Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Modernism şi avangardă la Adrian Marino şi Matei Călinescu (I)

Modernism şi avangardă la Adrian Marino  şi Matei Călinescu (I)

Cele două idei, concepte sau teme, modernism şi avangardă, sunt prezentate şi analizate în cărţile Modern, modernism şi modernitate şi Dicţionar de idei literare (capitolul „Avangarda”), de Adrian Marino şi Cinci feţe ale modernităţii. Modernism, avangardă, decadenţă, kitsch, postmodernism, de Matei Călinescu. Dacă pentru Adrian Marino, modernismul a fost o temă mai puţin importantă, pentru Matei Călinescu tema modernităţii clasicilor şi a clasicismului modernilor a fost o preocupare constantă, după cum mărturiseşte teoreticianul româno-american chiar în volumul menţionat.
Totuşi, reflecţiile lui Matei Călinescu din exil asupra „feţelor modernităţii” au fost precedate, în anii 1960 (când şi-a început cariera universitară ca asistent şi apoi lector la catedra de literatură universală şi comparată a lui Tudor Vianu de la Bucureşti), de „cercetări terminologice” având drept obiect conceptul de… clasicism. Matei Călinescu precizează că în 1971 a apărut, într-un volum iniţiat chiar de… Adrian Marino, Clasicism, baroc, romantism (Cluj, Ed. Dacia), eseul său „Clasic-romantic-baroc-manierist”, care fusese inclus în 1970 în volumul lui, intitulat Eseuri despre literatura modernă (Bucureşti, Ed. Eminescu). În eseul menţionat, M. Călinescu însuşi a găsit o schiţă aproape completă a distincţiilor dezvoltate mai târziu în „Feţele modernităţii” (Faces of Modernity: Avant-Garde, Decadence, Kitsch, Indiana University Press, Durham, Bloomington, 1977), precum şi în ideea celor trei axe întretăiate (istorică, tipologică, evaluativă) pe care evoluează principalii termeni literari şi culturali.
Matei Călinescu subliniază, în Addenda volumului Cinci feţe ale modernităţii (Iaşi, Ed. Politrom, 2005, ed. a II-a revăzută şi adăugită) că Adrian Marino, pe care-l cunoscuse prin anii 1964-1965 şi de care era legat prin „certe afinităţi de ideologie literară”, publicase în 1970 „importantul său studiu” intitulat Modern, modernism, modernitate, în care face o analiză a modernităţii din punct de vedere „terminologic” (mai precis în 1969 la Editura pentru Literatură Universală din Bucureşti, n.n.) şi care avea să fie integrat în masivul Dicţionar de idei literare (1973). Despre capitolul „Avangarda” din Dicţionar de idei, Matei Călinescu apreciază că este „unul dintre cele mai ample şi mai bine documentate din punct de vedere terminologic eseuri” vizavi de acest termen, concept, curent de idei, „faţă a modernităţii” etc.
Matei Călinescu mai precizează că totuşi, ulterior, Adrian Marino s-a ocupat de „problema modernităţii” într-un articol erudit, „Modernisme et modernité, quelques précisions sémantiques”, în Neohelicon, 3-4 (1974), pp. 307-318.
În schimb, Adrian Marino îl menţionează pe Matei Călinescu doar în referinţele sau bibliografia cărţii sale Modern, modernism, modernitate, cu masa rotundă despre actualitatea clasicilor, din Gazeta literară (nr. 42, 14 octombrie 1965) şi cu cele două articole, „Actualitatea clasicismului” din revista Cronica (nr. 43, 28-X-1967), şi respectiv „Pop poetry” din România literară (nr.1 din 10-X-1968).
Modernism şi avangardă la Adrian Marino
Într-adevăr, în prefaţa volumului Modern, modernism, modernitate, Adrian Marino menţiona faptul că această lucrare-eseu cuprindea versiunea dezvoltată, dar „în aceeaşi structură tehnică” a patru articole dintr-o lucrare de „oarecari dimensiuni”, în pregătire, Dicţionar de idei literare, şi se reclama de la acelaşi obiectiv esenţial: studiul analitic al noţiunilor literare fundamentale, într-o perspectivă „critic-istoristă”. Marino nu oferea nici „monografia” modernismului literar sau al oricărei alte arte, nici un examen estetic de tip fenomenologic, structural, tematic, nici studiul istoric integral al cauzelor şi formelor de evoluţie ale conceptelor de modern, modernism, modernitate. Atunci ce reprezintă eseul lui A.Marino? O spune chiar autorul: o „analiză sistematică a trei idei literare-cheie”, scrutate în sensurile lor esenţiale. Pe scurt, Marino a încercat să realizeze în această lucrare, pe care el însuşi o consideră de „pioneriat”, fără să precizeze ţara sau continentul, un „mic studiu critic sistematic şi analitic de terminologie literară”, bazat pe izvoare şi referinţe, pe cât posibil, atunci în lumea comunistă românească, „de primă mână”, după cum spune cărturarul însuşi, deşi în bibliografie apar şi nefaştii avangardişti ideologici comunişti Marx şi Engels, probabil ca o concesie făcută regimului comunist din România ceauşistă, în ciuda „deschiderii către Vest”, cu punerea la contribuţie a materialului românesc utilizabil şi disponibil, într-un domeniu invadat de aproximaţii şi cuvinte goale.
Aşadar, Adrian Marino îşi împarte cartea Modern, modernism, modernitate în patru capitole, segmente, şi nu trei, cum ar fi fost de aşteptat: Clasic şi modern, Modern, Modernismul şi Modernitatea. În capitolul II, intitulat „Modern”, Adrian Marino consideră că dificultatea unei corecte definiţii şi metode de studiu a ideii de modern şi a sferei sale decurge, în primul rând, din „extrema imprecizie şi aproximaţie” cu care e folosită, mai peste tot, această noţiune, dintre cele mai haotice din întregul câmp al ideilor literare. Cauza esenţială ar fi, după Marino, ignorarea celor mai elementare distincţii între sensurile „adjectivale” şi „substantivale” ale lui modern şi a familiei sale: modernism, modernist, modernitate; între notele genetice, cronologice, „istorice”, ale conceptului şi notele calitative, estetice; esenţiale şi fenomenale; obiective şi subiective; ale realităţii de fapt şi de conştiinţă. Adrian Marino consideră că incoerenţa este de origine etimologică: modern derivă din modernus (neologism care începe să circule, în secolul al VI-lea, în latina medievală, la Cassiodorus, Priscianus etc.), provenit din modo: recent, de curând, nu demult, adineaori etc. Cuvântul trimite astfel la o „determinare temporală”, istorică, de unde şi marea sa relativitate, având în vedere că se pot pune întrebări de genul: cât de recent? Cât de nou sau vechi, în raport cu, să spunem, realitatea „actuală”, avută în vedere?
În literatură, mai ales, cronologia este foarte ambiguă: a fi recent, nou, actual etc. nu spune mare lucru, ce trece sau este „modern”, la noi în anii 1969-1970, spunea Marino, putea fi vechi, perimat, clasic, aiurea, iar în genere, întreaga literatură occidentală „modernă”, pe care o descoperim „acum”, reprezintă în apus valori demult acceptate, clasate, chiar depăşite. Modernul este un produs al istoriei, al reperelor, accidentelor şi barierelor sale, şi al geografiei. Acelaşi fenomen producător de confuzii se verifică şi în cuprinsul literaturii române, clasică, premodernă, modernă, modernistă, după momentul şi unghiul „periodizării”.
Modernismul este în opinia lui Marino confundat adesea cu noţiunea, foarte înrudită, de modern, însoţit de aceleaşi dificultăţi de analiză. O primă cauză a acestei sinonimii, în acelaşi timp abuzivă şi explicabilă, trebuie căutată, după Marino, în faptul că în ambele concepte participă din plin la sfera ideii de „nou”, „actual”, „prezent”, „recent”, în interiorul căreia tind să se identifice până la suprapunere. Conţinutul lor imediat este temporal, cronologic, din care cauză modernismul, ca şi modernul, preia toate caracterele şi servituţile „noului” de la „actualitate”, cu toate notele sale, până la „modă”.
Prin modernism se poate înţelege, astfel, „partea cea mai nouă din sfera modernului”, după cum spunea „protocronistul” Edgar Papu, consecinţa fiind modificarea continuă a conţinutului modernismului. „Modernismul” poetului Charles Baudelaire nu se confundă cu al pictorului Paul Klee şi, cu atât mai puţin, cu cel al criticului Eugen Lovinescu. În veacul al XIX-lea, romantismul trecea drept „modernist”, dar astăzi face figură depăşită, pentru mulţi obiect de ironie, crede Marino, care continuă cu explicarea confuziilor, subliniind că acestea sunt produse şi prin „oscilarea sensului adjectival şi substantival” al cuvântului. În mod firesc, a fi modern, modernist, caracterul de a fi modern începe prin a fi gândit şi exprimat ca un atribut; el tinzând să definească o stare de fapt, o calitate. Pictorul Gustav Klimt, nota Ştefan Petică (primul poet „simbolist declarat”, după cum îl cataloga aşa-zisul „divin critic” G. Călinescu), este un pictor modernist, cu o „tehnică” şi „concepţie” specifice.
Acestor determinări estetice li se substituie valori de pur conţinut, crede A. Marino, pentru care modernismul trebuia să fie asimilat destul de repede unui „curent” sau unui ansamblu de curente ideologice, literare, artistice, unei „teorii estetice”, unui „stil”, care au toate la bază realitatea modernă, sincronică vieţii contemporane, imediate. Prin urmare, conceptul de modernism ar include şi în acelaşi timp depăşeşte ideea de modern. O serie de neclarităţi provin, după Adrian Marino, ca şi în cazul noţiunii de modern, prin suprapunerea continuă a sensului „estetic” al modernismului cu cel cronologic, istoric sau sociologic al cuvântului, al modernismului ca fenomen de contagiune, de „masă”, conceptul estetic fiind luat adesea drept istoric şi invers.
Se ştie că pentru criticul şi istoricul literar Eugen Lovinescu, modernismul constituie o „mişcare”, un „curent”, definindu-i conţinutul specific şi consacrându-i „compartimente speciale” în istoria literară, dar, în alte împrejurări, modernismul este definit şi folosit doar ca simplu epitet de caracterizare: Ovid Densuşianu „… prin formă, prin modernism prin limbă etc.” dezminte poetica tatălui său.
Totuşi, Adrian Marino consideră şi el că în sensul cel mai larg posibil, noţiunea de modernism se aplică tuturor curentelor şi tendinţelor inovatoare din istorie (religioase, filosofice, artistice etc.), „ansamblului mişcărilor de idei şi de creaţie”, care aparţin sau convin epocii recente, altfel spus moderne, în „condiţii istorice date”. Din acest punct de vedere, fiecare literatură, epocă sau perioadă spiritual-culturală îşi poate revendica sau afirma modernismul său.
După Marino, modernismul românesc, de pildă, este oarecum sincronic, nu însă şi identic cu modernismul literaturilor occidentale. Modernism a fost denumită, de exemplu, şi mişcarea de reformă a bisericii catolice, iniţiată la începutul secolului al XIX-lea, dar condamnată de Papa Pius al X-lea, prin enciclica „Pascendi” din 1907.
Pe de altă parte, pot fi denumite în mod general moderniste, aparţinând modernismului, totalitatea mişcărilor ideologice, artistice şi literare, care tind, în forme spontane sau programate, spre ruperea legăturilor de „tradiţie”, prin atitudini anticlasice, antiacademice, antitradiţionale, anticonservatoare, de orice speţă, respingere împinsă uneori până la „negativism radical”. A. Marino consideră că modernismul, produs al duratei, al „devenirii istorice”, implică în mod organic refuzul, contestaţia, antiteza trecutului, introducând, în istoria spiritului şi a literaturii, discontinuitatea, schimbarea, „deosebirea”, după cum spunea acelaşi întâi declarat „primul poet simbolist român”, Ştefan Petică.
Astfel, Marino crede că nu a fost subliniat îndeajuns caracterul negativist al modernismului, acesta iniţiind „cea dintâi mare insurecţie antidogmatică din istoria literară”. Refuzul normelor, al codului estetic clasic, adică legea celor trei unităţi, al constrângerilor tradiţionale sunt atitudini mult mai vechi decât se crede. Aceste „noi atitudini” sunt concomitente primelor codificări literare ale veacului al XVI-lea, un anumit „modernism” esenţial, latent, existând încă în Renaştere, Marino dând exemplul unui Giordano Bruno, care afirma că: „Poezia nu este născută de reguli”.
Apoi, Adrian Marino îl citează pe Jean-Jacques Rousseau, care scria prin 1769 că, se numeşte „modernist” cel „ce pune timpurile moderne deasupra antichităţii”. Astfel, ori de câte ori se produce o separare, o falie, un mare canion şi o negare a tradiţiei, indiferent de epocă, „modernismul etern” şi-a făcut reapariţia. El este „anticultural”, anticonformist, antitradiţionalist prin vocaţie. Această orientare apare limpede, după Marino, în toate manifestele „moderniste” străine (futuriste, dadaiste, surrealiste etc.) şi româneşti, cu formule citabile de la poetul Ion Minulescu, până la revistele literare Punct, Vae victis şi Alge („Dărâmaţi-vă rădăcinile trecutului”).
Vocaţia negativistă a modernismului, vizibilă în orice mişcări de avangardă literară (abia acum Adrian Marino aminteşte şi tratează termenul de avangardă, n.n.), „distructive” şi „anarhiste” prin logica lor intrinsecă, este împinsă adesea până la o adevărată valorizare a nonvalorii estetice.
Într-o accepţie foarte răspândită în istoria şi critica literară de pretutindeni, modernismul defineşte o noţiune globală, o etichetă generală, aplicată şi aplicabilă tuturor curentelor literare postromantice, asimilarea celor două noţiuni apărând clar la Charles Baudelaire pentru care romantismul este „expresia cea mai recentă şi mai modernă a frumuseţii”.
Prin extensie, vor fi încorporate şi asimilate succesiv modernismului, „totalitatea curentelor literare de după 1880” (dată convenţională): simbolism, prerafaelism, expresionism, futurism, naturism etc. şi mai ales, de avangardă, superlativul modernismului literar: dadaism, surrealism, abstracţionism, purism etc.
Aici, A. Marino introduce şi distincţia lui E. Lovinescu: între „modernismul” său, de tip „teoretic, bazat pe o lege de psihologie socială”, cu „bunăvoinţa principială faţă de toate fenomenele de diferenţiere literară” şi modernismul „de avangardă” şi experimental, gen Contimporanul lui Ion Vinea. Cam atât a scris, sau, mai precis a menţionat Marino despre avangardă, în volumul Modern, modernism, modernitate, însă în Dicţionar de idei literare (1973) va scrie şi analiza substanţial pe această temă, deşi a avut o mare problemă sau un mare handicap: documentarea. Marino însuşi a recunoscut că a fost nevoit să lucreze „empiric şi artizanal”, dar, până la urmă, a avut parte de două salvatoare stagii de documentare în străinătate, în special la Biblioteca Naţională de la Paris, el fiind „reabilitat politic” în 1969 – în tinereţe fusese ţărănist, iar după instalarea regimului comunist a făcut „închisoare politică” 8 ani şi a avut domiciliu forţat 6 ani în Bărăgan, la Lăteşti, lucru dealtfel lăudabil, Matei Călinescu netrecând prin aşa ceva, el alegând să „rămână” în Occident – informaţiile şi documentarea venind pe filieră culturală şi literară franceză, astfel fiind eliminate „lacunele cele mai grave”. Pe de altă parte, Adrian Marino a făcut „un loc copios” Antiliteraturii sau Avangardei, practicând o critică strict selectivă.
Trecând la capitolul sau articolul dedicat Avangardei, Marino a mai recunoscut că a scrie despre „avangarda literară” nu a fost o întreprindere uşoară, la cea mai mică rezistenţă critică, „avangardiştii începând să te suspecteze şi să te denunţe de prejudecăţi şi îngustime”, în timp ce „multe spirite grave, conformiste, plat didactice”, vedeau într-o astfel de preocupare un „semn dubios de frivolitate şi anticlasicism”, de pedepsit drastic, la o adică. După A. Marino, ar exista o „legendă” şi un „mit” al avangardei, întreţinute de ambele tabere menţionate mai sus, în aşa măsură, încât criticul şi esteticianul literar, care ar dori să-şi facă o opinie personală şi o viziune dreaptă despre acest „fenomen”, este silit să înainteze sub un „dublu foc de baraj”, care i-ar stânjeni ideile.
Oricum, criticul clujean consideră că avangarda este heterogenă, pulverizată, adesea haotică, sfidând, prin însăşi natura ei, descrierea, clasificarea, definiţia precisă. Autorul Dicţionarului de idei literare susţine că avangarda literară nu constituie numai o realitate literară specifică secolului al XIX-lea, şi, mai ales veacului al XX-lea, cuvântul acoperind şi o serie de „complexe orientări sociale şi psihologice”, care ţin de constituţia şi mentalitatea permanentă a grupărilor literare restrânse. Apoi, Adrian Marino face o analiză istorico-literară a avangardei literare, pornind de la definiţia avangardei derivând dintr-o „metaforă militare”, care a dat şi titlul primei publicaţii „avangardiste”: L’Avant-garde de l’Armée des Pyrénées orientales (1794), produsul elanului propagandistic şi cazon al Revoluţiei Franceze. În literatura română, termenul de avangardă ar fi fost folosit pentru prima oară, spune Marino, de către scriitorul Gala Galaction, într-o scrisoare către criticul Garabet Ibrăileanu din 19 septembrie 1912: …„voi face un mic volum de avangardă pe care îl editează Cocea”.
Prin acţiunea sa ofensivă, avangarda reprezintă, în opinia lui Marino, un „fenomen precursor”, de „anticipaţie”, care păşeşte întreprinzător şi curajos „înainte”, motiv de a concepe, înaintea avangardei literare propriu-zise, o „avangardă informativă, jurnalistică, de ştiri şi extrase literare”, care „să satisfacă în mod prompt curiozitatea publică”. Spre deosebire de alte „fenomene” literare şi culturale, avangarda face un pas şi mai departe, de fapt ultimul posibil, conform lui Marino, spre ruptura integrală, absolută. Concluzia acestui proces de ruptură, insurecţie şi agresivitate este, după laureatul Premiului „Herder”, negaţia, avangarda promovând şi radicalizând actul de negaţie, condiţie latentă a oricărei atitudini „moderne”, dezvoltată şi intensificată „în spirit distructiv, iconoclastic, terorist”.
Cu toate acestea, în realitate, situaţia se dovedeşte mult mai profundă, mai complexă, sub formele nihiliste şi extravagante ale avangardei jucându-se o „adevărată dramă existenţială”: a absolutului şi relativului, libertăţii şi necesităţii, purităţii şi corupţiei, acţiunii şi pasivităţii. Autorul Biografiei ideii de literatură mai spune că avangarda literară românească este mai mult sau mai puţin absolutistă, astfel, pentru Ilarie Voronca idealul era: „Un risc, o aventură totală. Podurile de refugiu aruncate în aer”, Eugen Ionesco credea că avangarda înseamnă libertate, în timp ce M. R. Paraschivescu reclama, pretindea „un adevăr imanent deasupra momentului”. Atât în avangarda occidentală cât şi în cea românească, există focul purificator, libertatea absolută, sacrificiul care salvează, „masacrul expiator”, flagelul biblic, acestea putând fi considerate drept simboluri ale avangardei.
Totuşi, crede Marino, avangarda nu se poate sustrage „legii fundamentale a spiritului”, care este revenirea instinctiv defensivă la esenţă, „recuperarea purităţii originare”. Marino mai este de părere că echivocul fundamental al avangardei stă în însuşi fenomenul „rupturii” care o caracterizează, ea este în acelaşi timp unitară şi diversificată, universală şi particulară, „eternă” şi istorică, abstractă şi concretă. Negaţia avangardei reprezintă o formulă precisă, şi totuşi vagă, iar conţinutul său real depinde de „determinările practice ale rebeliunii”, de totalitatea formelor pe care nonconformismul le îmbracă.
Deşi nu mă aşteptam ca A. Marino să analizeze conceptul de avangardă din punct de vedere politic, dat fiind faptul că „Dicţionarul de idei literare” a apărut în 1973, după celebrele Teze din iulie 1971 ale P.C.R. şi faimoasa vizită a dictatorului N. Ceauşescu în China şi Coreea de Nord, când relativa liberalizare a culturii române şi deschiderea către Occident s-au ferecat pentru o perioadă de 18 ani, m-am liniştit, pe parcursul capitolului dedicat avangardei, autorul cărţii Hermeneutica lui Mircea Eliade afirmând că avangarda era una antiburgheză, antifilistină, de repulsie morală, dezgust şi indignare faţă de spiritul, stilul şi moravurile capitaliste consacrate, faţă de „ordinea filistină, trivială” etc. Până la urmă, avangarda era considerată o mişcare de stânga, radicală, iar Marino se situa şi critica tot de pe o poziţie stângistă, abia după 1989 devenind un „om de dreapta”, naţional-ţărănist. Cu toate acestea, A. Marino susţine că între avangardă şi „politic” s-au stabilit de-a lungul istoriei patru tipuri de raporturi, soldate, mai întotdeauna, prin „întreruperi, dezamăgiri şi eşecuri: cel mai frecvent aspect este al colaborării şi alianţei ocazionale, efemere, în momente de mare „efervescenţă socială” (agitaţia lui Baudelaire la 1848, participarea unui important grup de scriitori şi artişti la „Comuna din Paris”, adeziunea dadaiştilor şi suprarealiştilor la comunism, „militantismul pacifist şi antimilitarist” al „beatnicilor” americani etc.).
Al doilea aspect ar fi: în măsura în care mişcarea de avangardă dezvăluie un program politic „viitorist”, în sensul Marinetti, rolul de precursor devenind incontestabil. Aici, Marino consideră că adeziunea la fascism a futuriştilor italieni a fost o eroare gravă, „de proporţii istorice”, dar uită să spună că adeziunea la comunism a dadaiştilor şi suprarealiştilor a fost la fel de gravă.
Al treilea tip de raport este: fenomenul de recuperare şi încadrare politică în dublu sens: „conservator şi progresist-revoluţionar”. Schimbând ceea ce era de schimbat, primii „avangardişti” români au fost, în acest sens extrem de larg, spune Marino, „cărvunarii, bonjuriştii şi unioniştii”, iar în literatură, membrii cenaclului macedonskian, apoi simboliştii şi adepţii „poeziei noi”.
În fine, al patrulea raport avangardă-politic îl reprezintă: trecerea de la revoltă la revoluţie, care ar dezvălui, după Marino, „întreaga insuficienţă revoluţionară a avangardei”, adică, avangarda literară înseamnă o realitate, iar „angajamentul” şi „praxis”-ul revoluţionar, o cu totul altă realitate. Mulţi avangardişti au cultivat şi proclamat principiul revoluţiei pure, în afara oricărui angajament sau încadrări politice precise, iar alţii au aderat, s-au încadrat, dar nu au putut accepta „disciplina luptei” şi atunci au renunţat sau au „trădat”.
Marele paradox aparent al avangardei constă, în opinia lui A. Marino, în sensul eminamente pozitiv al acestei porniri nihiliste, ea dezlănţuindu-se în numele poeziei, în vederea „recuperării poeziei”, în forma sa cea mai profundă şi autentică. Avangarda întreţine aceeaşi nostalgie a „formelor pure”, „picturii pure”, „literaturii pure”, „artei pure”, cultivând în mod necesar şi sub toate formele imaginabile, „mitul purităţii”, inocenţei, „primitivismului”, într-un spirit de ingenuitate originară, bine observat de… Karl Marx – aici Marino a trebuit probabil să facă, din nou, uşoare concesii regimului comunisto-ceauşist – în legătură cu „copilăria” artei eline; or avangarda modernă, susţine Marino, revendică şi reface punct cu punct aceeaşi aspiraţie genuină, aceeaşi revenire la esenţa originară, aceeaşi „nostalgie invincibilă”: pur, spontan, izvor imaculat al imaginaţiei poetice, această violentă radicalizare regăsindu-se în mod neîntrerupt de la Rimbaud la abstracţionişti, de la expresionişti la surrealişti, de la „I Novissimi”-i italieni la „beatnici”-i americani.
După ce studiază avangarda din punct de vedere al stilului şi tehnici literare, subliniind că spiritul mişcării tinde spre negarea oricărui stil, tehnici, organizări şi formalizări tradiţionale, A. Marino încearcă să privească avangarda „mai în adâncime”, descoperind o serie succesivă de „deconectări şi eliberări” tot mai radicale, dar şi o adevărată revoluţie care tinde să se producă la nivelul şi în interiorul limbajului.
În concluzie, Marino susţine că avangarda nu se confundă, sub nicio formă, numai prin ea însăşi, nici cu activitatea artistică, nici cu valoarea artistică, avangrada neconstituind, totodată, „o formulă infailibilă”, o reţetă de talent sau de originalitate reală. Fenomen internaţional, cu diferite „centre de germinaţie autonomă”, diversificat în mişcări cu propria lor traiectorie, „specificitate naţională” şi cronologie, avangarda constituie un fenomen „etern”, consubstanţial istoriei literaturii. Din această cauză, Adrian Marino nu poate atribui avangardei o „datare” riguroasă, limitată doar la prima jumătate a secolului XX, la ultimul sfert de veac etc. Ceea ce caracterizează acest moment ar fi tendinţa „negaţiei absolute”, teoria şi practica „rupturii” radicale, momentul intensităţii maxime de „vârf” al avangardei. Dar este greu să se pretindă, consideră Marino, că după o „avangardă”(istorică) şi o „neoavangardă” (care se istoricizează sub ochii noştri), nu va interveni cândva, o nouă surpriză, un fel de „neo-neo-avangardă”, avangarda constituind prin definiţie un proces deschis, cu o mare vocaţie „viitoristă”.

 

 

Bibliografie
1). CĂLINESCU, Matei – Cinci feţe ale modernităţii. Modernism, avangardă, decadenţă, kitsch, postmodernism, Ed. a II-a, revizuită şi adăugită, Iaşi, Ed. Polirom, 2005.
2). MARINO, Adrian – Modern, modernism, modernitate, Bucureşti, Ed. pentru Literatura Universală, 1969.
3). MARINO, Adrian – Dicţionar de idei literare, cap. Avangarda, Bucureşti, Ed. Eminescu, 1973.

 

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg