Pe Auguste Renoir l-a legat toată viața o strânsă prietenie de Paul Cézanne (1839-1906) – pe care îl considera „un geniu”, „un lup singuratic…, care ținea seamă de părerile oamenilor.”1 Acestă legătură se perpetuează și în cazul copiilor lor, Jean Renoir și Paul Cézanne. Fiul unui bancher din Aix-en-Provence, la insistențele tatălui Cézanne a studiat dreptul, iar în 1861 a venit la Paris și a manifestat interes față de pictura impresioniștilor. Nu a fost admis la Academia de Arte Frumoase din Paris, lucru care îi cauzează o profundă mâhnire.
Cézanne avea un temperament vulcanic și, nu de puține ori, și-a distrus pânzele în accesele lui de irascibilitate, „așa cum s-a întâmplat cu Țăranul acela tăiat tot cu cuțitul, sau cu aceea natură moartă pe care, de la fereastra atelierului, o vedeai legănându-se de creanga unui cireș!”2 – își amintește Ambroise Vollard de vizita pe care i-o făcuse maestrului la Aix, după expoziția pe care negustorul i-o organizează în 1895.

La prima expoziție impresionistă din 1874, a expus lucrarea „Olympia modernă”, care se dorea o replică la lucrarea lui Édouard Manet din 1863. A expus alături de impresioniști și la expoziția din 1877. Cézanne nu era un membru activ al grupului, din rațiuni diplomatice; la aceste expoziții, „Manet sau Cézanne nu vor fi întotdeauna prezenți de teamă să nu compromită și mai mult intrarea la Salon sau posibilitatea vreunei recompense.”3 Dar această distanțare nu l-a ajutat pe Cézanne, ale cărui lucrări au fost sistematic respinse de juriul Salonului, fiind considerate ridicole. La una dintre expoziții, un spectator s-a arătat atât de oripilat de o lucrare a lui Cézanne, încât a scuipat tabloul, obișnuia să povestească fiul artistului. Era vorba despre „Băiatul cu vestă roșie” (1888-1890), tabloul care, la o licitație din 1958 la Sotheby’s, avea să devină cea mai vândută lucrare din istorie, până în acel moment, fiind adjudecată pentru 610.000 de dolari.4 Ce diferență între publicul din 1890 și cel din 1959!!!
Cézanne a știut să găsească în pictura înaintașilor surse de inspirație, și a găsit poezia obiectelor banale. De la Jean Siméon Chardin a preluat tehnica cuțitului (folosită și de Édouard Manet) pentru a crea senzația de adâncime. Tot la Chardin a văzut „rigoarea dispoziției obiectelor în spațiul pictural și raportul luminii care duce la materializarea obiectelor prin jocul reflexiilor.”5
Paul Cézanne a avut câteva teme preferate, pe care le-a dezvoltat de-a lungul vieții: peisajele realizate en plein-air în împrejurimile Marsiliei sau la Estaque, jucătorii de cărți, naturile moarte și portretele. „Scopul picturii, după Cézanne, este descoperirea fragmentelor de natură în care să se exprime interesul pictorului față de lume. Nu mai este vorba de poziția socială a artistului, ci de poziția sa ca individ în univers.”6 Iar pentru el lupta era cu atât mai aprigă cu cât tatăl lui nu era de acord cu calea pe care a ales-o; îl ajuta rar, deși condiția lui socială i-ar fi permis-o, așa cum reiese din scrisorile lui Cézanne către Émile Zola, care îl împrumuta constant cu bani.7
Cézanne a pictat puține nuduri, mărturisindu-i odată lui Renoir: „Eu pictez naturi moarte. Modelele feminine mă înspăimântă. Prostituatele te pândesc mereu să te prindă cu garda jos. Trebuie să fii mereu în defensivă, și atunci motivul pictural dispare.”8 Cu toate acestea, una dintre lucrările lui reprezentând nuduri – „Les Grandes Baigneuses” – se află la baza curentelor contemporane în artă, stabilind „o punte între arta academică și căutările din epoca modernă”9 și a constituit o sursă de inspirație pentru Vincent van Gogh, Paul Gauguin (a strâns o importantă colecție de lucrări ale lui Cézanne), Henri Matisse sau Maurice Denis. Cézanne a fost un „Christopher Columbus al noului continent al formei.”10 Cu lucrarea „Les Grandes Baigneuses”, Cézanne a împins cercetările sale plastice către inovațiile pe care le va impune arta contemporană, anunțând mișcarea cubistă. Expusă pentru prima dată la sfârșitul vieții lui Cézanne, lucrarea a constituit sursa de inspirație pentru lucrarea „Les Demoiselles d’Avignon”, realizată de Pablo Picasso în 1907, ca omagiu adus predecesorului său.
Lucrarea „Pendulul negru” de Cézanne a fost achiziționată în 1937 de Edward G. Robinson, de la familia Wildenstein, pentru 35.000 de dolari. Aceast român stabilit la Hollywood a cumpărat de la familia Wildenstain tablouri de 500.000 de dolari. În anii ‚50, Robinson a trebuit să-și vândă colecția, în urma divorțului, iar lucrarea a fost evaluată la 200.000 de dolari.11 Colecția a fost cumpărată în totalitate de Stávros Niárchos, pentru 2,5 milioane de dolari. În 1996, la moartea lui Niárchos, lucrările cumpărate din colecția Robinson valorau 600 de milioane de dolari. Azi, doar lucrarea lui Cézanne valorează peste 25 milioane de dolari.12
O altă lucrare semnată de Cézanne a stabilit un preț record în 2011: „Jucătorii de cărți”, proprietatea magnatului grec George Embiricos, a fost estimată la 250-300 milioane de dolari, și în urma unei vânzări private a ajuns în posesia Familiei Regale din Qatar. Lucrarea a înregistrat un record de vânzare până în 2017, când lucrarea „Salvator Mundi” a fost licitată la Christie’s pentru peste 450 milioane de dolari, de un prinț din Arabia Saudită.

Pictura lui Paul Cézanne atinge „aspecte fugitive și individuale ale universului la forme subtile, la un sistem de convenții generale, cu scopul de a abate pictura de la cultul senzației pure.”13 Încă din timpul vieții, a realizat că succesul comercial vine din relația lui stabilită cu galeriile de artă, și mai puțin din organizarea expozițiilor personale. Acest pictor respins sistematic de juriul Salonului și ridiculizat de contemporanii săi constituie în prezent una dintre culmile picturii universale. Acesta era Cézanne, „ale cărui tablouri se vindeau în 1890, la moș Tanguy, cele mari cu o sută, cele mici cu patruzeci de franci.”14
Cézanne fost singurul dintre impresioniști care nu avea un contract cu Paul Durand-Ruel. Încă din 1895, s-a creat o relație strânsă între artist și negustorul de artă Ambroise Vollard, care a apreciat și a promovat pictura lui. Când Vollard a văzut prima dată lucrările artistului, a mărturisit cu emoție că îi produc „un coup à l’estomac”15 (un pumn în stomac). Această primă senzație resimțită de negustor a declanșat un atașamentul total și infinit față de creația lui Cézanne și a făcut ca o treime din creația artistului să treacă prin mâinile lui. Gertude Stein obișnuia să spună că „Cézanne a reprezentat marea iubire a lui Vollard.”16
Locul patru în topul celor mai scumpe lucrări din 2019 îl ocupă lucarea lui Paul Cézanne, „Ceainic și fructe” (1888-1890), care a făcut parte din colecția magnatului american din industria mass-media, S.I. Newhouse. Lucrarea a fost vândută tot prin casa de licitație Christie’s, iar moștenitorii lui Newhouse au primit pentru această lucrare aproape 60 de milioane de dolari. În 130 de ani, lucrarea a avut 9 proprietari, a călătorit pe mai multe continente (Europa, Africa, America de Nord) și a făcut obiectul unui furt. În 1978, lucrarea „Ceainic și fructe” a fost furată din residența din Massachusetts a lui Michael Bakwin (împreună cu alte 6 tablouri) și era evaluată la 600.000 de dolari. A apărut pe piață în 1999, când o firmă dubioasă din Panama care se afla în posesia tabloului, l-a scos la vânzare. În urma unui proces care a durat mai mulți ani, lucrarea a fost returnată familiei Bakwin.17

 

 

Note
1 Jean Renoir, Renoir, my Father, Mercury House, San Francisco, 1962, pp. 106-108.
2 Ambroise Vollard, Amintirile unui negustor de tablouri, Editura Meridiane, București, 1969, p. 197.
3 Bernier, Georges, Arta și comerțul, Editura Meridiane, București, 1979, p. 43.
4 Simon Houpt, Miza infracțiunilor din lumea artei. Muzeul operelor dispărute, Editura Vellant, 2008, pp. 14-15.
5 Massimo Modica, Diderot philosophe et critique d’art. Essai sur l’esthétique de Diderot, în „Recherches sur Diderot et sur l’Encyclopédie”, par. 8.
6 Pierre Francastel, Pictură şi societate. Nașterea și distrugerea unui spațiu plastic de la Renaștere la Cubism, Bucureşti, Meridiane, 1970, p. 162.
7 Paul Cézanne, Scrisori, Meridiane, București, 1972, p. 50.
8 Jean Renoir, op.cit., p. 107.
9 Pierre Francastel, op.cit., p. 159.
10 Peter Stansky, On Or About December 1910, Harvard University Press, Cambridge, Massachusetts, 1996, p. 247.
11 Georges Bernier, Arta și comerțul, Editura Meridiane, București, 1979, p. 184.
12 Daniel Wildenstein, Yves Stavridès, Negustori de artă, Cluj-Napoca, Echinox, f.a., pp. 80-84.
13 Pierre Francastel, op.cit., p. 158.
14 Ambroise Vollard, op.cit., p. 32.
15 Rebecca Rabinow (ed.), Cézanne to Picasso: Ambroise Vollard, Patron of the Avant-garde, Metropolitan Museum of Art New York, Art Institute of Chicago, Musée d’Orsay Paris, 2006, p. 9.
16 Philip Hook, Escrocii galeriilor de artă, Baroque Books & Arts, Bucureşti, 2017, p. 178.
17 Simon Houpt, op.cit., p. 113.