Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Moarte cu suspendare

Moarte cu suspendare

 

 

Marius Dumitrescu
Moarte cu suspendare
Cluj-Napoca, Editura Tribuna, 2019

 

 

Cum pătrunde moartea în poezie? Nu prin actul enunțării, ci la modul propriu. Propriu poeziei. Sau este sădită acolo dintotdeauna, ca viermele în fruct? Există poezie fără de moartea conținută? „Dragostea este pseudonimul morții”? Sau „Sfârșitul continuu”, – cum spunea un alt mare poet – conținut în fiecare imagine? Întrebări firești pentru un volum postum. Adâncul cheamă adânc! E greu să dai seama despre astfel de cărți scrise in articulo mortis, ai senzația permanentă de a comite o impietate, o necuviință. Faimosul criteriu estetic unde se ascunde în astfel de împrejurări?
Întrebări, întrebări… din multele cu care rămâi după lectura acestei plachete tulburătoare. Marius Dumitrescu, jurist și scriitor, ne-a lăsat acest text testamentar, îngrijit de doamna Cornelia Dumitrescu, o bijuterie de îndelungi șlefuiri. Și supus „descântecului socratic” (apud memento-ul introductiv) al altui dispărut fără de veste: Ciprian Chirvasiu. O poezie ferindu-se de retorică, de expunerea vehementă și lăbărțată ca de ciumă. Pe de altă parte, forma extrem laconică nu trebuie să ne ducă în eroare: nu are legătură nici cu moda recentă a transpunerii în limbi europene a genului haiku, nici cu altă modă actuală: a unui minimalism venind dintr-o sastisire de limbaj, de „artă”, de comunicare, de a fi. Dimpotrivă, laconismul de aici vine dintr-un prea plin: pe de o parte, dintr-un sentiment al urgenței, pe de altă parte dintr-o sfială ceremonioasă în fața întâlnirii cu energia cuvântului. Poeziile sunt scurte implozii de imagini și atât. Adică tot. „eram orb pe atunci/un cer frumos și pustiu/se-ntrezărea prin oasele mele”; „gurii mele uscate/ nu-i dau nici apă, nici vin/doar sete care surâde/înainte să izbucnească”; „nu-ți face casa/lângă apă adâncă/nici în loc mai înalt/decât curtea bisericii”. Mecanismele acestei esențializări sunt cu grijă camuflate, ai impresia că imaginile sunt firești, izbucniri spontane de asociații. Nimic mai fals: diamantul este cu grijă șlefuit pe toate fețele, senzația că poetul „a găsit” natural asocierea „ploaie” – „tricou” e o capcană estetică din care crește câmpul poeziei de dincolo de cuvinte. „iar ți-ai pus/ploaia pe dos/măcar tricoul/pune-l cum trebuie”. Titlul volumului, vag autoironic, surprinde foarte bine cele două planuri între care se mișcă aceste poezii de îndârjită caligrafie. Avem o sentință. Implacabilă. Supremă. Poezia este avocatul care solicită suspendarea. În numele ei… „Suspendarea este o formă de executare a pedepsei omenești, îmblânzirea degetului ce mustră pe păcătos. Sau o întârziere, în cazul de față, a Întâlnirii cu Cuvântul”. Prin exercițiul cuvântului, în ceea ce se numește viață. „Trăiesc de dragostea oboselii/care nu vrea nimic de la mine/un fel de moarte cu suspendare”. „Marius Dumitrescu și-a trăit moartea cu suspendare, pentru ca, atunci când nu a mai fost să fie, să ceară revocarea suspendării, lăsând dincolo de Cuvânt, ceva nerostit”, scrie doamna Cornelia Dumitrescu în scurtul Memento introductiv. Îți trebuie o enormă putere să distilezi suferința până la seninătatea teribilă a „spațiului gol”. Sau a „sunetului mut”. Impactul imaginilor spre acest fel de lectură con-textuală călăuzește. Rareori termenii sunt mai abstracți: „fiindcă mi-a rămas/tare mic viitorul/sufletul îmi umblă dezbrăcat/prin locuri unde nu ajung/ nici taxiurile”. „port aceleași gânduri/roase puțin la colțuri/de tăcerea perfectă”. Concentrarea textului este ea însăși un fel de mesaj, o reverență în fața poeziei. Ea ne vorbește despre ceremonia întâlnirii, fără să o descrie. „E o vraiște de amănunte sărace” ne spune poetul, și din percepția acestor amănunte el construiește tensiunea poetică. „unghiile frigului se ascut/ și te mângâie până leșini”. Forța acestor extracte poetice vine, la o lectură atentă, și din dinamismul lor. Un regim al verbelor care ferește textul de edulcorare. În ultimul citat avem trei verbe în două versuri. Rezultă o imagine puternică. Sau: „scrâșnește sângele tău/retezat de nesomn/încasează docil/ fără milă și fără concesii”. Aici situarea în prim plan a verbului scandează, impune un ritm al rostirii interioare. Adaugă energie imaginii poetice.
Domnește în simplitatea acestor versuri o senzație de oboseală existențială, provenită nu din lipsa de sens, ci din epuizarea acestuia. Aliată cu o revoltă camuflată, anti-retorică, o revoltă resemnată aș sintetiza oximoronic. O imagine extraordinar de simplă, cum ar fi cea a drumului din iarnă pe deal, capătă astfel brusc adâncimi metafizice. „iarnă pe deal…/ se urca tot mai greu/ de cealaltă parte așteptam/să mă ajungă drumul/ să termine și el de urcat/eram într-o livadă/cred că de pruni”. Expresia cheie în poem, care se cere decodată, este de cealaltă parte. Decalajul dintre drumuri povestește metaforic drama. Mai rare sunt enunțurile „directe”: „dincolo de injecția/ cu morfină/ începe lumea”, „mi-e frig de tot ce va fi”, „doar jeg abnegație/ și multă zăpadă”, „însă cum răsare/soarele-mi țipă-n ochi/jilav de sudorile facerii”. Iar poetul se află situat între Dumnezeu și anestezie (vezi cineva: foarte departe, străin). Asemenea fulgerări de sensuri constituie substanța acestor mini-poeme hieroglifice. Să observăm că poetul pare a se situa instinctiv pe un hotar înalt (ca în poemul citat mai sus, în vârful dealului), paradoxal împăcat cu provizoriul acestei poziții de unde privește înapoi cu discretă melancolie și înainte cu înfiorare. Captarea în structura comparației a acestei situări dă valoarea acestei poezii. „de câte ori lumina/sună ca și cum/ar fi murit careva/închid ferestrele ușile/se face răcoare”. Cum să adaugi cuvinte unei asemenea epure? Și, mai e ceva: acolo sus, omul e singur. Nu apar oameni aici, celălalt lipsește aproape complet din acest univers, ca un antrenament, o anticipare a marii singurătăți. Nu e vorba nicidecum de vreo mizantropie, ci de o impunere de sus, venită, și acceptată, odată cu imaginile. „și apoi e atât de frumos/când ne uită cuvintele”, proclamă poetul din retragerea sa: „numai cu singurătate/se răscumpără/înțelesul singurătății”, „ceea ce nu are viitor/e lipsit de mister”,/ ziua/ „limpede inutilă placidă/așa seamănă cu definitivul/ că nu mai știi de tine/trăiești”, „și chiar de-ți închipui/că muți orizontul/imaginația nu te ferește/ de tine”. Este în ultimele exemple și o dimensiune mai abstractă, gnomică, inevitabilă acestui tip de poezie, și care asigură o anumită varietate stilistică a volumului. Proporțiile sunt echilibrate între „generalul” asertiv și „particularul” ființei, naturii. „nu-ți face ușa/ lângă apă adâncă/nici în loc mai înalt/decât curtea bisericii”. „doar tu îți închipui/că șirul de copaci/urcă dealul”. Dinamism al imaginii remarcabil, și greu de obținut pe spații atât de reduse. Prelungirea fotografiei statice (șirul de copaci) în efectul de surpriză al imaginii poetice (urcă) este, poate, forma cea mai izbitoare a construcției.
Forța imaginară a acestei poezii vine și din lipsa „psihologiei”. Nu transcrieri ale stărilor „suflețelului” avem aici, ci „spaimă și cutremur” fundamentale, încastrate în chihlimbarul imaginilor reflectate spre ochiul interior al cititorului. Spaima, de exemplu, este o stare, nu un sentiment clamabil: „nu sunt nici mai frumos/ nici mai trăit/ doar foarte speriat:/ dacă amintirea/ e vânzare de frate?”. Pentru că: „memoria nu doare/amintirile da”. Această clipă eternă este a non spațiului. De unde preeminența verbului și a substantivului față de adjectiv. Adjectivul e un bemol, edulcorează sau nuanțează. De aceea, în genere, poezia „de cuvinte” este iremediabil superficială, aceea „de imagini” pătrunde în miezul dur al limbajului. Pentru că nu folosește limbajul, ci este ea însăși un limbaj aparte. „a crescut prețul zăpezii/tatăl tău e un fiu/care duce în spate/umbra lui de copil/dezgolită/și foarte bătrână”. Imaginea aceasta, fixată în gerul ființei, a șirului aproape biblic de tați – fii este emblematică pentru poeticitatea maxim stilizată a lui Marius Dumitrescu. Unde aluzia mítică (precum „funeraliile clipei” sau „râul în depărtare”, „mă-mpart de mâncare/ pe mine/ să fie/ de sufletul meu”) este și ea rară, natura este chemată să-și imprime propria semnificație într-o poezie în care biograficul este eliminat cu o pudoare maximală.
Este foarte greu să folosești cuvinte într-un spațiu saturat de tăceri. Poezia este un mod de a fi de față. Te aduce, ca poet și ca lector, în prezența copleșitoare a cuvântului. Și, prin asta, în prezența realului cel adevărat. Acest de față cu… răzbate din interstițiile de tăcere ale unor asemenea caligrafii delicate: „nu vreau să plâng/niciodată/ de față cu cineva”. Citită într-un context mai larg, într-un roman de exemplu, o astfel de frază ar trece neobservată, banală. Așa cum ni se înfățișează aici, izolată între ziduri de tăcere, fraza te izbește cu ciocanul definitivului. E o izolare din care se naște poeticul. „Toamna se numără inutilul”, ne avertizează poetul. Tragicul sublimat, invitația la deschiderea spre lume sunt pilonii acestei poezii șlefuite până la transparență. Deci, cum pătrunde moartea în poezie? Pentru poeții adevărați ea este dintru început acolo. Firește, cum este în noi, din clipa concepției noastre. Sarcina poeziei este să o exprime. Să o suspende pentru o clipă eternă. Până la oboseala finală: „onorată instanță/revocați-mi vă rog/suspendarea…”. Căci: „foarte curând/ voi avea parte/ de-o mâhnire generală”; „bănuțul de argint/îmi asudă în palmă”.

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg