Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

weekly magazine in english,
romanian and italian

Moara dintre ape

La primărie era forfotă mare. Toţi părtenii erau de faţă, unii împreună cu familiile lor, se vedea că aşteptau de când ieşiră de la biserică.
— Multă sănătate. Pe dumneavoastră vă aşteptăm. Notarul se ridică de la masă şi le întinde mâna. Să începem, deci…
Se vedea că ei discutaseră şi înainte. Totuşi, Petrea arătă cum stau lucrurile, ce s-au înţeles ei şi cum. Notarul se făcu numai ochi şi urechi. Şedea pe scaun, cu coatele rezemate de tăblia mesei, cu palmele împreunate sub bărbia ascuţită şi întorcea capul când spre părteni, când spre morari, zicând: „Da, voi sunteţi cei care le daţi moara în arendă şi voi cei care o să le daţi anual două sute de mierţe cereale din vamă…”
La urmă, Petrea ridică din umeri, ca să-i arate omului legii că el nu mai are nimic de spus. Notarul îşi întoarse capul şi se uită stăruitor la Aurel, aşteptând, după părerea Morăriţei, „să-şi caşte gura”. Văzând că bărbatul ei se „holba” mai tare la Petrea, nu se mai putu stăpâni şi spuse:
— Ba nu-i chiar aşa, domnule notar! Nu ştiu ce s-au înţeles dumnealor, dar cu noi aşa o fost vorba: că ne dau pădure, tot ce ne trebuie pentru iaz şi de transport o fost vorba. Apoi, de faptul că ne dau moara cu contract pe zece ani, n-au amintit nimic!…
Notarul îşi lăţi gura până la urechi, apoi, lăsându-se pe un cot, dădu din cap uitându-se pe rând la părteni, până ce Morăriţa nu-i mai văzu decât vârful nasului.
— Deci aşa. Acum ce facem, scriem cum a fost înţelegerea, ori ne lăsăm păgubaşi de moară?
— Scriem, ce mai la deal, la vale, vorba-i vorbă! recunoscu Petrea.
Ceilalţi aprobară pe tăcute. Bărbatul Mariţei se uită acum lung la notar. Nu se putea dumiri ce-l mai reţine să se apuce de scris.
— Dumneavoastră, i se adresă notarul lui Aurel, aveţi ceva de spus?
— Nu.
După această ultimă confruntare, notarul îşi luă privirea de la ei. Se aşează la masă şi începu să bată la maşină numind cu voce tare identitatea părţilor şi condiţiile în care a fost stabilită arendarea morii.
„Încheiat azi…, între părtenii morii din Vima pe o parte şi familia de morari Micle Aurel şi soţia lui Veronica din Câţcău, judeţul Someş, de altă parte…
Deci, „Noi părtenii morii din Vima dăm în arendă moara noastră de pe râul Lăpuş pe timp de zece ani (10 ani), numiţilor Micle Aurel şi Veronica, morari de pe Someş, care se obligă să ne dea din vamă două sute (200) mierţe de cereale anual. Totodată, arendaşii se obligă să repare iazul şi toate stricăciunile morii şi să o pună în stare de funcţionare.
Pentru reparaţia iazului, noi părtenii ne obligăm să contribuim fiecare, după câte părţi avem în moară, cu material lemnos, mijloc de transport şi braţe de muncă…”
„Chiar aşa” încuviinţă din cap Morăriţa. „Uite la el ce om de omenie, parcă nu-ţi vine a crede. Când îl vezi ce holbat îi, ce cap ţuguiat are şi urechile acele clăpăuge, parcă ar fi de purcel, Doamne iartă-mă! Şi gura aceea mare şi nasul… Cu toate astea, ce suflet bun are!”.
Şi notarul îşi arăta un respect aparte pentru Veronica. O apela numai cu „doamna” şi din când în când lega vorbă:
— Când oi veni la moară să-mi măcinaţi făină de mămăligă, să nu mă vămuiţi prea tare.
— Numai la semn, glumi Veronica.
Se ştia că morile care nu aveau cântar, Morarul făcea un semn cu cărbunele pe sac la nivelul grăunţelor, apoi luă vamă. După măcinat, făina trebuia să crească în sac la semn, altfel oamenii erau nemulţumiţi.
Cum termină de scris contractul, notarul ceru să se înfăţişeze părţile şi martorii care aşteptaseră în sală şi pe coridor. Toţi se prezentară cu pălăriile în mână.
— Câţi martori aveţi?
— Doi.
— Ne mai trebuie unul. Clopotarule! Cheamă-l pe badea Todor. Îi pe aici pe aproape. I-am auzit gura…
— Aici îs domn notăraş. Cu ce vă pot fi de folos?
— Şezi colea şi ascultă. Deschide bine urechile, că trebuie să dai cu băţul.
— Am mai auzit eu câte ceva şi pe coridor. Dumneata şi popa Roman din Sălniţa nu prea vorbiţi în şoaptă.
Notarul începu să citească cu voce, accentuând acolo unde considera el că trebuie de ţinut minte. Când veni vorba de părţi le arătă cu mâna.
— Înţeles-ai bade Todor?
— Înţeles dară.
— Acum, vă rog să semnaţi. Mai întâi părţile şi pe urmă martorii. Cine ştie carte să iscălească, cine nu, pune buricul degetului.
Spre ruşinea ei, „doamna Morăriţă” nu ştia să-şi scrie numele şi trebui să pună degetul, pe care domnul notar îl unse cu cerneală din peniţa stiloului.
— Numai cu buricul? o întrebă el râzând.
— Numai.
— Bade Todor, ai lăsat o gheară ca de urs.
— Ce să fac? Trebuia să ne daţi o foarfecă să ne tăiem mai întâi unghiile.
— Treaba îi făcută, declară notarul. Să ne auzim cu bine!
— Ba eu zic să ne ducem până la Aron, să-l întrebăm de sănătate, propuse Dumitru Manului.
— Voi cu Aron, eu cu Vilma, glumi notarul. Cine plăteşte aldămaşul?
— Ne hotărâm noi pe drum, spuseră părtenii.
Porniră cu toţii pe ulicioară. Atâţia oameni stârniră curiozitatea sătenilor, care ieşiră pe la porţi.
— Văd că îi nădejde de măcinat, se bucură o femeie.
— Dumnealor îs morarii ceia vestiţi de pe Someş? întrebă alta.
— Auzi dumneata! Noi, cu moară în sat, să umblăm cu sacul în spate, de râsul lumii, cine ştie pe unde şi moara noastră să steie pustie…
Un cârd de gâşte ieşiră dintr-o curte fără porţi şi trecu drumul zburătăcind spre vale. Un câine latră de trei ori şi apoi tăcu molcom.
— Miroase a casă de jidan, ghici Morăriţa.
Cu faţa la drum, o casă mare, cu pereţii zugrăviţi în galben, cu acoperişul de ţiglă roşie, cu târnaţ, cu odorul pietruit, cu mai multe mese împrejmuite cu lăiţi, făceau să te gândeşti la o proprietate străină. Cum intră în curte, în dreapta, Morăriţa descoperi o construcţie mai veche, aproape urnită, acoperită cu hârtie de cătran. Prin uşile deschise, puteai vedea toată şandramaua ce o adăpostea înăuntru: lăzi, saci, butoaie. Unele mărfuri erau acoperite cu haine vechi, pătate cu găinaţ. Casa avea prispă înaltă, cu temelie de piatră şi două intrări. Prăvălia era în capătul tărnaţului dinspre şopron unde nişte femei stăteau de vorbă şi trăgeau curioase cu ochii la noii veniţi.
— Vilmă! Sse auzi o voce ascuţită din prăvălie.
— Ce vrei, Aron?
— Hai afară că nu ţi-a fi frig!
— Care-i baiul?
— Mie-mi miroase a aldămaş, ţie a ce-ţi miroase, că eşti mai subţire la nas?
Din casă ieşi o femeie înaltă, osoasă şi urâtă. Avea o gură mare, nasul lung şi ascuţit. Părul ondulat îi cădea pe umeri. Ochii negri şi blânzi.
— Poftiţi în casă, îi invită ea. Poftiţi şi ocupaţi loc.
— Ce mai faci, draga tatii, tot aşa? o întrebă notarul.
— Tot aşa! Cu ce vă pot servi?
— O litră de rachiu, comandă Petrea.
Odaia era mare, podită pe jos şi duşumeaua acoperită cu preşuri. O laviţă lungă cu spătar, cuprindea aproape tot peretele din faţă. Lângă ea, o masă solidă, cu picioare strâmbe. Pe interior, scaune tapiţate, destule ca să aibă unde să şadă cu toţii. Pe peretele din spate erau două şifoniere. Între ele, o măsuţă cu o oglindă mare, ovală. În fţa ei, un sfeşnic cu mai multe braţe. Pe toate le cercetă pe rând, Morăriţa.
— Să fie într-un ceas bun, cu noroc! închină notarul. Părtenii să aibă parte de vamă şi sătenii de moară!
— Să dea Dumnezeu! îi răspunse morarul.
— Domnule notar, i se adresă Vilma. Îmi spui şi mie cu ce ocazie beţi aldămaşul?
— Îţi spun, dar nu aşa, cu paharul gol. Stai, că te servesc eu. Acum închină cu Morarul şi Morăriţa.
— Aşa, va să zic! O să avem şi noi morari. Ce bine-mi pare!
— Peste o lună pornim moara pe fărină, promise Aurel.
— Atunci oi măcina şi eu mălaiul, opăresc fărina şi fac rachiu.
— Asta da ghişeft, recunoscu Aurel.
Văzând cât de repede goleşte paharul, Veronica se cotea neliniştită pe scaun. După al treilea pahar se ridică de la masă şi le spuse părtenilor:
— Nu vă supăraţi, noi plecăm. Mulţumim. Altă dată facem noi cinste. Morarul o urmă îndată. Se vedea, însă, că ar fi dorit să mai rămână. Vilma i-a condus până în pridvor, unde se auzi vocea piţigăiată a lui Aron:
— Pe la mine nu viniţi? Vilmă! Vreau să văd Morăriţa.
— Poftiţi. Poate cumpăraţi ceva, le spuse gazda.
— Sărut mâna! Bună ziua!… Poftiţi! Lume nouă!…
După tejghea, un omuleţ mic şi rotund ca un pepene îşi ridica şapca de pe cap, descoperind o căpăţână cheală, fără sprânene, lipită de umeri ca un cap de broască. Omuleţul îi privi puţin fără să clipească, apoi îşi puse şapca pe cap şi continuă să măsoare pânza. Avea braţele butucănoase şi scurte. Rigla de lemn îi alergă dintr-o mână într-alta ca o suveică.
— Gata! Ţi-o trec în cont. Plata, după sărbători…
— Spămă neagră ai?
— Am şi albă.
— Da neagră?
— Am, îi sură.
— Mie neagră-mi trebe!
— De ceee nuuumai neaaaagră? Că nu ţi-i coasă puţa cu ieee?
*
Pe câmpie grâul da în copt. Câţiva ofiţeri şi soldaţi, adunaţi în jurul comandantului de companie, priveau moleşiţi de căldură lanurile de grâu legănându-se în adierile de vânt. Satele înşirate de-o parte şi de alta a şoselei, care descriau o întreagă geometrie cu acoperişurile croite în toate formele şi viu colorate. Punctele de reper, erau bisericile, din clopotniţele cărora, pe la amiazăzi, răzbeau dangătele clopotelor vuind în depărtări.
De-o parte şi de alta a satelor, cu marginile boltite ca nişte paraşute căzute pe pământ, se conturau pădurile de salcâmi şi stejari, deasupra cărora, nişte pufuleţi de nori, se destrămau absorbiţi de gura uscată a cerului. Printre nori, planau cârduri de păsări negre, cu aripile întinse în vânt, descriind cercuri concentrice.
Compania lui Bujor făcea parte acum din Regimentul 7 Grăniceri şi se afla la marginea câmpiei, lângă satul Pir. Punctul de observare era instalat pe o movilă înaltă de vreo trei metri, oferind o bună poziţie de cercetat. În ziua aceea, observator era sergentul Bancoş, încheietorul plutonului 3, care ocupase poziţie în jurul movilei, avându-l comandant de pluton pe sublocotenentul de rezervă, Pişcoreanu.
Majoritatea soldaţilor din compania lui Bujor erau de prin satele din câmpie, care se găseau în faţa dispozitivului de apărare. După programul de instrucţie, militarii nu aveau ce face şi asaltau movila, aşteptând ca sergentul Bancoş să le ofere binoclul, să arunce şi ei o privire în sat, fie atraşi de dorul de casă, fie îngrijoraţi de strânsul recoltei.
La comandamentele militare, veneau zilnic cetăţeni, femei şi bătrâni să ceară învoiri de două-trei zile pentru bărbaţii concentraţi, să ajute la strânsul recoltei. Comandantul regimentului nici nu voia să audă. Le-a dat ordin sever comandanţilor de unităţi ca persoanelor civile să le fie interzise accesul în dispozitivul de apărare, ca să nu stârnească nemulţumirea soldaţilor.
S-a rumenit câmpia domnule locotenent, spuse comandantul plutonului 3, având în vedere panorama văzută de el mai înainte. Încă două-trei zile cu soare şi dă în copt…
— Aşa este, admise Bujor şi-i oferi binoclul unui militar, care aştepta la rând.
— Îmi permiteţi? îl întreabă sergentul t. r. Petcu. Vreau să vă raportez ceva.
— Şi tu ai grâu de secerat?
— Nu, domnule locotenent. Eu l-am secerat săptămâna trecută.
Toţi ştiau că sergentul t. r. înainte de a fi concentrat a fost învăţător în satul Tiream şi primise o permisie de trei zile ca să pregătească serbarea de sfârşit de an.
— Aştept raportul, îi spuse Bujor.
— Aş vrea unul cofidenţial.
— Te aştept la mine la „cabinet”.
Cabinetul lui Bujor era un cort în care îşi instalase un dulap, o masă, un pat şi două scaune. Abia plecă comandantul că sublocotenentul Pişcoreanu se apropie de sergentul t. r. şi îi şopti ceva la ureche. Amândoi porniră spre cortul locotenentului. Pe movilă urcă grăbit un soldat voinic cu braţe puternice ca nişte labe de urs. Îndată se făcu linişte în jur. Cu o zi în urmă, soldatul se lăudase că şi-a văzut logodnica plivind în grădină. În râsul tuturor, o arăta cu degetul, fără a lăsa binoclul din mână să o mai vadă şi alţii.
Acum, soldatul aştepta nerăbdător, bănuind că se apropie momentul ca Ilonca să meargă iar în grădină după ceapă. Ocazie care, după spusele lui, logodnica întârzia uneori să plivească buruienile crescute peste noapte. Soldaţii erau gata să-şi dea drumul la gură, însă fără un motiv care să le stârnească râsul nu aveau curajul.
— Nu vine, spuse cineva.
— Asta-i sigur, zise altul. Azi n-o făcut soacră-sa „posui leveş” să le trebuiască ceapă.
— De unde ştii tu? înteabă soldatul.
— Uşor de ghicit. Mirosul se simte până aici.
— Ce, plăcintă!? cu brânză de oaie, ghici altul…
În sfârşit, sergentul Bancoş îi dădu binoclul peste rând. Soldatul şi-l puse îndată la ochi. După cum mânuia aparatul, oftând şi dând negativ din cap, toţi militarii şi-au dat seama că Ilonca n-a venit după ceapă…
*
— Parcă voiai să-mi spui ceva, îi aminti sublocotenentul.
Ce aş vrea să-ţi spun, nu-i plăcut deloc pentru „tine”. De aceea pe mine mă scot din cauză şi nu zic pentru noi. Eu, fiind de etnie germană, chiar dacă ungurii ocupă Ardealul, mă voi bucura de drepturi egale cu ei şi voi continua să predau la şcoală limba germană, dar nu despre asta îi vorba.
— Dacă vrei spune-mi, dacă nu…
— Când am fost acasă, m-a îngrozit şovinismul şi agitaţia pe care o fac nişte politicieni; dar nici bisericile şi intelectualii nu se lasă. Se vorbeşte că războiul cu Ungaria, pentru români îi imposibil, deoarece în momentul declanşării lui, indiferent cine o să atace, al doilea se va grăbi să ajungă înaintea celorlalţi la petrolul românesc. Aşa că, teoretic vorbind, soarta României este pecetluită de interesele duşmanilor ei.
— Acum, că mi-ai spus toate astea, îmi eşti ca un frate, dacă tăceai îmi erai cât doi. Tu crezi măi Petcule că celelalte naţiuni o să-l lase pe Hitler să-şi facă de cap?
— Care naţiuni?… Franţa, Belgia, Olanda, Norvegi-a, Polonia, Cehoslovcia, toate au căzut sub cizma lui, celelalte s-au aliat. Ce-a mai rămas din Europa? Bătrâna Anglie, care-şi bea ceaiul ascunsă în subsoluri de frica bombelor?…
— Dacă nu te-aş cunoaşte măi Petcule, aş zice că tu eşti cel mai periculos agitator. Dar nu uita că şi în Primul Război Mondial, la început a fost o situaţie aproape disperată pentru români. Unii şi atunci ne-au crezut învinşi, iar noi ne-am întregit neamul şi ţara.
— Nici eu nu cred în puterea invincibilă a lui Hitler. Poate mai târziu se va schimba cursul istoriei. Acum însă trebuie să privim realitatea, să nu zic comedia care se joacă pe scena Europei şi care va hotărî soarta ţării împotriva voinţei românilor. Cât mă priveşte, atâta timp cât fac parte din armata română, îmi voi face datoria de ostaş şi voi lupta acolo unde mă vor trimite comandanţii mei, de asta să nu te doară capul, dar eu altceva vreau să-ţi spun:
— Spune-mi.
— Când am fost acasă, după festivităţile şcolare, câţiva dascăli ne-am dus la bufet să bem o bere. Acolo, un ţigan beţiv, vorbea pe ungureşte şi îi lăuda pe unguri că ei îs harnici, îşi seceră grâul, dar românis puturoşi: „Nu-i bai”, zise beţivul, „la nevoie le-om da şi noi o mână de ajutor!…” „Cum?” întreabă un client. „Ito ghiufo! ne arată el bricheta.
— Aceste ameninţări le cunosc bine acei care au răspunderea apărării bunurilor personale şi obşteşti. Cât priveşte recoltatul grâului să ştii că mi-ai dat o idee.
— Poţi să-mi spui la ce te-ai gândit?
— Am să-ţi spun după ce stau de vorbă cu domnul locotenent.
Peste câmpie vui dangătul unui clopot, apoi altul. Când Pişcoreanu intră în cortul comandantului de companie, toată câmpia era străbătută de ecouri tânguitoare, care se îngânau ca o uriaşă orgă.
— „Bine măi Pişcorene, cum crezi tu că eu aş putea să te las la seceriş fără aprobarea maiorului Cozacu? pe care eu, nu îndrăznesc să i-o cer, m-ar repezi cât acolo!…
— M-am gândit domnule locotenent că dumneavoastră găsiţi totdeauna o portiţă de salvare. Am sperat că…
— Bine, lasă flecăreala. După ce serviţi masa, să vii cu Petcu la mine…
*
Peste trei zile, o căruţă în care se înghesuiseră zece militari, numită „patrulă mobilă”, sub comanda sublocotenentului Pişcoreanu, având ordinul de patrulare semnat de locotenentul Bujor, comandantul companiei a doua din Regimentul 7 Grăniceri, după masa de seară porni în misiune. Cum a ajuns la lanurile de grâu, părăsi terenul marcat din faţa dispozitivului de apărare şi intră pe un drum îngust, printre holdele ce-şi aşteptau secerătorii. Căruţa se opri pe un teren viran unde o aşteptau mai multe femei; fete şi neveste.
— Ce v-am spus? se mândri Pişcoreanu de comandantul lui. Acesta-i om mă, nu tufă!…
— Pe el de ce nu l-ai adus? întreabă o nevastă văduvă.
— Cu el, nu se cade la munca câmpului.
— Îi găsim noi ceva mai plăcut, se râse văduva.
— Te-ai fi rătăcit cu el printre lanuri, glumi alta.
— Coasele astea sunt bătute? întrebă un militar.
— Toate, numai din cute trebuie ascuţite.
Pişcoreanu culcă prima brazdă. Toporâştile coaselor aveau ataşate cârlige speciale care aduna paiele de grâu în snopi. Femeile îi legau. Aveau legători din iarbă făcute de cu ziuă. Cerul era acoperit cu o perdea subţire de nori, prin care apăreau pete luminoase. Curând, printre nori se ivi şi luna curioasă parcă să vadă cine-i tulbură liniştea nopţii. Apoi se ascunse iar după perdeaua zdrenţuită.
Coasele şuierau prin lanuri. Brazdele cădeau una după alta. Secerătorii se întreceau cu munca. Glumeau unii pe seama altora. O nevastă porni un cântec. După ea se luară şi celelalte. Curioasă, luna se ivi din nou pe bolta cerească. Un grup de fete, porniră alt cântec. După ele se luară şi nevestele.
„Bade de la secerat,
Tot cu vorba m-ai purtat.
Amu-i vremea de cosit
Şi tu încă n-ai venit…”
Cineva porni un cântec pe care femeile îl cântară în duiet cu bărbaţii:
„Fă-te bade fă-te,
Că şi eu m-oi face,
Trestie pe lac,
Şi-oi trăi cu drag.
Fă-te mândră fă-te,
Că şi eu m-oi face,
O mică secerea
Şi-oi tăia, tăia,
Toată trestia…”
Cântecele se auziră până în posturile de pază ale grănicerilor. Soldaţilor li se risipi somnul. Unii începură să comenteze în şoapte mândri de comandantul lor:
— Ai auzit? Acesta-i om mă! Cu el de-a dragu te duci la război. Cine-i om, se cunoaşte după fapte. Aşa scrie în Biblie. Pentru el nu există: „nu se poate”. Dar nici soldatul nu trebuie să fie „nas de câine”, că n-are la ce!
— Câţi s-au plâns până acum la el, pe toţi i-a ajutat.
— Şi pe sergentul Ardeleanu, pufniră în râs soldaţii.
— Era caporal când i-a ghicit leacul. Cum i-a tras o luşcă l-o şi vindecat.
— Asta-i, cine-i om îi om, se cunoaşte!…
Noaptea era caldă şi liniştită. Peste câmpie se vedea bine de lună. Coasele şuierau în lanuri. Femeile puneau snopii în legători şi-i aşezau în cruci. Deodată, în noapte se auzi glas de om singuratic:
„De la primărie-n sus,
Toate lămpile s-au stins,
Numai la mândruţa-n vale,
Arde-un pai de lumânare…”

 

(Fragment din romanul cu același titlu,
în curs de apariție)

Leave a reply

© 2018 Tribuna
design: mvg