Consiliul
Județean Cluj

weekly magazine in english,
romanian and italian

Moromete și ai săi

Moromete și ai săi

Carte plină de idei și de rezolvări de mare subtilitate, Moromeții surprinde și astăzi, la cei peste șaizeci de ani de la apariție, prin forța imaginatorie și îndrăzneala abordării de-a dreptul seducătoare a unor situații de viață de o nebănuită complexitate. După cum s-a și spus, avem de-a face aici cu existența unor forme narative creatoare prin puterea de a reînvia o umanitate plină de atracție și atinsă, în vulnerabilitatea sa tot mai accentuată, de formele unei iremediabile și tragice destrămări. Nu întâmplător, integrate în universul acestei lumi, personajele create de Marin Preda surprind prin expresivitatea unor formule menite să le prefigureze „filiaţiile” și corelațiile cele mai profitabile la nivelul structurii universului conturat. Definite sub aspect fizic şi moral, în detaliu sau la modul general, cu trăsături îngroşate sau mai şterse, trecute doar episodic în revistă sau prezente pe aproape întreg parcursul acțiunii, personajele din Moromeții (I, II) sunt descrise în funcție de apartenenţa la sistemul tiparelor recunoscute în modul de structurare a figurii sub presiunea unui complex de factori modelatori. Integrate unui asemenea cadru, numele serveşte mai întâi la gruparea personajelor şi la construirea unui sistem familial destul de complex de pe lângă familia lui Moromete, ca, pe de altă parte, persoanele provenite din alte familii să completeze tabloul prezenţelor ce intră în acest gen al relaţiilor și să se asocieze pe tipologii bazate pe criterii etice, formale sau ideologice. Preluând elemente ale „poeticii” realiste, Marin Preda a văzut într-un asemenea sistem antroponimic un mijloc eficient de a individualiza personajul, manifestând o credinţă aproape mistică în forţa de sugestie a numelui propriu şi în capacitatea lui de a reprezenta sau chiar de a determina caracterul, ajungând să considere, asemenea autorului Comediei umane, că între om şi nume există o „minunată relaţie”.
La o privire sumară asupra personajelor din Moromeții, se observă cum acestea sunt numite în moduri dintre cele mai diferite, unele fiind „botezate” clar și simplu după numele de familie (Tudor Bălosu, Victor Bălosu, Vasile Boţoghină, Tache Rădulescu, Florea Toderici, Stan Ţugurlan, Constantin Vasilescu etc.), așa cum, alteori, în locul celor reale, numele altor personaje preiau rolul de simple indicaţii sau de trimiteri la locul de baştină, la profesii (Șoferul din Pălămida, Ilie Brutaru, Adam Fântână, Ajutorul de cantaragiu, Ajutorul secretarului) sau la alte prezențe ale satului cu care acestea se înrudesc (Alde ăla al Mariei lui Tănase, Al lui Năfliu, Badea lui Ilie Cărcâdaț, Fata lui Niculae al Niculii, Manda lui Bodârlace, Aristița lui Bâzdoveică, Dumitru lui Nae, Ion al lui Miai, Ion al Țurlii, Florica lui Miuleț, Vasile al Moaşei din Cotoceşti, Ion al lui Pretorian, Soţia lui Valerică, Costică al Joachii, Enache al Cârstichii etc.). Dintre acestea, de exemplu, Dumitru lui Nae (Moromeţii, vol. I-II; Delirul; Marele singuratic), prietenul și purtătorul de cuvânt al lui Moromete, se bucură de un portret mai amplu. Om cu o statură de uriaş, el este „cel care chiar când vorbea în şoaptă i se auzea glasul departe de uliţi”; „unul dintre cei cu care Moromete sta de vorbă ceasuri întregi, un prieten mai tânăr, cu glas de tunet. Acest om avea într-adevăr un glas care se auzea de la un kilometru chiar şi când şoptea”. „Sociabil, candid şi ironic”, personajul trăieşte aceeaşi experienţă la care îl supune devenirea bezmetică a lumii. Cum unui roman atât de complex prin diversitatea problemelor abordate nu îi putea lipsi o anume componentă ironică, naratorul recurge, pe de altă parte, în desemnarea personajului, la apelative sau la o serie de porecle inventate într-un evident registru zeflemitor. Semnul moral al unui asemenea reflex ironic de distanțare îl identificăm în numele date personajelor de tipul celor ca Beșleagă, Cocoșilă, Costică Giugudel, Isosică, Stan Ciocea, Cimpoacă, Mantaroşie, Ouăbei, Sfârfârlică sau Scămosu. Dintre acestea, privit cu o compasiune implicită pentru condiţia lui derizorie vizând
caricaturalul, Ouăbei ilustrează prezenţa tot mai insistentă a ticăloşilor ridicaţi la lumină de recentul regim în noua lume a satului („…pe Ouăbei poate să-l trimită oriunde vrei şi tot Ouăbei rămâne şi o să mi-l trimeată tot îndărăt în sat, să fie el primar! El şi cu nenorocitu ăla de Mantaroşie şi care s-or mai ivi …”), personajul dezvăluindu-și la modul ridicol un anume echivoc al integrităţii. Pe de altă parte, Stan Ciocea (Moromeţii, II), ,,…un fruntaș țărănist”, cu cârciumă aproape de Aristide, susţine „cu gura mare că nu vin ei mai repede americanii ăia să-şi facă un tâlv şi cu el să bea sângele lui alde Isosică şi Adam Fântână”. „Regizor” sau „director de scenă” în jocul căluşarilor, Costică Giugudel (Abreau) din Moromeţii, I, II, „purta o fustă murdară şi zdrenţuită sub care ţinea ascuns falusul de lemn. Era boroşcoit pe mâini şi pe faţă cu roşu şi arăta înspăimântător”. Legată de tradiţie, prezenţa sa în asemenea manifestări cu unele elemente de sorginte arhaică ar putea ilustra existenţa unui bogat fond folcloric: „Abreaaau! izbucni mutul şi se repezi cu sabia roşie în mulţime, care la vederea lui se năpusti îndărăt cu strigăte sălbatice de veselie şi spaimă”. Profilat episodic într-o scenă de un comic burlesc preluată dintr-un mediu al celor mai frapante contraste, Sfârfârlică, „diavolul handicapat şi totuşi simpatic” din Moromeţii, I, fiul cel mai mic şi mut al lui Traian Pisică, este marcat fizic de infirmitatea sa şi probabil şi psihic de totala libertate care i se acordă. Personaj grotesc, de un umor sumbru, absurd şi tragic, numele lui Sfârfârlică sugerează universul „pe dos” din atmosfera macabră a familiei. Uneori, pronunțarea specială a unor cuvinte, cu o intonație anume dată rostirii lor, l-a fascinat necontenit pe Marin Preda. Tot efectul hilar al povestirii scenei din casa lui „alde Traian Pisică” se bazează pe o asemenea comedie a rostirii. Mizând pe o potenţare grotescă a lucrurilor şi cu o înzestrare excepţională de comediograf, circumspecţia și mirarea sunt sugerate aici într-o manieră subtilă a unei desăvârşite dispoziţii ironice. În relatările sale, Ilie Moromete trece aici de la o „tandrețe celestă” la o familiaritate persiflantă, la amuzament și la o subtilă complicitate. Alegerea numelor proprii „reale” (atestate prin uz), precum Alexandru, Ştefan, Ilie, Dumitru, Maria, şi a celor „inventate” (imitate după modelul fonic luat din sistemul limbii) nu este pur întâmplătoare. Risipite de-a lungul Moromeţilor (I, II), numele proprii din cea de a doua categorie, cu toți substituţii lor, constituie un mod ingenios și lizibil de transmitere a mesajului (Beşleagă, Maria Înghioarța, Sfârfârlică). Apropiat prin predispoziție sufletească de atâtea alte personaje din Întâlnirea din pământuri şi din Moromeţii, Cocoşilă se înscrie în psihologia aşa-numită a „suciţilor”, a inşilor cu reacţii „pe dos”, răzleţiţi prin „comportări insolite de spiritul comun” (G. Dimisianu). Luând exemplul lui Caragiale, prozatorul dovedeşte plăcerea şi disponibilitatea de a manipula termenul comun, în aşa fel încât, regăsit în numele propriu, acesta să fie în măsură de a sugera o lectură în mai multe sensuri (Cocoşilă, Jupuitul, Bălosu, Crâşmac, Cimpoacă, Ouăbei, Bumbea, Câinaru). Concentrat asupra problemelor grave ale umanității, Marin Preda țintește spre psihologii. Un adevărat urmaș al lui moș Bodrângă sau Moș Nichifor Coțcariul din spațiul humuleștean, observator hâtru și nestăpânit al discuțiilor din poiană sau din pridvorul casei lui Moromete, cârtitor aprig și inteligent într-o neîntrecută manieră zeflemistă, Cocoșilă cucerește prin modul cu totul particular prin care se raportează la viață. Din aceeași tendință de a face din viață un spectacol, Cocoșilă este surprins cu deosebire în latura sa morală, acesta reușind, prin autenticul comportărilor și al limbajului, să se poziționeze mereu împotriva tuturor celorlalți interlocutori.
În alte locuri, mizând pe aceeași viziune și acuitate a privirii, numele este dat şi în funcţie de „plauzibilitatea” zonală, de apartenenţa muntenească: Anghelina, Armeanca, Aristiţa, Florea Toderici, Mărin Lungu, Florea Năstase, Munteanca, Mocanul etc. Asociate la sistemul onomastic geografic, aceste nume reale devin tot mai evidente în asociere cu celelalte tipuri de nume cu rezonanţă străină (Lily, Matei) sau, în alte cazuri, cu altele cel puţin ambigue (Bodârlache, Giugudel, Marmoroşblanc). Definit de la bun început printr-o singură notă distinctivă, ţintă permanentă a ironiilor lui Ilie Moromete, Udubeaşcă din povestirea Ferestre întunecate și, mai târziu, din Moromeţii, I, este surprins, în aceeași viziune morală, ca un indiciu deloc neglijabil faţă de perspectiva din care ne parvine imaginea sa de om cu un profil moral elementar, redus la câteva reacţii stereotipe comune, după cum viaţa provincială săracă în evenimente le-ar putea imprima. Personajul degajă un anume umor chiar prin numele său, în aceeași măsură în care, de inspiraţie profană sau religioasă, alte nume ar putea trimite insistent spre o particularitate fizică sau morală (Albei, Bălosu, Alboaica, Stan Cotelici, Manda lui Bodârlache, Jupuitul). Pe de altă parte, în transcrierea picturală a personajului intuim stăruința prozatorului de a-i imprima acestuia o tot mai adâncă individualitate, detaliile portretului fiind fixate prin substantive ajungând să capete chiar și mai multe determinări privind forma şi culoarea, astfel încât, exprimat printr-o asemenea serie de determinări binare adăugate conturului, detaliul dă plasticitate descrierii. „Cu statura sa înaltă şi dreaptă, cu bărbia pătrată şi frumoasă prin lăţimea ei bărbătească şi cu paşii săi largi, Dumitru lui Nae îţi făcea rău să-l vezi ce înfăţişare căpătase.” Armeanca, soţia lui Grigore (Moromeţii, I), sora lui Ţugurlan, „avea o voce moale şi dulce şi nişte ochi negri”, Anghelina Boţoghină, soţia lui Vasile Boţoghină, are „obrajii subţiri şi înăspriţi… Semăna cu o ţigancă pribeagă, cu faţa arsă de vânturi şi ploi, înnegrită şi îmbătrânită înainte de timp”, după cum Irina Boţoghină, fetiţa Anghelinei, „amintea de frumuseţea oacheşă a mamei”. Complementaritatea lui Cocoşilă cu Moromete se relevă tocmai din modul de a se manifesta a celui din urmă. Acesta nu interpretează, ci „afirmă”, „reflectă îngăduitor”, „explică”, „constată flegmatic”, „avertizează”, „observă şi combate din principiu”, reflexivitatea taciturnă şi gravitatea jocului său convertindu-se cât mai natural cu putință în reflecţie. Paraschiv Moromete devine tot mai înrăit, „din ce în ce mai furios şi mai surd”, cu o înfăţişare „lipsită de lumină”, dedesubtul căreia fiind destul de dificil să bănuieşti ce se petrece. Abordat de Moromete cu o senină blândeţe şi înţelegere, Voicu lui Rădoi (Moromeţii, I) întregeşte categoria personajelor marginalizate de istorie, alături de Ion al lui Miai, Traian Pisică, Ilie Resteu sau Dumitru lui Nae. Dacă în situația unor personaje predomină analiza psihologică, în cazul lui Tache Rădulescu (Moromeţii, I) descrierea vine dinspre latura fizică, portretul acestuia adunând în structura lui o serie de detalii aparent neînsemnate de portret fizic: „E mare şi gras, are un cap cât ciutura și nişte pumni ca baroasele”. Prin lărgirea câmpului de observaţie spre investigaţia de tip moral, imaginea personajului capătă treptat o formă grotescă şi de-a dreptul terifiantă, evident caricaturală, cu orgoliul parvenitului îmbogăţit care îl determină permanent să acţioneze: „…cu ceafa mare, cu guşa care îi apărea sub bărbie, cu grosimea de butuc a trupului, ai fi zis că are cel puţin treizeci de ani. Nu numai ochii, dar şi gura şi nasul şi urechile i se ascundeau în grăsimea chipului. Braţele piereau şi ele de asemenea în umeri, parcă avea mâini numai de la coate în jos”. Comparaţiile care se succed în acest portret compun un sistem de înfăţişări menit să-i dea contur şi expresivitate, după cum Ciucă (Moromeţii, I; II), tatăl Siţei şi a încă trei copii în afară de aceasta, ni se înfățișează ca un ins „înalt şi slab, cu nasul mare, cam ameliţa de-un picior, îi scăpase odată securea în fluierul piciorului”. Personajul este construit pentru a redimensiona în forme cât mai complexe tabloul unei lumi aflate într-o perioadă de mare învolburare, cu oameni antrenați în diferite conflicte, de familie, de mentalităţi, în conflicte politice, de idei ori conflicte morale, între ticăloşi de diferite speţe, între canalii şi inocenţi, între spiritul corect şi prostie, între iluzie şi realitate. Cârstache al lui Dumitrache (Moromeţii, I-II; Marele singuratic), vecin de poartă şi admirator tăinuit al lui Ilie Moromete, este „…un bărbat aproape mic de statură, tânăr să fi avut treizeci şi cinci de ani, cu o privire de om atât de bun, încât te întrebai dacă nu cumva el e aşa de bun fiindcă nu e în stare să fie rău…”. Surprinsă în același veritabil „stil moromețian”, doamna Teodorescu, soţia învăţătorului Teodorescu, apare ca „o femeie mică şi grăsuţă…”, Gheorghe al lui Udubeaşcă este „un flăcău şters şi bun”, după cum despre Ţugurlan, Ilie Moromete crede că are o „gândire necruţătoare”. Mai încolo, în Moromeţii, II, reținut ca o prezenţă lipsită de relief în cenuşiul unei existenţe şterse, Geacă împrumută ceva din înfățișarea unui „om cumsecade”, supus la neobosite serii de umilinţe, un „om în toată firea, că ţi-e milă de el cum a rămas fără Anton” etc. Anghelina Boţoghină (Moromeţii, I), personaj din aceeaşi familie cu Polina, Catrina sau cu Armeanca, sora lui Ţugurlan, se păstrează, prin îndârjirea şi vitalitatea gesturilor, ca un veritabil factor de echilibru în viaţa familiei sale: „După aproape cincisprezece ani de la măritiş, nevasta lui Boţoghină nu mai păstra din frumuseţea ei de până atunci decât gura şi ochii. Avea obrajii subţiri şi înăspriţi, iar fruntea parcă i se îngusta. Semăna cu o ţigancă pribeagă, cu faţa arsă de vânturi şi ploi, înnegrită şi îmbătrânită înainte de timp”. Vatică Boţoghină, băiatul lui Vasile și Anghelina Boţoghină, era, la cei doar 13 ani, „un băiat cam galben la faţă, dar destul de înalt şi de bine făcut pentru anii lui”. Prin capacitatea de a defini trăsătura dominantă care individualizează în mod sugestiv personajul, numele Mandei lui Bodârlache recompune aceeaşi prezenţă banală a vieţii cotidiene. Privită cu bonomie şi înţelegere, ca „document al sufletului feminin”, dar și cu o ironie bine dozată, autorul îi surprinde cu fineţe ticurile morale, schiţând un excelent portret moral al suferinţei şi timidităţii, dar şi al încăpăţânării prosteşti. Evocarea câştigă în expresivitate prin detaliul plastic în ordinea trăsăturilor fizice şi a gesturilor caracteristice.
Dintre alte portrete, reținem cu uşurinţă frumuseţea, grația şi complexitatea unor personaje feminine. De o mare dârzenie şi forţă, Polina concentrează două serii tipologice feminine: lirismul şi tandreţea, gingăşia adolescentului, dar şi fermitatea, dârzenia și caracterul intrepid al femeii puternice. Ioana a lui Rada, iubita din Siliştea a lui Ştefan Parazianu, angelică şi demonică, este de o frumuseţe ciudată, pe când alte prezențe feminine sugerează puritate, devotament, dezinteresare, modestie, cinste, profunditate, dar şi placiditate și gust de bârfă, cu un prea acerb spirit practic, autoritate şi expresie, toate, fireşte, nu în stare „pură”, ci în diverse alchimii, care le conferă viabilitate, evitând până la un punct artificiul unor simple simboluri. Deopotrivă angelică şi demonică, venită parcă din timpuri imemoriale, Ileana lui Costică Roșu defineşte, prin toate trăsăturile sale, o nouă ipostază a feminităţii. Denunţând mai întâi de toate o pasională individualitate, aceasta oscilează între o vocaţie erotică, plină de senzualitate şi farmec, şi un anume pragmatism şi ambiţie în a-şi urmări propriul destin. Portretul tinerei eroine se încheagă sigur prin gesturi concentrând porniri adolescentine şi o anumită febrilitate a simţurilor. Revenind la detaliul artistic, consemnăm modificarea de registru în portretizarea personajelor din categoria Mariei Guica (Ga Maria) sau a lui Traian Pisică. Dizgraţioasă, agresivă şi invidioasă, cu acelaşi dar al observaţiei şi al clevetirii, eroina poate fi comparată cu Aglae Tulea din romanul Enigma Otiliei de G. Călinescu, cel puțin prin aceeaşi imensă bucurie de a distruge familii, de a spiona şi de a unelti împotriva fratelui, urmărind prin orice mijloace să-i destrame familia. Preponderant caricaturale, portretele acestora ilustrează, într-o manieră strict balzaciană, spiritul malefic, predispoziţia spre invidie şi răutate, darul observaţiei şi al clevetirii, bucuria de a urzi şi unelti, obsedanta indiscreţie şi curiozitate maladivă. Complementare imaginii lui Moromete, prin personaje de acest tip ironia de tip moromeţian, ca modalitate de a dezvălui faţa ascunsă a lucrurilor, se transformă în sarcasm greu, murdar şi agresiv. Pornind de la „formele chipului”, Marin Preda modelează imaginea personajului prin adăugarea trăsăturilor sufleteşti, făcând astfel posibilă o identificare tot mai evidentă a tipului moral, spre deosebire de alte situații în care portretul evită elementul fizic, sugerând cu insistenţă doar componenta morală, susţinută sistematic şi expresiv prin „reluarea unei atitudini, a unui gest, cu un cuvânt, a unei caracteristici” (Silviu Angelescu). Analizând din multiple perspective trăsăturile proprii unor asemenea personaje, psihologia şi modul de a fi al acestora, simpatizându-le, ironizându-le sau ridiculizându-le, Marin Preda se relevă ca un portretist cu o viziune accentuat morală și cu un excepţional simţ al observaţiei.

 

Leave a reply

© 2017 Tribuna
design: mvg