Consiliul
Județean Cluj

weekly magazine in english,
romanian and italian

Monografismul gustian și chestiunea modernizării României (II)

Monografismul gustian  și chestiunea modernizării României (II)

Pentru membrii Școlii Sociologice de la București, capitalismul nu era o opțiune pentru dezvoltarea sau modernizarea României. Efectele sale dislocante asupra structurii sociale și practicilor culturale ale satului românesc, laolaltă cu propria criză sistemică, făcea ca gustiștii, în frunte cu întemeietorul Școlii, să caute spre alte forme de organizare socială și alte modele economice. Interesant este faptul că, din tot grupul monografist, „dizidența” legionară sau gruparea de la Rânduiala a fost cea care a manifestat preferințe explicite pentru capitalism și pentru aproprierea unui spirit burghez de întreprinzător.
În Apelul din primul număr al Arhivei pentru Știință și Reformă Socială (1918), Dimitrie Gusti considera răscoalele țărănești din anii 1880 și din 1907 drept „revoluții sociale”, îl invoca pe Marx ca „întemeietorul științei sociale” și pleda pentru o „reformă totală”, care să aducă atât o „nouă conștiință”, cât și o „nouă repartiție a muncii și a bogăției”. Revoluția, spunea Gusti, nu trebuie să țintească în organizația politică, ci să acționeze în „categoriile constitutive” ale societății. Categoriile constitutive, în limbajul gustian, erau manifestările economice și spirituale ale unei societăți (”viața economică” și „psihologia”). Pe atunci, sociologul respingea ferm ameliorismul, optând pentru o cale structurală de reorganizare a vieții sociale.1
”Manifestările economice”, scrie Gusti peste aproape 20 de ani de la Apelul inițial, punând alte accente, „nu sunt elemente întâmplătoare în viața unei națiuni, ci părți constitutive prin care o națiune se poate păstra și se poate dezvolta, dar poate să-și afle degradarea politică sau chiar și pieirea.” Cum? Prin importul de manifestări economice improprii. Atunci când nu există echilibrul între cadre și manifestări. Regăsim această situație atunci când „țara este subjugată economic, concesionată întreprinderilor străine, debitoare altor țări”, fiind, așadar, lipsită de suveranitate, chiar dacă „politicește se bucură de un guvern” propriu. „O viață economică cedată străinilor duce la exploatarea nemiloasă a bogățiilor”, la secătuirea resurselor pentru generațiile viitoare și la „apariția unor activități străine de firea și de stadiul de dezvoltare organică al națiunii” (Știința națiunii, 1937). Este evidentă glisarea lui Gusti de la o poziție progresistă la una mai degrabă conservatoare, în tradiție junimistă. Totuși, diferențele țin mai mult de accente decât de substanță.
În forma sa aplicată, teoria de mai sus despre necesitatea unui raport organic între cadre și manifestări economice se regăsește, în sociologia monografică, în eforturile sistematice de a identifica tiparul socio-economic al satului și raportul acestuia cu „orașul”, adică cu „piața capitalistă, industrială, comercială, financiară” (Sociologia militans, 1946).2 Satul, aici, este văzut drept o realitate „organică” a națiunii române, pe când orașul, drept o creație mai degrabă artificială. Spre exemplu, referindu-se la celebra monografia Nerejului, Gusti arată că economia lumii țărănești are forme și sisteme de diviziune a muncii, tehnologie, organizare, psihologie care nu aparțin economiei capitaliste (La science de la réalité sociale, 1941).3
Capitalismul are un efect ambivalent asupra satului: pe de o parte, are un efect emancipator asupra țăranului, care părăsește concepția fatalistă și arhaică de viață pentru una activă; pe de altă parte, de „atomizare individualistă” și „slăbire a coeziunii obștii sătești” (Sociologia militans). În altă parte, Gusti definește capitalismul drept machiavelism manifestat în sfera economică, adică „succesul celui mai tare asupra celui mai slab, în așa-zisa concurență liberă” (Sociologia militans). Drept urmare, cooperația, sistem economic al cărui adept ferm era Gusti, ar fi funcționat ca o manifestare economică în acord cu cadrele societății românești; încă din 1930 întemeietorul Școlii Gustiene arată că „situația specială a vieții economice românești” impune „organizarea cooperatistă”. „Noua ordine cooperatistă”, care trece profitul din sfera capitalului în cea a cooperatiștilor, este „ireductibil împotriva ordinei capitaliste”.
În plus, sistemul sociologic al lui Gusti nu poate fi funcțional decât într-un model etatist. Trăim într-o eră în care omul politic funcționează pe post de „veritabil om de laborator care caută o nouă organizare socială”: „sovietism, corporatism italian, național-socialism, economie dirijată europeană” (La science de la réalité sociale, 1941). Astfel, rolul sociologiei este de a informa cu privire la categoriile constitutive ale societății, în așa fel încât, la nivel juridic-administrativ și politic, să se acționeze în conformitate cu această „bază”. „Prăpastia” dintre stat și societate, specifică lumii liberale a sec. XIX, dispare; rolul administrației nu se mai rezumă doar la directive sau control, ci presupune coordonare, organizare, ghidare și luarea de inițiative. Statul devine liderul și organizatorul națiunii (La science de la réalité sociale, 1941). Statul este cel care organizează viața socială și economică.
Enumerarea anterioară a tipurilor de organizări sociale nu este întâmplătoare. Sunt principalele forme de provocare a status-quo-ului în interbelic. Dintre ele, de referință pentru Gusti rămâne modelul american: „cea mai mare lecție pe care SUA o dă Europei și, mai ales, statelor agrare europene, este întocmai colaborarea strânsă ce există între știința sociologică și conducerea de Stat” (La science de la réalité sociale, 1941) spune sociologul în 1937, reluând, însă, ideea, și în texte din 1941 și 1944. Mai exact, se referă la faptul că ministerul agriculturii din SUA funcționa, practic, ca un departament de sociologie aplicată.
În ceea ce-i privește pe ceilalți membri importanți ai Școlii, Mircea Vulcănescu și Anton Golopenția arată o preocupare mult mai aplicată, intrată în detalii, asupra efectelor asupra structurii sociale intrării satelor în sfera capitalismului. Ambii analizează satul plecând de la constatările din epocă legate de slaba productivitate, de suprapopulare și fragmentarea proprietății. Ambii vorbesc cu îngrijorare de apariția „chiaburului”, a țăranului întreprinzător, „de structură capitalistă”4, cum spune, cu o proprietate de 50-100 ha, care are un stil urban de viață și se raportează la argații ce lucrează în gospodăria sa ca față de salariați. În statisticile sale, Golopenția arată că chiaburii se deosebesc de țăranii cu stare, care au o proprietate de 10-50 ha și un stil de viață țărănesc, muncind alături de argați.5 Așadar, chiaburul este tipul de fermier capitalist la care visează mulți și astăzi. Existența sa presupune, însă, o polarizare a țărănimii, prin procesul acumulării de pământ, pentru o categorie restrânsă de țărani, și prin proletarizarea restului, adică a majorității. Odată proletarizați, adică reduși la țărani proprietari de pământ incapabili să-și acopere nevoile de bază ale existenței din propriul pământ, apar noi forme de dependență ale țăranilor sărăciți fie de bănci, prin creditări neadecvate, fie față de noii proprietari mari de pământ, prin crearea unor noi tocmeli agricole. Noile relații de dependență sunt, de fapt, tot atâtea forme de neoiobăgie. La problema socială se adaugă și cea culturală. Capitalistul se raportează altfel la proprietate și este animat de obiectivul profitului. O cu totul altă logică economică decât cea a țăranului, care funcționează într-un registru al economiei familiale în care obiectivul este acoperirea nevoilor. Nu de proletari se temeau monografiștii, ci de reîntoarcerea, în forme diferite, a formelor de sărăcire și dependență radicale care duseseră, la începutul secolului, la cea mai amplă răscoală din Europa. Pentru a evita astfel de bulversări, atât Vulcănescu, cât și Golopenția, se gândeau la economia de plan: e necesar „un plan de lungă durată pentru reorganizarea economiei rurale și plasarea surplusurilor” (Golopenția), și „întărirea micilor exploatații familiale țărănești” prin „integrarea lor într-o economie etatistă” (Vulcănescu).
O altă cauză pentru care se căutau modele alternative de organizare economică era Marea Criza survenită în 1929. În scrierile și conferințele sale economice6, Vulcănescu arată că organizarea capitalistă clasică se află într-o criză de structură, condițiile ce au făcut posibilă existența acestuia dispărând; el se referă la noi forme de organizare economică, anume comunismul sovietic și fordismul. El face distincția între state capitaliste (Franța, Japonia, Anglia), state neocapitaliste7 (SUA, Germania, Italia) și state comuniste8 (URSS). Intrarea SUA în rândul statelor neocapitaliste se explică prin politica de New Deal a lui Roosevelt. Cu alte cuvinte, economistul Școlii Gustiene identifică o tendință generală către economie dirijată organizată colectiv. Prin dirijism, Vulcănescu înțelege intervenții ale statului în politica monetară, fixarea prețurilor, influențarea producției și a comerțului.
În fine, un membru consecvent, dar mai puțin vizibil, al Școlii, Victor Rădulescu Pogoneanu (Picki Pogoneanu), în Arhiva pentru Știință și Reformă Socială (1932), constată, la rându-i, că „nu mai trăim în regim capitalist propriu-zis, ci ne îndreptăm către o nouă formulă socială”. Care nu e neapărat socialism (”nu în sensul riguros al termenului”), ci un „sistem național de economie cooperativă dirijată”, al cărui principal sprijin să fie cooperația, dublat de un sistem de economie internațională girat de Societatea Națiunilor. Statul democratic etatist ar organiza viața politică și economică a societății, urmând să fie diferit atât față de „Statul Jandarm” capitalist, cât și de „Statul tiran” al economiei sovietice sau fasciste. Cooperația ar avea avantajul de a fi „terenul neutru unde individualismul și colectivismul se întâlnesc”. Muncitorii ar deveni stăpâni pe mijloacele de producție, ceea ce ar desființa opoziția dintre capital și muncă; s-ar efectua o canalizare „organică” a bunurilor, prin reglarea producției după nevoile consumului și, prin înlăturarea profitului intermediarilor, s-ar obține prin „prețul just”.
Surprinzător sau nu, este „dizidența legionară” a Școlii Gustiene, prin Amzăr (în revista Rânduiala), cea care deplânge lipsa de „spirit burghez la români”, cu atât mai mult cu cât „revoluțiile” fasciste și naziste sunt „forme ale reacțiunii burgheze”. Spiritul burghez este necesar pentru că valorizează „inițiativa personală, curajul, riscul”. În alt loc, Amzăr critică dur programul de modernizare al lui D. Gusti pentru primatul valoric acordat țărănismului și considerarea acestuia drept incompatibil spiritului burghez.9 Nu am pomenit nimic despre Henri H. Stahl, pentru că, în cazul său, orientarea socialistă este binecunoscută.
Am căutat, în aceste rânduri, să arăt că pentru unii dintre cei mai importanți membri ai Școlii Sociologice de la București, contactul cu capitalismul avea un efect distructiv pentru structura socială și culturală a satelor românești, și, prin aceasta, asupra României. Fără să aibă obsesia creșterii productivității, monografiștii erau preocupați, mai degrabă, de păstrarea unui echilibru social între clase, al unor forme spontane, locale, de organizare socială, și al unui raport armonios cu resursele și mediul. Toate acestea puteau fi, considerau ei, funcționabile într-o economie de plan sau dirijistă, care, în unele variante mai radicale, presupunea inclusiv o schimbare substanțială în raporturile de proprietate.

Note
1 În 1935 vorbea, însă, deja, despre „ameliorarea” condiției umane prin sociologie.
2 În Sociologia militans. Cunoaștere și acțiune în serviciul națiunii, Vol. II, Fundația Regele Mihai, București, 1946.
3 În La science de la réalité sociale. Introduction a un système de sociologie d’éthique et de politique, Alcan, Paris, 1941.
4 În „Excedentul populației agricole și perspectivele gospodăriei țărănești”, Sociologie Românească, an II, nr. 2-3, 1937.
5 În „Starea culturală și economică a populației rurale din România”, Opere complete Vol. II. Statistică, demografie și geopolitică, Ed. Enciclopedică.
6 A se vedea Spre un nou medievalism economic. Scrieri economice, Ed. Campania, 2009.
7 Pentru Vulcănescu, neocapitalism însemna, de fapt, o economie mixtă în care piața co-exista cu forme de planificare și intervenție etatistă.
8 În termeni care vor fi reluați decenii mai târziu, comunismul sovietic stalinist este caracterizat de Vulcănescu a fi, de fapt, capitalism de stat, organizat ca un trust vertical național. Într-un astfel de sistem nu proletarul, ci statul devine proprietarul mijloacelor de producție. Vulcănescu respinge teza lui Troțki, cea a apariției unei noi burghezii în sistemul sovietic, considerând că asistăm, mai degrabă, la apariția unui „autocratism administrativ”, adică a unui sistem feudal analog boieriei de funcții, care își propune, însă, obiective „moderne”, cum ar fi industrializarea, realizată prin planurile cincinale.
9 Vezi în Rânduiala firii românești. Studii de morfologie culturală, Eikon, 2015.

Leave a reply

© 2018 Tribuna
design: mvg