Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Moartea lui Dumnezeu, moartea politicii şi o Prezență

Moartea lui Dumnezeu, moartea politicii şi  o Prezență

 

 

Sandu Frunză
Între moartea politicii şi moartea lui Dumnezeu.
Eseuri despre literatură, religie şi politică
Bucureşti, Editura Tritonic, 2016

 

Sub un titlu suficient de provocator, Între moartea politicii şi moartea lui Dumnezeu. Eseuri despre literatură, religie şi politică, Sandu Frunză îşi adună articolele publicate între anii 2010-2015. Să înlătru, dintru început, două posibile obiecții: (1) titlul, în cazul de față, nu este deloc exagerat. El spune exact ceea ce spune: forma tradițională (fără a fi atenți aici la sensurile multiple ale conceptului „tradiție”) prin care putem gândi religia (în cazul de față pe Dumnezeu) şi politica suportă, în contemporaneitate, în mod inevitabil, sensuri noi. Desigur, o întreagă logică a morților succesive (religie, artă, metapovestiri etc.) anunțate, uneori brutal alteori firesc, susțin, sau măcar cadrează, şi demersul profesorului clujean. Însă este vorba aici despre o moarte, atât în cazul lui Dumnezeu cât şi în cazul politicii, ce cumva anunță, dincolo de orice fel de paradox, permanența unei „Prezențe”. Într-un fel, ne spune Sandu Frunză, ceva rămâne după ce aproape totul a fost, în mod firesc şi inevitabil, ucis. (2) Deşi ca orice volum ce pare, la o primă privire, spart şi reconstruit artificial, cum se întâmplă uneori cu volumele compuse din studii şi articole ce răspund unor intenții şi cerințe diferite, totuşi, această carte are o particularitate aparte: cioburile, adunate cu grijă, dau oglinda. În alte cuvinte, toate studiile au o marcă proprie şi marca în discuție stă într-un soi de tensiune specifică atât fiecărui articol în parte cât şi volumului.
Prin urmare, două sunt lucrurile ce îmi par esențiale: (1) postularea permanenței unei „Prezențe” ce deşi pare în răspărul oricărei logici postmoderne, îi respectă în totalitate postulatele, respectiv, (2) un fel de mărturisire ce produce un soi de tensiune ce, la rându-i, marchează întregul text.
Să explicităm. Sandu Frunză susține următoarea teză: omul contemporan nu poate trăi fără sacru. Însă metamorfozele sacrului respectă logica postmodernității şi în acest fel, şi doar în acest fel, putem discuta, în acelaşi timp, şi fără a da dovadă de lipsă de logică, atât despre moartea lui Dumnezeu cât şi despre permenența unei „Prezențe”. Această teză ce pare imprudentă şi aproape imposibil de susțiunut (orice şarjă postmodernă va spulbera instantaneu clamarea oricărei „Prezențe”) se sprijină, în text, pe o indecizie, sau, dacă vrem, pe o tensiune specifică. Să citez, poate excesiv, fragmentul în cauză: „De multă vreme îmi doresc să ajung să scriu un text despre religie și ideologie care încă din titlu să ne spună că absența lui Dumnezeu înseamnă absența democrației autentice sau că moartea lui Dumnezeu exprimată în valorile îmbrățișate de o anumită societate poate duce la o democrație muribundă. Îmi este dificil să susțin acest lucru, deocamdată, deși sînt convins, în plan personal, că oamenii nu pot să supraviețuiască în calitatea lor de ființe umane fără sacru. Dificultatea se naște din faptul că trebuie să constat că toate formele de reunificare a puterii religioase cu cea politică pe care le cunoaștem azi au o tendință de eliminare a democrației, ele duc de fapt la o formă mascată de teocrație care înseamnă sfîrșitul politicii ca efort de realizare a binelui public. Un motiv al acestei dificultăți este acela că toate cercetările mele recente asupra modului în care se îmbină religia cu politica, idealurile ideologice cu cele ale mesianismului religios în viața omului contemporan, îmi arată mai degrabă că orice prezență accentuată a divinității în acțiunea politică, orice utilizare excesivă a mesajului religios în comunicarea publică și orice intruziune semnificativă a teologiei în politică duce la acțiuni pe care mi-ar fi dificil să le asociez cu idealurile democratice pe care le susțin. ” (p.60)
Cred că avem aici unul dintre cele mai frumoase fragmente scrise de Sandu Frunză şi tot aici regăsim întregul demers al cărții. În fapt, aş risca să spun, exclusiv sprijinit pe această indecizie (sau tensiune) poate Sandu Frunză să susțină teza excesiv de ontologică conform căreia toate datele ne arată că în contemporaneitate „Prezența”, dacă îmi permiteți jocul de cuvinte, e încă prezentă. Însă, imediat, un amendament: este vorba aici de un dat ontologic sau de unul antropologic?
Perspectiva pe care Sandu Frunză o asumă pare antropologică, însă, cumva, încărcată ontologic. Voi cita, la fel de excesiv, un al doilea fragment: „Astfel, nevoia unei perspective generale coerente asupra lumii și a sensului trăirii în conformitate cu acea viziune, nevoia unei structuri simbolice pe care să o umple cu propriile sale construcții imaginative, nevoia de a se situa mereu pe calea unei desăvîrșiri ce se lasă mereu așteptată, nevoia unei figuri salvatoare care să vină să suplinească lipsa puterii sau incapacitatea de exercitare a puterii de către indivizi sau comunități, nevoia de a resimți această putere ca exercitîndu-se, nevoia de a proiecta în viitor nostalgia după ceea ce este originar, autentic, sau cu alte cuvinte paradisiac, și multe alte nevoi din acest registru fac ca ființa umană să nu poată fi gîndită înafara unei relații, oricît de exterioară ar fi ea, cu religia.”
(p.18) Şi este încărcat ontologic exclusiv datorită faptului că „religia ”, în acest context, nu poartă marca lui Feuerbach ci mai degrabă pe cea a lui Eliade sau, în alte cuvinte, „omul”, în acest fragment, îşi asumă mai degrabă „trans­cendența” decât „transcederea”. Dar, poate, nu are niciun sens să întrebăm în ce măsură perspectiva asumată de Sandu Frunză cedează prea mult loc ontologiei. Până la urmă, oricare din noi vom recunoaşte „nevoia unei structuri simbolice”, „nevoia de a se situa mereu pe calea unei desăvîrșiri ce se lasă mereu așteptată”, „nevoia de a proiecta în viitor nostalgia după ceea ce este originar” etc., şi faptul acesta este suficient.
Mult mai interesant este faptul că prin această dublă grilă (marcat de o tensiune şi încredințat într-o Prezență) Sandu Frunză „citeşte” contemporaneitatea. Analizele sale, indiferent de obiectul pe care îl analizează, poartă cele două coordonate. În alte cuvinte, „privirea” sa ştie că „ființa umană are nevoie de o Prezență” însă, în acelaşi timp, ştie şi cât de dificil este
„a susține acest lucru”. Există o consecință masivă a acestei duble poziționări: vastul registru al contemporaneității capătă, în acest fel, contur. Or tocmai lipsa de contur (sau, dacă vrem, lipsa metapovestirilor, idealurilor absolute, valorilor indubitabile etc.) este caracteristica primă a contemporanitătii. Aici mi se pare a fi miza centrală a analizelor lui Sandu Frunză: acceptând, în absolut, diferența (fragmentarea) ca marcă specifică postmodernității, totuşi, şi nu pot formula altfel decât în această manieră ce pare improprie, nu renunță la un principiu unitar. Că acest principiu capătă, în textul lui Sandu Frunză, numele de „Prezență” (fundamentată pe „nevoile” ultime sau prime ale faptului de a fi uman) nu mai are nicio importanță (ar fi putut să-i dea orice nume, faptul ca atare rămâne). Din toate aceste motive Sandu Frunză recunoaşte şi arată formele sacrului acolo unde cei mai mulți dintre noi le-am numi reificări inacceptabile (în „publicitate”, în „consum”, în „povestirile fragmentare”, în „spectacolul public al noilor comunități civice şi politice” etc.).
Insistând atât de mult pe Prezență oare am făcut vizibil, suficient, faptul că Sandu Frunză mizează cu aceeaşi intensitate pe fragment? Într-un fel, este ca şi cum tocmai fragmentul, ca atribut fundamental al contemporaneității, motivează şi arată prezența Prezenței. Însă, fragmentul, ca efect firesc al secularizării şi al laicizării (pe care Sandu Frunză şi le doreşte instalate pe deplin înăuntrul sferei publice) al morții lui Dumnezeu al morții politicii al comunicării generalizate al etc., poartă în grija sa reconstrucția subiectivității. Numai că este vorba aici despre o subiectivitate ce, ne spune Sandu Frunză, nu poate să-şi găsească „sensul ultim”, exclusiv, „într-o ontologie a finitudinii”.
Se prea poate ca Sandu Frunză să aibă dreptate şi singura manieră în care mai putem discuta astăzi despre „Prezență” să fie sub forma metamorfozelor sacrului redate în fulgurațiile fragmentare specifice contemporaneității. Ba chiar, e foarte posibil ca aici să regăsim „reconstrucția imaginarului simbolic în funcție de noua realitate adusă de lumea comunicării generalizate”. Însă am impresia că Sandu Frunză e prea optimist atunci când vede, tot aici, posibilitatea unei etici, fie ea şi minimală ce ar avea în vedere „construcția binelui public”. Şi motivul principal datorită căruia optimismul lui Sandu Frunză mi se pare exagerat (evident, nu am niciun fel de altă perspectivă sau, altfel, nu pot gândi nicio altă paradigmă etică) stă în faptul că în practica cotidiană, fie ea privată sau publică, a fiecăruia dintre noi, „nevoile” noastre fundamentale nu se regăsesc aproape niciodată.

 

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg