Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Mitropolitul Bartolomeu Anania astăzi

Mitropolitul  Bartolomeu Anania astăzi

Am acceptat recent invitația Mitropoliei clujene de a susține o evocare a arhiepiscopului, devenit apoi mitropolit, Bartolomeu Anania, așa cum l-am cunoscut nemijlocit. Motivul suveran a fost acela că personalitatea celui dispărut nu se lasă zăvorâtă în muzeu. Ea este prezentă în viața de astăzi prin înfăptuiri singulare. Mai mult, ea pune la încercare și acum, prin vederi proprii, evoluțiile din România.
Am avut ocazia de a colabora cu Înalt Prea Sfințitul. Arhiepiscopul Bartolomeu Anania a fost întronizat la Eparhia Vadului, Feleacului și Clujului în 7 februarie 1993, eu fiind ales rector al Universității „Babeș-Bolyai” în 30 martie 1993. În mod firesc, am avut convingerea că responsabilii Universității și ai Bisericii Ortodoxe Române din capitala culturală a Transilvaniei erau chemați să-și coordoneze eforturile. La începutul anilor nouăzeci, România își căuta din nou drumul, vremurile cereau pricepere, viziune și inovație, iar cele două instituții aveau atunci greutate în deciziile din țară. Cooperarea noastră, în fruntea celor două instituții, s-a întins pe optsprezece ani.
Așa cum am subliniat la o aniversare a sa (A. Marga, Philosophia et Theologia Hodie, EFES, Cluj-Napoca, 2008, pp. 27-44), am fost încredințat de la început că noul arhiepiscop va exercita într-un mod inconfundabil înalta sa demnitate ecleziastică. Era, în definitiv, o personalitate familiarizată cu Clujul încă din studenția sa la medicină care, după un stagiu de ani în Statele Unite ale Americii, ştia să pună în legătură creștinismul ortodox cu modernitatea.
Era, de asemenea, o personalitate care cunoștea dinăuntru funcționarea Bisericii și avea deja suportul operei proprii. Poemele dramatice Miorița (1968), Meșterul Manole (1968), Du-te vreme, vino, vreme! (1969), Steaua Zimbrului (1971) aveau deja notorietate, la fel și literatura duhovnicească și liturgică, cu volumele File de acatist (1976), Cartea deschisă a împărăției (1992). Sejurul american a fost dominat, de altfel, de preocuparea ducerii la capăt a scrierilor literare.
Era, în același timp, o personalitate care asocia erudiția cu capacitatea acțiunii, atașamentul la tradiție cu preocuparea de schimbare, respectarea principiilor cu exigența de sine. Iar pe soclul acestora, venea oratorul redutabil, argumentativ.
Nu era un secret pentru cei care voiau să se informeze că arhiepiscopul Bartolomeu Anania avea în urma sa o biografie de tânăr însuflețit de idealuri, dornic de cultură și de performanță culturală, atașat cercurilor ortodoxiei interbelice, care s-a angajat în luptele politice din jurul anului 1945. Cunoșteam, toate acestea. Din nefericire, nici până în clipa de față nu s-a scris Istoria României a ultimului secol – să o recunoaștem, nici de Centenar nu s-a scos așteptata sinteză, complet documentată, a istoriei țării, încât să se iasă din opinia unuia sau altuia spre adevăruri bine susținute de documente. Pe cât se cunoaște, se poate spune că Bartolomeu Anania aparținea cercurilor animate, cum spunea mai târziu, în Memorii (Polirom, Iași, 2008), de „sufletul românesc, naționalist, monarhic, in expres, dar vădit opus comunismului care se instala în posturile de conducere” (p. 112). El a parcurs cu această opțiune deceniile care au urmat. Era, în fapt, opțiunea unei personalități caracterizată de un patriotism exigent. O personalitate dominată de preocuparea de realizări durabile, ale sale și ale societății din jur.
În calitate de rector, posibilitatea de a lua mereu în calcul cooperarea sa am resimțit-o ca pe un avantaj. Erau avantaj, înainte de orice, afinitatea arhiepiscopului, apoi mitropolitului, Bartolomeu Anania pentru realizări temeinice, opțiunea pentru sincronizare şi convingerea că cel care-și asumă funcții publice se justifică prin ceea ce rămâne în urma sa.
Cum se știe, în anii 1993-95, împreună cu numeroși colegi, am organizat la Universitatea clujeană ansamblul studiilor teologice, cu patru facultăți și Institutul de studii iudaice. Era o chestiune de importanță, în fond practică, punerea în valoare a ceea ce este comun denominațiunilor creștinismului și iudaismului. Demersul a reprezentat o premieră internațională, salutată atunci în multe locuri din lume. După 2012 acest ansamblu ca și, de altfel, ansamblul celorlalte facultăți, dintre care șapte nou create, a fost afectat de decizii greșite, de cupiditate și amatorism. Dar chiar și așa, la Universitatea „Babeş-Bolyai” se trăiește încă din ce s-a făcut atunci. Împrejurarea că Facultatea de Teologie Ortodoxă, restabilită după 1989, a cunoscut o rapidă recunoaștere, internă și internațională, se datorează, în măsură hotărâ­toare, arhiepiscopului Bartolomeu Anania. Inspirația, ștacheta ridicată pusă în fața dascălilor și studenților, numeroase inițiative care au dus la articularea doctrinară a facultății, i-au aparținut.
Ne amintim că, în anii nouăzeci, se punea şi în România problema reorganizării programelor şi instituțiilor în așa fel încât fireasca paradigmă națională să fie inclusă în noua paradigmă europeană. Peste tot în Europa, operațiunea a avut universitățile drept înainte mergători. Cum se observă pe documentele de arhivă, Universitatea „Babeş‑-Bolyai” şi-‑a asumat atunci, la nivel național, rolul de prefigurare a unei Românii europenizate, cu profit pentru țară şi cetățenii ei.
Pot spune că l‑-am avut alături pe arhiepiscopul Bartolomeu Anania, ca personalitate ce scruta orizonturile, cu cultura şi devoțiunea sa pentru lucruri serios făcute – în fond pentru un ideal național și european înțeles la propriu. Este cert că, în 1993-2011, s-a profilat o opțiune proeuropeană mai bine gândită decât în anii care au urmat.
Arhiepiscopul Bartolomeu Anania a stimulat cooperări fructuoase între ortodoxie, catoli­cism și protestantism. El a susținut lărgirea învățării ebraicei la teologia ortodoxă, iar preocuparea pentru contacte cu Țara Sfântă a sprijinit-o continuu. El a contribuit efectiv la atmosfera ecumenică ce se instala în Universitate și în Clujul acelor dificili ani nouăzeci.
Ecumenismul era atunci, desigur, o temă la ordinea zilei. Arhiepiscopul Bartolomeu Anania a propus un „ecumenism cu respectul identității”. El a rămas fidel acestei opțiuni, care s-a dovedit cu timpul mai profundă, deși la început părea doar conservativă. Privind astăzi retrospectiv, putem spune că a avut dreptate în previzionarea efectelor „ecumenismului rău înțeles” în societăți devenite mercantile. Acesta a și dus la un „sincretism doctrinar și la o amalgamare morală, anticipând astfel era antihtristică a confuziei și disoluției” (Apa cea vie a ortodoxiei, Renașterea, Cluj-Napoca, 2002, p. 36). Cu confuzia și disoluția Bisericile au de luptat și astăzi, nu doar în România!
Cum putem constata tot mai mult pe ceea ce se petrece, și creștinismul are a păstra rigoarea credinței în existența lui Dumnezeu, a punerii propriei sorți în mâinile sale și a iubirii aproapelui, dacă nu vrea să se lase folosit doar ca ornament, la ocazii. Iar arhiepiscopul Bartolomeu Anania cunoștea bine acest adevăr și a avertizat asupra pericolelor!
Una dintre performanțele intelectuale cu care cei din Universitate ne-am mândrit atunci, în țară și în afara ei, a fost aceea că suntem la Cluj-Napoca contemporani cu noua traducere a Bibliei. Se știa demult, iar în Memorii (Polirom, Iași, 2008) arhiepiscopul Bartolomeu Anania a descris faptul pe larg, că traducerea a fost comandată de patriarhul Justin Moisescu. Rațiunea era simplă și evidentă – „versiunea românească a Bibliei, cea din 1936, era depășită și se apropia vremea uneia care să-și împroprieze vârsta de acum a limbii române” (p. 649).
Am fost bucuroși să observăm că Noul Testament (în versiunea tipărită în 1995) şi Pentateuhul (în versiunea tipărită în 1997), traduse de arhiepiscopul Bartolomeu Anania, apoi ediția jubiliară a Bibliei, au deschis un nou interes pentru cele două părți ale Bibliei, pentru interogațiile răscolitoare și răspunderile în fața cărora pun umanitatea. De aceea, noua traducere a Bibliei a și fost lansată mai întâi în Aula Magna a Universității clujene, iar autorului ei i-a revenit titlul de doctor honoris causa al acesteia, primul titlu de acest fel din cv-ul său!
Arhiepiscopul Bartolomeu Anania a făcut, cum o spune limpede, “operă de diortosire”, adică de aducere la zi, prin ameliorare, a traducerii unor texte. El a făcut, însă, trebuie spus, și traducere completă, pe suprafață mare, chiar dacă nu a vrut să facă vreun caz de calitatea sa de traducător. La drept vorbind, nici nu putea să nu facă retraducerea unei mari părți a Bibliei căci, orice s-ar spune, aceasta a cunoscut în istorie, în multe țări, inclusiv la noi, traduceri care voiau să fie accesibile, uneori cu sacrificarea fidelității, sau traduceri care nu au trecut în spatele versiunilor grecești și latine moștenite. La arhiepiscopul Bartolomeu Anania nu era vorba, iar azi știm și mai bine, doar de diortosire, nici chiar doar de o traducere a Bibliei.
Arhiepiscopul Bartolomeu Anania a lăsat în urmă o traducere cu însușiri aparte, rezultate dintr-o concepție personală, care s-a dovedit fecundă. Cum se știe, creştinismul românesc a înregistrat, în timp, traduceri diferite ale Noului Testament sau ale Bibliei în întregime. Şirul se întinde de la traducerea din 1688, trecând prin traducerea Bob din 1795, la ediția autorizată – singura autorizată de Sfântul Sinod – din 1914, la traducerea Nicodim Munteanu, Gala Galaction, Vasile Radu, în 1938, apoi la traducerea Nicodim Munteanu, din 1944, la mai cunoscuta (pentru generațiile de astăzi) traducere Cornițescu şi grupul, din 1979, reluată în 1983. Arhiepiscopul Bartolomeu Anania şi-‑a asumat sarcina, deloc oarecare, de a transpune în română Vechiul Testament şi Noul Testament. Putem spune și astăzi că a dat o versiune a Bibliei sincronă cu limba română din zilele noastre, de certă calitate lingvistică și stilistică.
Este de amintit mereu că arhiepiscopul Bartolomeu Anania a refuzat – cum arăta în nota la Cartea profetului Daniel şi ale celor doisprezece profeți mici (2000), literaturizarea traducerii, care a făcut, cum se știe, ca destule traduceri ale Bibliei să nu fie de încredere. Ținta sa mărturisită a fost atingerea unei traduceri fidele, preocupate să facă Biblia inteligibilă oamenilor de astăzi și parte a vieții lor. Ca urmare, însăși grația muzicală a teologiei – așa cum o constata în Psalmii lui David, în Cărțile lui Moise sau în Evangheliile lui Marcu sau Matei – a preluat-o şi a căutat să o exprime adecvat.
Nu este un secret că Biblia este teritoriu de traduceri și interpretări în care nimeni nu mai poate fi un început. Așa stând lucrurile, arhiepiscopul Bartolomeu Anania şi-‑a asumat deliberat metoda pe care o numea „comparatis­mul”. Aceasta l-a făcut să pună în relief rezolvări variate de traducere şi interpretare acumulate de-a lungul istoriei şi să adopte argumen­tativ varianta proprie. De aceea, se poate spune că nu numai în traducere, ci şi în doctul aparat critic care o susține, s-a adunat o imensă cultură. Într‑un sens, traducerea arhiepiscopului Bartolomeu Anania este și o sinteză personală a întreprinderilor similare din trecut şi de astăzi.
Motivarea recursului la comparatism o găsim în Cuvântul lămuritor asupra Sfintei Scripturi cu care se deschide traducerea Pentateuh-ului. Aici, arhiepiscopul Bartolomeu Anania a delimitat treptele pe care poate urca cel care citește Biblia: începând cu lectura Bibliei din curiozitate sau deprindere, pentru a cunoaște; înaintând apoi conform unui interes lingvistic; mergând mai departe la lectura unei opere literare; trecând ulterior la lectura ce confruntă viziunile asupra lumii. Se poate urca însă mult mai sus pe aceste trepte, scrie arhiepiscopul Bartolomeu Ana­nia: spre o „lectură comparatistă”. În concepția sa, aceasta este singura capabilă să dez­văluie „înțelesurile din spatele cuvintelor” şi să facă accesibilă „lectura pe dinăuntru” care, dezvăluind sensul adânc al exemplului cristic, ne redă nouă înșine. Aceasta era, tot în concepția arhiepiscopului Bartolomeu Anania, „calea către întreaga cultură europeană, în tot ce are ea mai înalt şi mai frumos de‑-a lungul ultimului mileniu”.
Nu mai puțin relevant pentru traducerea pe care arhiepiscopul Bartolomeu Anania a dat-o Bibliei este principiul îmbrățișat. Astfel, în cuvântul lămuritor la Pentateuh, el scrie: „Adevărata lectură şi dreapta tălmăcire a Bibliei se fac numai prin relația text‑context, adică citind şi gândind textul (versetul) în funcție de ceea ce se spune înainte şi după el, ca şi în funcție de legăturile lui cu texte asemănătoare foarte îndepărtate”. Printre numeroșii traducători și interpreți ai Bibliei, arhiepiscopul Bartolomeu Anania s-a detașat, la rândul său, prin conștiința, eminamente sincronă, a nevoii de a corela continuu textele, chiar diferitele variante, și contextele. Argumentul – acela că și formulările canonice au o istorie care le face inteligibile, cu atât mai mult când este vorba de texte cu vechime de mii de ani – nu era nou, dar prea puțini l-au respectat.
Suntem, în continuare, într-‑o epocă dominată de relativism, în care grupuri întregi, dar și mulți indivizi cred că lumea începe și se sfârșește cu ei. „Omul este măsura lucrurilor, a celor ce sunt pentru că sunt și a celor ce nu sunt pentru că nu sunt”, cum spunea Protagora. Numai că nu inșii care nu se văd decât pe ei înșiși, cu simțirile lor îndoielnice și orizonturile lor mărginite, sunt măsura!
Efectele relativismului sunt sesizabile: nedreptăți în expansiune, comercializarea intimității, confuzia valorilor, exercitarea puterii ca scop în sine, lipsă de răspundere, dezumanizare, creșterea nesiguranței și a riscurilor. După toate indiciile, România este tot mai mult teren al acestor patologii în acești ani.
Dar este și o epocă în care este mai presantă ca altădată regăsirea de sine a fiecăruia și a umanității. Iar aceasta presupune restabilirea valorilor ferme. La rândul ei, restabilirea nu este posibilă fără a reaprinde răspunderea izvorâtă din grija creștină pentru situația celuilalt. Cum Dostoievski a spus inegalabil, „suntem toți vinovați de tot și de toate, în fața tuturor, și eu mai mult decât alții”. Această răspundere continuă să fie temelia pentru renaștere – renașterea morală sau de orice fel din lumea în care trăim.
Traducerea Bibliei voia să servească o asemenea renaștere. Arhiepiscopul Bartolomeu Anania a fost una dintre personalitățile timpului nostru care a gândit renașterea în țara sa. El își putea spune fără ezitare, asemenea Psalmistului pe care l-a tradus: „Gata este inima mea, Dumnezeule, gata-mi este inima; întru slava mea cânta‑voi şi‑Ți voi aduce laudă”, căci nu a rămas dator cu inițiative, eforturi și realizări în acest sens.
Atunci când a fost instalat la eparhia clujeană, arhiepiscopul Bartolomeu Anania mărturisea intenția de „a repune în legătură intimă credința şi cultura”. Ne dăm seama și acum cât de stringentă nevoie este de această legătură. Câtă credință nu izbutește de fapt să iasă din peștera elementarului și să ia act de achizițiile culturii! Câtă cultură este de fapt prăfoasă, un fel de exercițiu în sine, fără rigoarea unui țel și a unei credințe!
Între timp, deviza a contribuit la resuscitarea credinței printre intelectuali, la revenirea lor la Biserică, precum și la un contact lărgit al credincioșilor cu centrele de cultură. Dar ceea ce am salutat de la început a fost faptul că deviza a contribuit la afirmarea și la Cluj-Napoca și în România a unei vederi sincronizate asupra religiei și societății.
Spre a ne da seama de importanța acestui fapt, este de amintit că, la începutul anilor nouăzeci, au intrat în avanscenă trei constatări care au creat o nouă perspectivă asupra modernității: a) străpungerea opacității lumii şi, deci, optica abordării raționale a naturii şi a relațiilor umane își datorează impulsul inițial, în Europa, religiei creștine; b) cel puțin în Occident, creștinismul a fost viziunea care a generat motivațiile primilor întreprinzători; c) universalismul egalitar al viziunii iudeo‑creştine, etica iudaică a dreptății şi etica creştină a iubirii aproapelui au fost terenul emergenței libertății, autonomiei personale, drepturilor omului, democrației. Sintetic exprimat, și împotriva prejudecăților unui iluminism rupt de istorie, chiar cele mai mari performanțe de cunoaștere și de organizare ale modernității – științele nomotetice și experimentale și democrațiile – au rădăcini religioase în iudeo-creștinism.
La începutul anilor nouăzeci, erau clare câteva concluzii, pe care mulți din generația mea s-au bucurat să le discute cu arhiepiscopul Bartolomeu Anania. Anume, nu există alternativă la doctrina drepturilor şi libertăților cetățeneşti, cu rădăcini în dreptul roman. Știința şi filosofia, cu origini în Atena antică, există numai explicând imanent fenomenele lumii. Religia plecată de la Ierusalim nu se lasă depăşită nici de ştiință (cum năzuia uneori Comte), nici de filosofie (cum spera Hegel), nici de emancipare (cum credea Marx). Această religie – cum bine a observat cel care a semnalat o nouă epocă culturală, Franz Rosenzweig – a trecut „dincoace” de pragurile modernității. Nu sunt corespondențe univoce între religii şi politici, dar este evident că religia are o nouă pondere şi o nouă răspundere.
A devenit limpede, de asemenea, deja la începutul anilor nouăzeci, că pe terenul înțelegerii Bibliei se joacă mize mari ale umanității. De exemplu, în considerarea lui Abraham, în Vechiul Testament, în Noul Testament și în Coran, se joacă identitatea celor trei monoteisme – iudaismul, creştinismul şi islamul – care întemeiază etica în relația omului cu Dumnezeu. Iar Episcopatul german (Erklärung uber das Verhältnis der Kirche zum Judentum, 1980) a consemnat o stare de fapt şi a prefigurat o evoluție: „astăzi descoperă şi autorii evrei pe evreul Isus”, iar „cine îl întâlneşte pe Isus, întâlneşte iudaismul”. Am subliniat mereu că numai urmărind istoria lui Isus îl vom putea înțelege.
Mă opresc la aceste schimbări și pentru a semnala cât de instructivă este reluata lectură a Bibliei, la care arhiepiscopul Bartolomeu Anania îndemna stăruitor. O lectură, desigur, cât se poate mai informată! Căci arhiepiscopul Bartolomeu Anania, cum atestă comentariile sale biblice, ce rămân mai dense decât ale multor antecesori, a excelat în cultura română și prin întinse cunoștințe de istorie, în mod exact de istorie a iudeilor, grecilor și romanilor, pe care le-a folosit pentru a face inteligibil textul sacru. El a lăsat exemplul unei personalități care s-a încredințat Bibliei – Biblia luată împreună cu înțelegerea culturii din care s-a înălțat și a obligațiilor ce revin credinciosului.
Mai nou, raportările la Biblie au resimțit nevoia de a reveni la origini – adică de a repune Biblia în legătură cu limbajul ei originar, care a fost unul al ebraicei, apoi al dialectului aramaic. Începutul acestui curs a fost un renumit dialog public (Pinhas Lapide, Hans Küng, Jesus im Wiederstreit. Ein jüdisch-christlicher Dialog, Calwer, Stuttgart, 1981). Prestigiosul rabin a arătat cât de importante sunt pentru cunoașterea lui Isus cele „cinci legături cu iudaismul”: mediul înconjurător, limba ebraică, înțelegerea Bibliei ebraice, gândirea în imagini și parabole, grija pentru poporul lui Israel. Hans Küng nu a ezitat să remarce exigențele traducerii exacte. Nu tot ceea ce se află în circulație, în indiferent ce limbă, este traductibil, înapoi, în ebraica lui Isus și a epocii! Nu se poate atribui orice lui Isus! Sau invers, sunt expresii ale lui Isus și ale contemporanilor săi a căror traducere încă nu este mulțumitoare. Cunoscutul teolog încheia cu un apel adresat celor formați în mediul ebraic: „eu cred că voi puteți, ca evrei, să ne ajutați încât noi să-l vedem pe Isus în originaritatea sa și să-l descoperim ca solicitare pentru astăzi” (p. 10). Nu ai cum să ajungi la Isus rupându-l de lumea din care s-a înălțat.
Cum se poziționează traducerea datorată arhiepiscopului Bartolomeu Anania față de lectura ebraică a Bibliei? Întrebarea se pune pentru orice traducere ce ia ca bază Septuaginta.
Iau în considerare aici doar două opțiuni de traducere. Una privește ceea ce a câștigat consacrare sub titlul “crearea lumii”, cealaltă privește „chipul omului”.
Relativ la „crearea lumii”, în lectura iudaică a Facerii te întâmpină din capul locului punctul de vedere fundamental după care „crearea lumii” a procedat nu ex nihilo, cum s-a înțeles lungă vreme, ci in nihilo – ceea ce este incomparabil mai inteligibil (Léon Askénazi, Leçons sur la Torah, Albin Michel, Paris, 2007, p. 42. Vezi și comentariul din A. Marga, Filosofi și teologi, Editura Meteor, București, 2019, pp. 70-79). Analogia cea mai apropiată a creației este “a da naștere cuiva”, iar cuvântul „Tată” câștigă, pe acest fond, o poziție centrală în Biblie.
Arhiepiscopul Bartolomeu Anania a ocolit înțelept traducerea tradițională a ebraicului „bara” cu „creație”, preferând-o pe cea propusă de greci, cu „poieo”, care în românește este “facere”. Cred că soluția sa dă seama mai bine de faptul că, deși continuăm să vorbim de „creație”, neavând termen mai bun, trebuie să avem în vedere că aceasta nu este asimilabilă cu „creație din nimic”. De notat că la acest nivel de abstractizare luptăm inevitabil cu limitele limbilor! Oricum, în interiorul „dimensiunii nemărginite și atemporale a lui Dumnezeu” nici nu era nevoie de „creație ex nihilo”. Arhepiscopul Bartolomeu Anania a sesizat complicațiile teologice, metafizice și de limbaj și a probat, pe bună dreptate, diferite echivalente.
Tot în lectura ebraică (vezi Menachem Hacohen, Torat Am, în curs de publicare la București) se susține că în pericopa despre începutul lumii, din Facerea, se află de fapt două propoziții de bază: „Dumnezeu a făcut lumea” și propoziția „Dumnezeu a hotărât ce mai trebuie făcut de om”. Crearea de către Dumnezeu a lumii include astfel din capul locului acțiunea omului spre desăvârșirea creației înseși. Iar faptul că „Dumnezeu l-a creat pe om după chipul Lui” se explică prin aceea că Dumnezeu l-a vrut pe om încărcat cu „aspirația” de a se ridica cât mai sus deasupra materialului din care l-a făcut. Căci „nu faptul că omul a fost creat de Dumnezeu este important, ci faptul că el știe acest fapt și se comportă ca atare”.
Și în traducerea acestei pericope, arhiepiscopul Bartolomeu Anania a dat curs legăturii dintre „crearea lumii” și „lucrarea ce revine omului să o facă”. Cine citește atent traducerea sa a Pentateuch-ului le poate reține pe ambele, în legătura lor.
Peste toate, în traducerea Bibliei făcută de arhiepiscopul Bartolomeu Anania nu s-a găsit vreo divergență în raport cu cei care vin nativ din universul ebraicei, în care a fost elaborat Vechiul Testament și a fost gândit Noul Testament. Chiar dacă, asemenea oricărei traduceri din lume, sunt în joc opțiuni, iar discuția nu se va opri!
Când te ocupi de administrație, ai de rezolvat nu doar chestiuni de religie, cultură, teologie, de orientare eclezială. Arhiepiscopul Bartolomeu Anania le știa rezolva cu pricepere, prompt, în termenii proprii administrației.
Exemplară a fost raportarea sa la autorități – mai ales că în România mai stăruie încă nefericita tradiție de a socoti că orice ins ajuns într-o funcție are valoare deoarece este autoritate. Cum spunea, chiar la Cluj, cea mai cultivată personalitate a perioadei interbelice, exigentul Virgil Bărbat, la noi, în loc ca funcțiile să urmeze valoarea, se crede invers, că funcțiile sunt sursă de valoare. Se înțelege anevoie că și demnitarii pot fi sub demnitățile în care au nimerit, iar criticii lor au dreptate. Așadar, nu treci sub tăcere realitatea din jur și nu închizi ochii în fața abuzurilor, erorilor și neajunsurilor. Altfel spus, nu te pleci în fața celor care au rămas mici, profesional, civic și moral, în orice funcție au nimerit au nimerit aceștia!
În mod cetățenesc, dar ferm, arhiepiscopul Bartolomeu Anania a rămas vertical și știa să-și pună în valoare înălțimea sa, inclusiv culturală, în fața atâtor neaveniți care parvin fără merite și valoare în viața publică. El nu a vrut să interfereze cu politicile militante, dar aceasta nu l-a împiedicat să spună răspicat ce nu se face ca persoană demnă și nu este creștin.
Am avut cu arhiepiscopul Bartolomeu Anania discuții despre efectivul de facultăți de teologie ortodoxă și, desigur, despre dezvoltarea universitară din Cluj-Napoca și din România. Mai ales că și patriarhul Teoctist și mitropolitul Moldovei, Daniel, îmi solicitau, la un moment dat, ca ministru al Educației Naționale, să intervin pentru a raționaliza efectivul de facultăți și secții de specializare ce se creaseră în exces pe teritoriul țării în aproape toate domeniile, între 1990-1995.
Îmi asumasem, desigur, în 1997-2000, în calitate de ministru, să sincronizez structura universitară din România cu ceea ce se face în Europa și să susțin diversificarea motivată profesional, care atunci însemna dezvoltare. Anticipam, însă, în același timp, că nu toate semințele încolțesc și nu toate florile dau și fructe. După un deceniu, lucrurile s-au degradat. Compromisurile fără precedent în istoria țării în materie de selectare a profesorilor universitari, de nivel profesional efectiv, ce au loc în ultima decadă în universitățile din România, chiar în baza Legii 1/2011, ar trebui oprite. Țara noastră a devenit, din nefericire, țara din care s-a emigrat cel mai mult în timp de pace, dar, trebuie adăugat, acum se emigrează și din cauza neîncrederii în studiile ce se oferă. Pentru prima oară în istoria României, cu jumătate dintre elevii în preajma bacalaureatului doritori să plece din țară, cum ne spun sondajele, avem de fapt „fuga” de universitățile indigene.
A venit acum ziua în care România trebuie să-și dea seama că rețeaua studiilor universitare trebuie redesenată, luând în seamă profesionalismul și desfăcând mecanismele „legalizate” ale corupției din universități. Dacă se vrea că universitățile din țară să mai conteze dincolo de rapoarte și autoflatări! Unde nu este creație nu este universitate la propriu! Nu putem acum să nu dăm dreptate fiecăruia dintre cei trei ierarhi!
Arhiepiscopul Bartolomeu Anania era preocupat de religiozitatea ce se răsfrânge în atitudinea și acțiunea de zi cu zi a omului. Am avut discuții privind orarul cotidian al studenților teologi, infrastructura acestuia și îndrumarea studenților spre concordanța cu învățătura pe care ei o dobândesc. După cum am avut discuții despre preoție și prezența creștinismului în viața de zi cu zi. Temă, cum știm, deschisă și azi în Bisericile din lume! Arhiepiscopul Bartolomeu Anania era net și explicit pentru o ținută străină de suficiență, de plaisir-ism, de lăcomie, de detașare de suferințele lumii. De aceea, a și dispus măsuri de ferire a vieții preoțești de păcatele lumii și de protejare a specificului pregătirii teologice și a dezvoltat secțiile care leagă teologia cu societatea în facultate.
Arhiepiscopul Bartolomeu Anania a fost un constructor – iar aceasta nu este o metaforă. El știa prea bine că nu se face biserică oricum, că acel loc trebuie să aibă o semnificație dată de o experiență religioasă. Bisericile Ierusalimului, sau ale Greciei și Romei sunt mereu exemple. Astăzi, privind în urmă, putem ușor distinge stilistic bisericile pe care le-a autorizat și de care era mândru. Arhiepiscopul Bartolomeu Anania a fost, între altele, cel care a găsit terenul în municipiul Cluj-Napoca, încât am putut lansa atunci, ca Rectorat și Mitropolie, proiectul actualei clădiri a Facultății de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca.
Când dezvolți relațiile internaționale, trebuie să te îngrijești să oferi partenerilor creații, experiențe, personalități veritabile, cu notorietate pe scara cea mai largă. Mărturisesc că în cea mai amplă și mai relevantă rețea de cooperări internaționale pe care, între 1993-2012, am creat-o, împreună cu colegii, în jurul unei universități din România, am contat pe arhiepiscopul Bartolomeu Anania. Atunci, unii dintre cei mai mari teologi ai lumii – ortodocși, catolici, protestanți – au venit la Cluj-Napoca. În fața bazilicii San Pietro, Papa Benedict al XVI-lea le-a spus celor de la Universitatea clujeană: „eu sunt unul dea-i voștri!”. Municipiul devenise un centru internațional, teologic și eclezial, remarcabil. Ne-am bucurat să vedem sporind continuu interesul pentru Cluj-Napoca.
Arhiepiscopul Bartolomeu Anania era un om al cetății în înțelesul deplin. Nici el nu accepta că ești creștin doar de la umeri în sus. Nu accepta nici el că ești cetățean doar la alegeri, adică în anumite zile și ore. Mai ales că în România luase formă atunci curentul „apolitismului”, care confunda copios „apartidismul” cu abstinența politică. Acest curent încuraja fatidic ascunderea oportunismului sub maxima „să nu ne băgăm în politică!”, care a devenit mai apoi stupiditatea „să nu comentăm hotărârile justiției!”. Ca și cum îngerii rezolvă litigiile oamenilor și nedreptățile!
Astăzi vedem că acest curent nu a făcut decât să priveze România de energii considerabile și să lase în urmă probleme grele. Cum ne spun economiști indigeni de azi, nu s-a atins nici acum producția agregată din modestul an economic 1989. Și acum, o treime dintre cetățeni sunt la limita sărăciei. Abandonul școlar este mai ridicat. Comerțul cu ființe umane atinge recordul printre țări. Cum ne spun constituționaliștii americani, România este „cazul extrem” al practicării justiției ca „justiție politică”.
Cum vede orice cetățean, statul este ocupat de inși fără pregătire, merite și valoare. Nu trebuie să faci neapărat politică, să fii în vreun partid, dar este ceva cetățenesc să vezi realitățile și să îți spui răspicat, public, opinia.
Arhiepiscopul Bartolomeu Anania nu era omul jumătăților de adevăruri sau al adevărurilor spuse pe jumătate. De aceea, a salutat cotitura istorică din 1989, dar nu a cedat noului conformism. De data aceasta, nu a cedat, cum spunea, conformismului creat de libertatea însăși, la care s-a aspirat pe drept și cu ardoare. În Apa cea vie a ortodoxiei (Renașterea, Cluj-Napoca, 2002), arhiepiscopul Bartolomeu Anania a acuzat, cu delicatețe, dar univoc, deformările libertății la care s-a consimțit în România și „o răsturnare de valori, în care virtutea devine slăbiciune, iar slăbiciunea devine sursă de exploatare, cu cât libertatea este mai generoasă, cu atât mai mari sunt foloasele celor ce o neagă” (p.42). Soluția o vedea într-o „regenerare” care să înceapă dinăuntru și care să asigure „primatul adevărului asupra minciunii, al încrederii asupra îndoielii, al curajului asupra lașității, al hărniciei asupra delăsării, al cinstei asupra corupției, al sincerității asupra ambiguității, al demnității asupra servilismului și, într-o cuprindere mai largă, al primatului spiritului asupra materiei” (p. 17).
Problemele României au rămas – unele au chiar continuat să se agraveze în ultima decadă. Cu timpul, s-a văzut tot mai limpede că arhiepiscopul Bartolomeu Anania avea dreptate când spunea că așa nu merge și nu se va ajunge departe!
Să ne oprim, pentru edificare, cel puțin asupra impresionantei sale predici despre democrație, Măreția Stăpânului care-și slujește supușii și adevărata democrație (în Mitropolitul Bartolomeu Anania, Predici la dumincile Triodului, Fundația, Cluj-Napoca, 2011, cd 4). Aceasta este o reflecție strălucitoare asupra discuției dintre Isus și apostoli, după ce soția lui Zevedeu i-a cerut ca fiii ei să fie puși în roluri principale în misiunea pe care și-o lua pe umeri Mântuitorul.
„Principiul creștin este un principiu politic”, spunea cu vocea sa baritonală arhiepiscopul Bartolomeu Anania. Iar răspunsul dat de Mântuitor la acea cerere atestă că „s-a deschis calea democrației”. Aceasta înseamnă ocuparea demnităților prin alegere, nu prin numire. Dar alegere nu prin aranjamente, ci alegere curată a celor mai vrednici. Iar „a fi ales nu înseamnă a domni, ci a sluji”. „Cel mai mare în funcție este și cel mai servitor al celorlalți”, este nu altceva decât „slugă”, pur și simplu, a celorlalți. Chiar Fiul Omului a servit, a slujit. Este dreptul intangibil al cetățenilor de a cere socoteală celor aleși, căci un conducător, înainte de a fi conducător, este slujitor.
Asemenea formulări simple și categorice ale arhiepiscopului Bartolomeu Anania nu și-au pierdut deloc din acuitate nici în zilele noastre. Sub termenii evanghelizării, la el se aflau, de fapt, meditații profunde asupra vieții societății.
Arhiepiscopul Bartolomeu Anania nu este primul teolog care a devenit ierarh oarecum peste mână. În memorii, el evocă opoziția la plecarea din sihăstria de la Văratec, de care legase speranța marii opere religioso-literare. Cu un efort imens, nu și-a sacrificat nici opera literară.
Religia este asincronă, în avantajul ei, cum spunea subtilul teolog care a fost Johann Baptist Metz. Din când în când, însă, și ea se sincronizează.
În mod interesant, ca și alți teologi ai timpului nostru, arhiepiscopul Bartolomeu Anania s-a repliat în dreptul fundamentului care este Biblia, știind bine că și aceasta are nevoie de aducere la zi, sub aspectul traducerii. Se pot da și alte exemple. De pildă, Joseph Ratzinger a simțit nevoia să lămurească din nou istoria lui Isus în Galileea și Ierusalim, care a schimbat istoria lumii, și a dat monografia Isus din Nazaret, într-un efort de pionierat de aducere la zi. Iar înainte, Rudolf Bultmann a investigat din nou evangheliile sinoptice și a dat o interpretare actualizată, ce contează și acum!
La fel de interesant, nici unuia dintre acești intelectuali, dintre care unii au îndeplinit roluri înalte în ierarhie, nu le-a scris cineva vreodată ceea ce aveau de spus. Nu era nevoie! Când este veritabil, cărturarul, fie el și devenit decident, nu are nevoie de așa ceva. El știe să o facă cel mai bine.
În cultura română, autori de la cel mai înalt nivel termină singuri. Nu este vorba de oameni singuri fiindcă preferă să trăiască astfel. Nici de singurătatea în fața morții descrisă de Heidegger, care observase profund că fiecare moare singur, fără a fi posibil, de fapt, vreun „împreună”.
Este vorba de oameni singuri, în alte două privințe. Una este aceea că au scris despre singurătate și, într-un fel, au elogiat singurătatea. Adrian Marino a scris Viața unui om singur (2010), iar una dintre predicile reprezentative ale lui Bartolomeu Anania a fost Singurătatea și neliniștea mântuitoare. A doua privință, care intră deja în răspunderea celor din jur, este considerarea observațiilor, ideilor și argumentelor pe care acești oameni le-au formulat.
Fapt este că România actuală nu întreține nici o dezbatere serioasă asupra vreunei teme de interes public, în afară poate de împărțirea de funcții la tot felul de inși fără valoare. Fapt este că țara noastră nu valorifică ceea ce au cugetat și făcut personalitățile ei, precum face orice altă țară din jur. Nu cumva România nu poate progresa cu de la sine putere, adică fără presiuni din afară, datorită acestei piedici pe care și-o pune singură sau la care nu renunță?
Atunci când a evocat relația sa cu Lucian Blaga, arhiepiscopul Bartolomeu Anania încheia acuzând faptul că mormântul lui Lucian Blaga este expus neglijenței și trivializării (vezi Rotonda plopilor aprinși, Florile galbene, București, 1995, p. 163). Astăzi, se poate spune că la noi nu numai mormintele, ci și operele sunt supuse trivializării.
În alte țări, este grija de a valorifica idei și argumente din orice operă ce-și merită numele. Prăbușirea dezbaterii și mai ales a lecturii (România a ajuns țara cu cel mai mic consum de carte pe locuitor!) face ca la noi valorificarea să fie și azi redusă. Mai nou, se înlocuiesc lecturile și valorificările cu ceremonii stângace, pentru bifare, în vreme ce în alte culturi naționale se publică monografii și ediții integrale, care pun totul la dispoziția noilor generații. De la George Călinescu încoace, îi numeri pe degetele unei mâini pe cei care mai au ambiția monografiei prin epuizarea izvoarelor. Numeri pe degetele unei mâini monografiile ce rezistă la examen!
Oare nu ar fi cazul unui acut semn de întrebare și al unei schimbări adânci?

 

 

(Conferință susținută
la Muzeul Mitropoliei Ortodoxe, Cluj-Napoca, în 30 ianuarie 2020)

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg