermediul analogiei psihologice. Prezenta problematică nu este decât o transpoziție a problematicii de la care am plecat, adică în ce fel se explică realitățile emanației și împreună cu ea aceea a consubstanțialității cu Acela care emană. De fapt, dacă există aceste două lucruri, există și două relații reale opuse în mod reciproc, cu adevărat distincte între ele, și totodată identice cu aceeași substanță dumnezeiască.
Dar, în ce privește afirmația adăugate și obiecția făcută, că o acțiune derivă din aceeași acțiune, trebuie să subliniem, ne spune B. Lonergan, o diferență între declarațiile Conciliului de la Niceea și cele de la Conciliul din Lateran IV, din 1215. Atunci când la Conciliul din Niceea s-a spus, „Dumnezeu de la Dumnezeu”, această afirmație trebuie înțeleasă în sensul că Dumnezeu Fiul este de la Dumnezeu Tatăl, astfel că numele esenței dumnezeiești este luat în mod concret, incluzând relațiile personale. În schimb la Conciliul din Lateran IV, se spune că acea realitate nu generează, nici nu este generată, nici nu provine, trebuie să înțelegem că acea realitate este substanța, esența sau natura divină întrucât este distinctă din punct de vedere conceptual de relațiile personale.
Următoarea obiecție: și totuși n-a fost salvat principiul de identitate comparat; aceasta este proba: chiar dacă un asemenea principiu privește în mod direct acele lucruri care sunt aceleași fie în mod real sau din punct de vedere conceptual, despre care nu pot fi făcute afirmații contradictorii în ce privește aceeași realitate, dacă nu, dincolo de o distincție conceptuală, ar exista și o distincție reală. De exemplu, aceeași ființă umană nu poate fi în același timp muritoare și nemuritoare, cu condiția să existe o reală distincție între suflet, care este nemuritor, și materie, care este muritoare.
În același fel, același Dumnezeu nu poate fi în același timp „Tată” și „Fiu”, cu condiția necesară: în primul caz ar fi cu adevărat Tatăl, în celălalt ar fi în mod real Fiul. Răspunsul este dat cu o convingere care depășește doza de sofism la care te-ai fi putut aștepta: în propoziția „nu se pot afirma lucruri contradictorii ce privesc aceeași realitate”, dacă nu faptul că „dincolo de o distincție conceptuală, ar exista și o distincție reală”; aici este nevoie de o clarificare: dacă acceptăm ceea ce s-a spus despre conceptele absolute contradictorii, în cazul conceptelor relative opuse, este nevoie să fie făcută o distincție între relativii înșiși, fiind negată astfel existența unei compoziții reale ce privește concetele absolute.
Iată explicația necesară. Termenii „muritor” și „nemuritor” în sens restrâns sunt contradictorii, deoarece aceeași potență este respectiv negată și afirmată în același timp; prin urmare se ajunge în mod just la concluzia că în ființa umană există o compoziție reală. Dar termenii „Tată” și „Fiu” sunt în mod real diferiți, deoarece sunt relativi și opuși în mod reciproc, într-o opoziție relativ reciprocă ce nu probează o compoziție reală în mod absolut.
Concluzia: toate datele duc la suspendarea principiului identității și duc la afirmarea principilui non contradicției (devenit primul principiu), după Gustavo Bontadini13, care a revoluționat discursul teologic, dincolo de platitudinea unui discurs steril în esența lui.
Astfel Tatăl și Fiul sunt consubstanțiali din cauza Iubirii care-i unește într-o singură realitate. Conform acestei unități care întărește principiul non contradicției, se spune că Spiritul/ Duhul Sfânt este legătura dintre Tatăl și Fiul, nu ca un simplu intermediar prin intermediul unei procesiuni (proveniri), ci deoarece cei care sunt consubstanțiali prin natura lor, sunt chiar din eternitate un singur lucru printr-o Iubire infinită.14
Această încercare de înțelegere a misterului Sfintei Treimi, chiar dacă este incompletă, analogică, conclude B. Lonergan, este fructul principal al unor sinteze de mare anvergură. Fără niciun dubiu, istoria sacră a pemis să se mențină într-o modalitate sigură o învățătură ca cea catolică asupra persoanelor dumnezeiești și care ne-a permis să le analizăm la modul cel mai pertinent posibil. Ne-a permis să conducem la o unitate inteligibilă ceea ce cunoaștem despre Sfânta Treime. A făcut în așa fel încât să nu întrerupem datorită obstacolului obtuzității mentale subiective, discursul propriu textului biblic și cel cel al revelației prezente în Scripturi, al Părinților Bisericii și al teologilor în general. În sfârșit ne-a permis să judecăm curentele intelectuale contemporane, descopeind căile care duc la afirmații false, cum am văzut în cadrul ereziilor antice și moderne, și să ne apropiem mult mai ușor de adevărul sacrei doctrine.

 

 

Note
1 Clemente Alexandrinul, Stromati, V, 1.
2 Relația în Ființa divină așa cum am văzut în textul anterior privind Atributele divine, este o realitate subzistentă care se identifică cu substanța divină și cu cele trei persoane (ipostasi) divine. Este o realitate bazată pe procesiuni sau proveniri, având ca subiect persoana divină care provine din ceea ce cealaltă își are originea. Relația în Dumnezeu se identifică cu persoana care provine și cu cea de la care provine și care au între ele o opoziție relativă, întrucât sunt implicate în mod esențial în aceeași relație. Existența relațiilor divine, întrucât constituie în mod formal singurele persoane, nu poate fi demonstrată numai prin intermediul rațiunii, ci în primul rând a credinței.
3 Termen folosit de Părinții Bisericii în sensul de Persoană, pentru a traduce conceptul grecesc de hypostasis. După Boethius substanța concretă care există în sine însăși ca un Subiect, în contrapoziție cu cel de accidens. Este folosit de asemenea pentru a indica substanța în autonomia sa, sau, întrucât aceasta este independentă atât de un subiect de intruziune, cât și ca un principiu complementar intrinsec și substanțial. În Dumnezeu există trei subzistențe relative, nu trei persoane. Alți teologi admit o subzistență absolută: esența divină, întrucât este principiul quod al acțiiunii. (Cf. Dicționarului aferent Sfintei Treimi din S. T.)
4 Toma din Aquino, Summa Theologica, Polirom, Iași, 2009, p. 278
5 P. Ceslao Pera, op. cit , p. 25
6 Procesiune, de la grecescul probainen, (provenire.) Provenirea ne indică o mișcare de la un punct de plecare în care se originează mișcarea. Punctul de plecare numit și principiu al mișcării; termine (sfârșit) este punctul de sosire. În filosofie prin procesiune, (provenire) se înțelege originea sau procesul de emanație a unei ființe, sau a unei operații (acțiuni), de la un subiect în care se regăsesc într-un anumit fel conținuturile noi ale vieții spirituale. Așa cum razele pleacă de la Soare, efectul de la cauză. În teologia trinitară prin provenire se înțelege originea unei persoane de la alta etc. Această procesiune se spune că este imanentă (ad intra); de fapt subiectul care purcede rămâne imanent propriului principiu. Această procesiune poate fi de două specii: pe calea cunoașterii, prin care avem generarea Verbului (Cuvântului) dumnezeiesc; sau prin intermediul iubirii, caz în care avem procesiunea, (provenirea) Spiritului/Duhului Sfânt.
7 Pecând de la Tertullian, Părinții latini au recunoscut distincția dintre substanță și persoană. Dar atunci când lui Hieronymus, care trăia în Orient i-a fost cerut să profeseze nu numai trei persoane, ci și ipostazele, el, s-a supărat, a trimis o Scrisoare papei Damaso, argumentând că dacă sunt profesate trei ipostasi, ar fi același lucru cu a profesa trei substanțe. Acesta a fost probabil motivul pentru care ortodoxia Sfântului Vasile cel Mare și a altor Părinți orientali care vorbeau de trei ipostasi a fost recunoscută mai târziu în Occident Cf. (B. Lonergan, op. cit. I, p. 263)
8 Cfr. Augustin, Despre Treime,ediție îngrijită de Alexander Baumgarten, Polirom, Iași 2022.
9 Cfr. Patrologia e storia della filosofia, Roma 1938, în P. Ceslao Pera, op. cit. p. 26.
10 J. F. Lonergan, La Trinità/2 Parte sistematica, Città Nuova, Roma 2016.
11 Ibid, p. 155
12 Ibid. p. 156
13 Sisti E., Funcția contradicției în metafisica lui Gustavo Bontadini, in Vigna 2008, pp. 291-316.
14 Sfântul Toma, Summa Theologică, I, Q. 37, a 1 ad 3 m.