Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Moștenirea lui Mamin (II)

 

 

Premiile Concursului Național
de Literatură „Ioan Slavici” – 2018

 

Secțiunea ROMAN
Premiul III

 

Vasilică a continuat să citească și să scrie versuri, a terminat școala generală și, ajuns în ultima clasă de liceu, avea deja în spate o experiență lirică impresionantă, plus câteva premii la concursurile de literatură pentru elevi. Premii modeste – câte o mențiune, uneori chiar și locul III, dar familia și profesorii nici nu aveau pretenție la mai mult, dacă ținem cont de faptul că, încă din clasa a IX-a, tânărul intrase în etapa de creație postmodernistă și nimeni nu-i mai înțelegea versurile, care-și pierduseră nu numai limpezimea, ci și rima, ritmul și măsura, ceea ce li se părea de neînțeles admiratorilor lui Ienăchiță Văcărescu și Vasile Alecsandri.
Vasile tatăl era derutat. Prima creație aparținând noii etape („Drum, mereu drum/ mereu același tic-tac/ monoton/ de spațiu în luptă cu timpul/ umbră de om peste umbră/ de apă/ pasul meu netezește/ o urmă de roată”) avea, cât de cât, înțeles. Dar de următoarele nu s-a mai putut apropia, fiindcă îl depășeau din toate punctele de vedere. A renunțat, așadar, să mai controleze caietul de poezii al fiului și s-a ocupat de alte probleme, care nu-i dădeau atâta bătaie de cap. Printre aceste probleme trebuie neapărat să-ți pomenesc, iubite cetitorule, de cea care a adus destulă tulburare în familia Vasile: cum comuna Mărunțești nu avea încă un liceu, tânărul Vasile M. Vasile a fost silit să facă naveta în orașul vecin, situat la aproximativ zece kilometri. Părinții ar fi vrut să-l cruțe de efort și să-i găsească o gazdă sau un loc la internat, dar tânărul poet nu se îndura să-și părăsească mansarda și, pe deasupra, să-l lase singur pe Dănuț, cel mai bun și mai inofensiv prieten din lume (în ciuda acatistelor, a farmecelor făcute de tot felul de babe și a tratamentelor de specialitate, progenitura lui don Mateo rămăsese la fel de oligofrenă ca în prima sa zi de viață și n-avea voie să iasă din curte fără însoțitor). Pentru navetă, Vasile tatăl i-a cumpărat fiului o frumusețe de bicicletă „Pegas”, dar, din păcate, cadoul-surpriză nu a fost primit cu cine știe ce entuziasm; atunci a venit cu soluția unui abonament la microbuz, ceea ce a adus nori negri, reci și triști pe fruntea albă a poetului postmodernist. „Mă, vrei să-ți cumpăr mașină? Îți cumpăr, dar mai ai patru ani până la carnet, cine crezi că face pe șoferul pentru tine?”. „Nu vreau mașină, vreau un cal”, a răspuns Vasile M. Vasile, privind senin în ochii tatălui său adoptiv. Firește, acesta a rămas cu gura căscată, nevenindu-i să creadă că a auzit bine ce-a auzit. A fost sigur că puștiul își bate joc de el și a plecat bombănind la dispensar, considerând că într-o săptămână, cât mai era până la începutul anului școlar, Vasilică își va veni în fire. Dar tânărul poet nu numai că nu și-a revenit, ci a găsit și calea spre împlinirea visului său. Și iată cum: don Mateo, printre altele, avea și pasiunea pariurilor; un noroc chior îl ajuta să câștige întotdeauna, fie că era vorba de meciuri de fotbal, de prognoza meteo sau de situații intrate în atenția publică (cine cu cine se cuplează pe ascuns în comună, conținutul predicii duminicale a părintelui Cornel, care va fi componența noului guvern, ce gafe va mai face președintele țării ș.a.m.d.). De câteva săptămâni, considerând că nu mai are nevoie de consilierea lui Vasilică, patronul de la „Centaur Fun Club” își cumpărase alt cal (obișnuia să-și schimbe caii cam la doi ani o dată); afacerea s-a dovedit una proastă, fiindcă, îndată ce s-a văzut în curtea lui don Mateo, calul a început să facă nazuri, să refuze șaua, orzul, apa și pe stăpân în șa. Tehnicile de îmblânzire nedând nici un rezultat, singura soluție părea fie revinderea calului, fie pariul – cine va reuși să domolească animalul, îl va primi gratis. Ambele variante demonstrau, după cum bine spuneau cârcotașii, că don Mateo nu voia, de fapt, să renunțe la patruped, ci intenționa, mai degrabă, să-și facă publicitate și să sporească numărul de clienți din bar. Din nefericire pentru planurile ascunse ale vecinului, tânărul Vasile M. Vasile i-a lăsat mai întâi pe toți cetățenii comunei să fie aruncați în praf de calul nărăvaș, apoi a acceptat și el pariul, câștigându-l în câteva minute. Don Mateo pierdea pentru prima oară în viață un pariu, dar s-a consolat când tânărul i-a promis că va folosi doar pentru o vreme calul, pentru naveta la liceul din oraș, urmând ca, la un moment dat, să i-l dea înapoi.
Vasile tatăl a trebuit să accepte situația, la fel cum s-a întâmplat și cu directorul liceului agricol unde urma să-și desăvârșească studiile tânărul poet: în consecință, zi după zi, timp de doi ani, poetul Vasile M. Vasile a intrat călare în curtea liceului, cu părul blond fluturându-i romantic în vânt, i-a predat calul lui Manolache, îngrijitorul de la microfermă, apoi s-a integrat în programul școlar zilnic, dovedindu-se un elev cuminte și silitor. Abia după doi ani, din motive numai de el știute, i-a înapoiat calul lui don Mateo și a acceptat să stea la internat, scutindu-și tatăl de griji.
Ar mai trebui să adăugăm doar un lucru la această prezentare sumară a biografiei tânărului poet: după terminarea liceului agricol, el a reușit să intre la Facultatea de Agronomie din Miceu, performanță la care Mamin, tatăl natural, nici măcar nu visase. Activitatea culturală pentru care se pregătea comuna Mărunțești, sub directa oblăduire a primarului Ioan Celmare, l-a prins pe tânărul student în vacanță. Soare, cald, poezie cât cuprinde și promisiunea că-i va cunoaște pe cei mai importanți scriitori ai neamului: motive suficiente pentru ca un iubitor al muzelor să aștepte cu sufletul la gură sosirea autocarului plin cu scriitorii promiși.

Că nu e om să nu fi scris o poezie/ Măcar o dată-n viața lui

„Minunată manifestare literar-artistică am mai făcut! Sunt bun, dom`le, nu că mi-au murit lăudătorii și trebuie să mă ridic singur în slăvi, dar sunt bun!”, se gândea Ioan Celmare, privind, cu mândrie mărunțeană, ceata de scriitori ai neamului venită să presteze la Căminul cultural și să ridice, prin poemele citite, prin luările de cuvânt și cărțile virate contracost mulțimii, nivelul cultural al oamenilor de rând și coeficientul lor de inteligență. Știind, din experiențele anterioare, că populația comunei vine, dac-o obligi, să caște gura și chiar să aplaude, ca pe vremuri, la recitalurile de poezie, dar că nu scoate bani din buzunar pentru cărți, ceea ce a dus, în repetate rânduri, la situații mai mult decât jenante, soldate cu înjurături, bătăi de obraz și alte ofense, primarul și-a luat măsuri de precauție. A scos niște fonduri de la bugetul destinat reabilitării unităților de învățământ și le-a împărțit, cu proces verbal, câtorva oameni de cultură, obligați să cumpere, cu bănuții respectivi, cărțile maeștrilor. „Să nu vă prind că cereți autograf în numele vostru, că vă omor! Pentru biblioteca școlară, așa să văd scris de maeștri, că nu am bani de aruncat ca să vă faceți voi rafturi cu cărți moca în dormitor”. Oamenii de cultură mărunțeni n-au protestat, mai ales că mulți dintre ei nu apreciau literatura contemporană și n-ar fi băgat în biblioteca lor personală, nici morți, broșuricile achiziționate cu ordin de la primărie.
Privind sala plină-ochi cu cetățeni frumos îmbrăcați în costumul popular obligatoriu în astfel de situații, primarul simțea că-i dau lacrimile de bucuroasă mândrie. „Ce-i al meu, e pus deoparte! Cine-ar mai fi adunat atâta tineret în sală, de s-au golit și sala de biliard, și sectorul păcănele de la „Curcubeul”, și „Centaur Fun Clubul” lui don Mateo? Cine-ar mai fi riscat, ca mine, să fie blestemat de babele care acum ar fi trebuit să fie la liturghie și să morfolească rugăciuni în gingii? Nimeni. Eu și numai eu îmi asum responsabilitatea grea a culturalizării maselor, bravo mie, merit un whisky pentru asta… dar nu chiar acum, fii treaz, Ioane, stai departe de sticlă, ca să nu intri iar în bucluc!”.
De pe podiumul cu masa lungă, îmbrăcată în catifea roșie, Guriță Peniță se simțea confortabil. Era scriitor printre scriitori, avea în față zeci de cetățeni în port popular și abia aștepta să i se dea cuvântul, ca să le demonstreze că știe să electrizeze mulțimile în același mod cum o făcea defunctul Adrian Păunescu, cel mai interesant poet de la Burebista încoace. Din păcate pentru Peniță, moderatorul activității, adică suavul Georgică, avea lucruri mai bune de făcut, așa că îl ignora, cu bunăștiință, pe adoratorul dispărutului cenaclu „Flacăra”. Pedofilului literar nu-i rămânea decât să aștepte. Și-a așteptat, și-a tot așteptat, construindu-și și reconstruindu-și discursul în minte, până ce privirile i s-au fixat pe chipul angelic al unei adolescente. Din acel moment, Gepeul (G.P.) n-a mai văzut altceva, n-a mai auzit nimic, iar discursul pregătit cu atâta trudă mentală i s-a volatilizat. Un rest de jenă l-a împiedicat să coboare de pe podiumul poeților, așa că a rămas acolo, salivând vizibil și ștergându-și, din când în când, fața scăldată în sudori lirice. Obiectul noii sale pasiuni nu avea, desigur, ochi pentru Gepeu. Ca orice copilă fără minte, se uita după cei de vârsta ei, care chicoteau pe scaunele din apropiere, abia așteptând să se termine recitalul și să iasă la aer curat. Nu îndrăznea niciunul să plece înainte, fiindcă, de câte ori o făcuseră, fuseseră sancționați de părinți (la sugestia primarului furios) și rămăseseră fără bani de buzunar, ceea ce-i grav, la vreme de vară și de vacanță.
Tânăra se numea Smaranda și era nepoata unei farmaciste din comună. Abia terminase liceul, se înscrisese la o facultate de Științele comunicării în Miceu și nu scria versuri, poate pentru că nu se îndrăgostise încă și nu avusese, prin urmare, motive să-și descopere lirismul atât de necesar compunerii de poezele, SMS-uri și postări pe Facebook. Era, probabil, singura ființă din Mărunțești care n-avea cont acolo și nu era interesată să facă parte din vreo gașcă, deși nu s-ar putea spune că era vreo mimoză cu nasul pe sus și cu grețuri sociale. Pur și simplu, Smaranda prefera să aibă prieteni reali (și avea!), cu care să schimbe cuvinte adevărate, nu mesaje certate cu gramatica.
De pe podium, Mitea Kalașnicov tocmai recita celebra „Baladă a calului”, pe care toți confrații i-o știau pe de rost, de vreme ce nu era întrunire la care regentul maminian să nu ofere în dar, auditoriului, respectiva capodoperă:
„Stai în preajmă, tu, care ești nobil
În coama ta răsar stelele nopții și soarele zilei, tu
aduni lumina
și întunericul, ia-mă de aici mai curând, galopează
cu mine
în văile visului, acolo sunt doar cântece și pomi
înfloriți.
Setea mea totuna cu foamea, sarea pietrelor
o linge,
tu de-o ființă cu zeul, în coama ta șerpi hibrizi își
caută spirala
amintirea se năruie-n sine, galopul o fecundează
până la cumpăna
fântânii și mai departe. Aici e ulucul din care vom
bea
apa vieții și a morții, neliniștea de a fi viu și de a fi
mort
stai în preajma mea, calule, toate femeile vor
rămâne gravide cu tine”…

Desigur, balada era mult mai lungă, dar tineretul prezent a început să se strice de râs de la versul cu femeile care vor rămâne gravide cu calul, fiindcă nu era minte de mărunțean în care să nu existe povestea cu armăsarul mort al lui don Mateo, cel în burta căruia se găsise un fetus de centaur. Suavul Georgică, necunoscând legenda locală (deși băuse de câteva ori vin „zeiesc” la „Centaur Fun Club”) a dat semne de nervozitate, ceea ce l-a obligat pe Ioan Celmare să facă un semn discret bodigarzilor recitatori de versuri în barul matein. Aceștia s-au postat, discreți, dar cu o uitătură prevestitoare de rele tratamente aplicate minorilor, în apropierea scaunelor cu pușlamale impermeabile la marea poezie a Miceului și-a lumii, așa că râsetele au încetat și Mitea și-a încheiat balada, în ropotul de aplauze ale sălii care nu înțelesese nimic din ceea ce tocmai se recitase cu patos. Gepeul, intuind că reuniunea este pe sfârșite și că nu o să i se dea cuvântul, a profitat de aplauzele furtunoase și a coborât de pe podium, ca și când ar fi fost presat de o oarece urgentă necesitate fiziologică. Cum n-avea nimeni ochi pentru el, s-a dus glonț spre locul unde înflorea, diafan, chipul angelic al copilei de care tocmai se îndrăgostise. Lângă ea stătea un mucos de vreo zece ani, așa că n-a fost o problemă ca scaunul să se elibereze fără comentarii. Așezat lângă obiectul pasiunii sale pedofile (Smaranda nu era chiar copil, dar Gepeul îi putea fi bunic, de aici, imoralitatea sentimentului și înfierarea lui, monșer!), Guriță a început să transpire mai rău decât pe scenă și să fixeze languros gâtul alb și delicat al fetei.
– Îmi faceți puțin loc, vă rog? – a întrebat Smaranda, ridicându-se îngrețoșată, fiindcă trecea printr-o etapă vegetariană și nu-i plăcea mirosul de porc.
Gepeul s-a ridicat, mătăhălos, sperând din tot sufletul că trupul subțire și mlădios se va lipi de al lui măcar în trecere, dar fata s-a strecurat fără să-l atingă și a ieșit afară din sală, ignorând privirile crunte ale bodigarzilor și ale primului gospodar al comunei. Dacă ar fi fost ziua în amiaza mare și nu, deja, noapte, adică momentul fatal când motoarele lui civice mentale își încetineau turația, Gepeul ar fi rămas în sală și nu s-ar mai fi ținut de prostii. Numai că, după orele 22 trecute fix, autocenzura nu mai funcționa în cazul preaiubitorului de copii și copile, așa că bietul om, luat de val, nu se mai împotrivea instinctelor care-i învingeau bruma de educație și-l obligau să facă numai ceea ce nu trebuie. Prin urmare, Gepeul a plecat pe urmele fetei, fără să țină seama de privirile ucigătoare pe care i le arunca primarul comunei. A șovăit o singură dată – atunci când, lângă ușă, a descoperit alt chip angelic, al unui tânăr amator de poezie – dar și-a promis că se ocupă mai târziu de speranța masculină a Mărunțeștiului și dus a fost, înghițit de noaptea grea de onomatopee rurale.
Tânărul de care se frecase Gepeul, în drumul lui spre noapte, era Vasile M. Vasile, melancolizat de câtă poezie îi fusese dat să asculte, dar și puțin trist la gândul că Mitea Kalașnicov una zice, alta face. Tânărul poet al Mărunțeștilor nu avea de unde să știe că Mitea nu se ținea niciodată de cuvânt, în primul rând pentru că n-avea caracter și, în al doilea rând, pentru că uita de la mână până la gură. Bardul își ștersese din minte cu desăvârșire că-i promisese lui Vasile M. Vasile înlesnirea unui microrecital pe podium, pentru ca poeții și criticii literari ai neamului să-l audă, să se minuneze și să-l ia apoi sub aripa lor ocrotitoare, întru deplina lui recunoaștere ca poet autentic, deși în devenire.
Firește că Vasile M. Vasile n-a înhățat cu ambele mâini oportunitatea nesperată: n-a profitat de faptul că un mare scriitor tocmai se lipise de el, în trecere, și n-a ieșit din sală. Nu i-a surâs ideea de a schimba câteva cuvinte amabile cu un invitat literar de care nici nu auzise, faptă lăudabilă moral, dar demnă mai mult de un luzăr (un perdant, în limba mărunțeană). A rămas acolo, cu gândul la poeți și, într-o foarte mică măsură, la fata care tocmai plecase, cu Gepeul pe urmele ei. Dând cu ochii de Ioan Celmare, tânărul s-a felicitat pentru alegere: toate ca toate, dar să te ferească cerul să-l superi pe primar, că poeții vin și pleacă, dar primarul rămâne…
Ioan Celmare se uita prin sala plină ochi de mărunțeni transpirați, dar nu mai vedea nimic. Dispoziția i se schimbase și îl rodea îngrijorarea. Manifestarea trebuia să se desfășoare cu puțin înainte de prânz, urmată de o masă festivă și de plecarea invitaților pe la casele lor. Accidentul soldat cu moartea șoferului Filip dăduse peste cap programul minuțios întocmit. „De mâncare, am ce le da, și de băut – gârlă. Dar cu ce-i trimit înapoi? Până se satură de mâncare și băutură se face miezul nopții, de unde iau eu șofer la ora aia, că haimanaua de la MAI a tăiat-o? Să-i cazez aici, n-am unde, că sunt mulți. Să-i distribui pe ici, pe acolo… Dar cum?”. Pe când îl treceau toate apele de căldură și neputință, auzi în gând ceva care i se părea cunoscut: Două la prefectură […] Două pe piața lui 11 Fevruarie…[…] Două la primărie…[…] Unul la școala de băieți… […] Unul… la școala de fete… […] Unul la spital… […] Două… la catrindală, la Sf. Niculae… […] Două la prefectură… paispce… […] Două la primărie, optspce, patru la școli, douăzeci și patru, două la catrindală la Sf. Niculae, treizeci… „Ptiu, drace!”, se scârbi edilul.
„N-ar trebui să mă mai duc la lecții deschise prin școli, că uite cu ce rămân în minte! De comedii îmi arde mie acum?”.
Departe de a înțelege drama care-i sfâșia mintea și sufletul lui Ioan Celmare, poeții, prozatorii și criticii literari ai neamului se distrau foarte bine, rămași numai ei între ei (publicul plecase pe la casele lui și doar câțiva angajați ai firmei de catering mai forfoteau printre mesele întinse, aducând alte și alte platouri cu gustări, purcei la tavă, salate și murături pentru trezirea setei de vin, bere și alte licori mai mult sau mai puțin autentice). Se trecuse deja la cântări, Paul, cu frumoasa lui voce de tenor, îi trăgea pe toți după el cu „Hai, lelițo-n deal la vie”, „Săraca inima mé” și alte minunate creații folclorice bune să exprime, cu sau fără perdea, starea bahică a creatorilor de frumos. Mitea Kalașnicov, cu gusturile lui proletare, se chinuia să termine o halbă de bere leșinată și se gândea întruna cum să scape de arsurile de stomac (nu pleca niciodată de la Palat fără Dicarbocalm, dar, ca un făcut, tocmai astăzi, când știa unde trebuie să ajungă și ce mese dă tălâmbu` din Mărunțești, uitase). Tălâmbu` cu pricina, complet neștiutor de modul în care-l percepea Mitea, stătea rezemat de ușă, afișând o frunte chinuită de gânduri contradictorii. „O parte pot fi cazați la don Mateo, doi în pat, intră șase în cameră… am rezolvat cu 12. Vreo patru îi trimit la părintele Cornel, să dea dracu să zică nu, 16. Cucoanele, că-s puține, merg la mine acasă, 20. Cornelius Prigoriță și apocalipticii lui pot să doarmă în cavoul de protocol de la cimitir: 26. Dar cu restul ce fac? Tot am zis să ridicăm un motel în comună, mama lui de Carcalet, că m-a obligat să bag banii în tipografia aia cretină, să aibă unde tipări cărticele pentru copii și calendare cu eleve de liceu topless! Ia uite-l cum se bagă în sufletul suavului Georgică și-l îndeamnă să bea și să bea, pân-o da în ciroză, ca Nichita, că și acela, săracu, a murit tot din cauză că avea prea mulți prieteni”.
Scriitorii se înfierbântaseră peste măsură, trecând de la cântece la alte genuri și specii literare. Răcneau, ca la o șarjă de atac din filmele lui Sergiu Nicolaescu, fiecare pe limba lui, revendicând chestii cu atât mai absurde, cu cât nimeni nu știa ce se răcnește, de ce și cu ce scop. Ioan Celmare tocmai își găsise un loc pe-un scaun și închisese ochii, ostenit, când o mână fermă l-a ridicat în picioare. Paul, cel mai înalt critic literar după Manon Lescaut și Gabriel Crater Mitache, îl privea de sus, crâncen. Lângă el, suavul Georgică, nu atât de beat pe cât se cuvenea să fie, după cât îi umpluse și răsumpluse Carcalet ulcica (maestrul bea numai vin, nu distilate contrafăcute din supermarket), zâmbea galeș. Se ținea bine pe picioare și chiar și vorba îi rămăsese limpede, blândă și fluentă:
– Uite ce e, drăguță… Ești poet, nu? Ei, nu trebuie să-mi răspunzi, ne-a informat Mitea Kalașnicov, el se laudă cu poeții în devenire din regat. Frumos lucru. Zeiesc. Poezia este balsam, ambrozie și nectar pentru creatorii tereștri care, atunci când scriu, intră în legătură spirituală cu Tatăl ceresc, adăpostit și-ascuns în fiecare dintre noi…
– Zi-o p-aia dreaptă, maestre, lasă dracului lirismul mistic – se auzi, de sus, mugetul lui Paul.
– Drăguță… E o noapte binecuvântată, când cei duși departe își trimit spre noi soliile din veșnicie. De ei aminte ne aducem, cu lacrima în colțul ochiului, fierbinte licărind.
– Eu plec și te las, dacă mai bați câmpii! – se auzi iarăși mugetul celui mai înalt critic literar, după cei doi critici mai sus pomeniți.
Cu chiu, cu vai, după mai multe ocoluri lirice întretăiate de mugete, Ioan Celmare a înțeles că un grup mic – vreo zece maeștri, toți poeți, în afară de Paul – intenționează să facă un pelerinaj de noapte la mormântul lui Dumitru Pricop, veșnic pomenit în cercul marilor dispăruți. „Pot să facă pelerinaj și în Țara fagilor, la mormântul lui Arsenie cel sfânt, nu-i treaba mea să-i judec după misticism, dar, vorba e, cu ce-i trimit eu cale de zece kilometri, la vreme de noapte, când toți șoferii comunei dorm, în caz că nu beau încă la «Centaur fun club»? Până și eu am băut ceva și, oricum, în mașina mea ar încăpea doar patru poeți, cu mine, cinci, clar, nu mă risc”.
Până la urmă, edilul-poet a găsit o rezolvare poetică, primită cu entuziasm de maeștri. A dat telefon la firma de pompe funebre „Veniți la noi” nonstop și a comandat servire de urgență. În Mărunțești, înmormântările se făceau încă după o tradiție seculară, în sensul că decedații erau purtați spre locurile de veci în căruțe cu pat de cetină și coviltirul împodobit cu flori, refuzându-se categoric ideea de mașină neagră cu geamuri fumurii și atlaz albastru sau roz în interior. În două astfel de căruțe cu flori artificiale pe coviltir, cu doi ciocli rurali pe capră (beți și ei, dar nu conta) s-au lăsat duși cei din grupul suavului Georgică, în miez de noapte, spre mormântul celui care scrisese cândva:
Și tot acolo în iarbă, locul de îngropat câinii
latră și azi copacul crescut peste ei
dar oamenii ocolesc continentul…
Cântăm frumos din umbrele serii
poate puțin cam triști
ni se iartă obsesia chiar dacă
pe foc carnea îmbată
instinctele
și în pumnale sângele se îmbată
a nuntă.

Acolo, în iarbă, locul de îngropat câini
cine să-l știe și să-l cunoască?!
(pentru ei, oamenii fac o cruce…)
Ninge cu foc
prea mult pentru venitul fără voie
și iată nu mai am loc în mine
trebuie să aleg altă pânză
Semn de sete aruncă
peștii însetați cu prea multă apă…
(Ritual)

Rămas fără maestrul pe care să-l îndese cu băutură și pe care nu l-a urmat la cimitir, Manea Carcalet a început să sufere. Să aibă complexe de inferioritate, tocmai el, megaloman prin excelență. Nu se știe prin ce alambicate căi extraliterare și parapsihologice a ajuns la concluzia că tot ceea ce făcuse în majoritatea anilor din viața lui a fost greșit.[…]
Efortul divizării în corp fizic-corp astral i-a fost fatal lui Manea Carcalet. Legătura subțire de argint care ținea cele două părți la un loc s-a rupt, într-o splendidă flamă albăstrie, și omul de artă și cultură a rămas țeapăn, cu paharul în mână și cu lacrima pe obraz, așa cum îl va înfățișa, peste ani, și statuia de piatră în mărime naturală, din Parcul trandafirilor, aleea cu scriitori contemporani.
Ioan Celmare s-a făcut că nu vede ce i s-a întâmplat partenerului său de afaceri tenebroase. Le-a invitat galant la el acasă pe cele patru poetese, care căscau fără jenă, învinse de ora târzie din noapte și de hărmălaia confraților întru pahar și poezie. „Parcă erau și vreo două majorete, unde s-or fi dus? Mă rog, duc babele să facă nani și mă întorc să le caut, nu de alta, dar mi-a zis Mitea că sunt minore și-atâta-mi trebuie, să le violeze vreun godac local, să mă fac de râs prin ziare și la Protv, să spună lumea că la mine-n comună e ca-n Vaslui, cum ieși pe stradă, cum rămâi gravidă!”.
Pe băncuța din fața căminului cultural, edilul a băgat de seamă că stăteau doi tineri, o fată și-un băiat, atât de absorbiți să se fixeze hipnotic, din priviri, că nu mai aveau nici o reacție de întâmpinare față de restul lumii.
– Voi ce faceți aici? – i-a întrebat, mai mult ca să vadă poetesele ce mușchi are un primar, decât pentru că-i păsa într-adevăr de cei doi îndrăgostiți.
– Ne uităm la lună, dom` primar, se auzi glasul tânărului, moment în care Ioan gospodarul își dădu seama că nu are de-a face cu o pușlama, ci cu Vasile M. Vasile, fiul adoptiv al veterinarului și una dintre speranțele Mărunțeștiului.
– E cam târziu să caști gura la o lună invizibilă, chiar și pentru un poet ca tine. Condu-ți iubita acasă și du-te să faci nani. E și mâine o zi.
Acestea fiind zise, primarul a pornit la drum cu cele patru doamne și i-a lăsat pe tineri să-i execute ordinul, ceea ce nu s-a întâmplat. Vasile M. Vasile și Smaranda stăteau pentru prima oară unul lângă altul, deși se întâlniseră de mii de ori pe parcursul existenței lor pașnice în comuna Mărunțești. Cu adevărat, nu se văzuseră decât cu o oră în urmă. Sătul de hărmălaie și convins că nu i se va da nici strop de atenție ca poet, Vasile M. Vasile se hotărâse să plece. Avea în mână o plachetă de versuri semnată de Aburel Mălaimic, o frunzărise și avea deja niște păreri critice: „Probabil că sunt subiectiv, dar am privit întotdeauna cu suspiciune punctele de suspensie presărate de un poet în textele sale. Cred că mi se trage de la orele de literatură română, când încă se mai studiau poeți (scoși, după „revoluție” din manuale) ca Ion Minulescu sau alți mici/mari iubitori (obsedați) de puncte… puncte (semn care ar fi trebuit, prin risipa fastuoasă, ni se spunea, să-i dea cititorului de înțeles că esențialul se ascunde în straturile profunde ale poemului, că nu poate fi spus, ci ghicit/ sugerat prin pauze cât mai dese).
Cu opinia „deformată” din școală, luând în mâini cartea lui Aburel Mălaimic, „Tușe de… vreme închise”, am avut o stare (nu, nu de șoc!) de disconfort; m-am întrebat ce anume și-ar fi dorit poetul să-mi transmită mie, ca cititor, prin punctele acelea de suspensie așezate după o prepoziție care, în mod normal, nici nu le cere, nici nu le acceptă. Să fie o glumă? O capcană inofensivă? Să vrea să mă păcălească plimbându-mă, într-o fracțiune de secundă, prin omonimia cuvântului „tușe”, pentru ca, scoțând la înaintare un cuvânt ceva mai pretențios, „vreme”, să-mi răsucească firul gândirii într-o cu totul altă direcție și să cred că e scris adânc și că, dacă nu înțeleg, e numai și numai vina mea? Se poate.
Am să las chestiunea în suspensie și am să trec la lectura prin frunzărire a versurilor. „Prolog” pare o poezie decentă, sensibilă, cu multe locuri comune („Ca și cum moartea face parte din/ viață mai mult decât viața însăși”), ușor aforistică, dar potrivită, ca tonalitate, pentru deschiderea unui volum; temele sunt cele obișnuite (viața, timpul, moartea, actul creației etc.), atitudinea – categoric filosofică -, iar orgoliul și suferința – mărturisite cu acea sinceritate vecină cu cinismul, atât de dragă poeților „damnați”: „Mai înainte ca ziua să revină,/mi-adaug încă o stea căzută,/ în hățișul pădurii/ ce mi-a fost hărăzită,/ Sunt ultimul rămas,/ n-am cu cine să mă împart”.
A doua poezie din volum (cea care reia titlul) m-a întors, din nou, la starea de disconfort inițială; nu din cauză că este scrisă în metru tradițional, deși, pe alocuri măsura versurilor nu este păstrată, iar rimele par căutate cu lumânarea – nu că aceasta ar fi o problemă!–, ci din cauza nonșalanței cu care se potrivește „nuca în perete” și a speranței (ușor de detectat) că va rezulta poezie din această potrivire: „Cazne-atrag pe-atâta rugă/ patimi c-am trecut de ieri/ mintea-n suflet când se-nslugă/ să n-ai mâine cui să ceri,// Zei mi-ațin punțile-a fugă/ cârcii n-am de-ajuns poveri/ să le sui spre ceru-n crugă/ c-ar mai lumina să speri// Ce-a rămas divin – corugă [sincer: ce cuvânt e acesta? – n.m.]/ pustiind de timp eteri/ tot ce morții mă înjugă/ de cutez să-i fiu nepieri”.
Am trecut peste „tot ce morții mă înjugă/ de cutez să-i fiu nepieri” cu destulă bunăvoință, în definitiv, orice poet are dreptul să experimenteze, să inventeze cuvinte, să ignore regulile gramaticale, să se joace cu semantica oficială ș.a., fiindcă de-aceea-i poet și nu negustor de iconițe și brizbizuri; am trecut cu bunăvoință, cum ziceam, la următoarea poezie: „A. .ținere” (aici cele trei puncte… puncte au rămas două, dar nu-i nimic, merge și-așa!). Cred că Vali Vijelie, Nicolae Guță sau Florin Salam ar muri de invidie dacă, prin miracol, ar pune mâna să citească: „Între noi același geam/ șters de umbre tot mai rar/ amintind decum [sic!] tresar/ ce uitărilor uram”. Le-ar plăcea cu siguranță versuri de tipul „Dinjos [sic!] copilăriei”, „Cerșind în căzătură” sau „doar lacrima-nghețată/ ce ochiului înclin/ peste durerea-ncrustă/ tot cerul de ninsoare/ când purpură senin” („Alt cândva”)”.
Cronica literară a rămas neterminată și chiar i s-a șters din minte criticului de ocazie, fix în momentul când tânărul a zărit-o pe Smaranda, senină și angelică în rochia albă fără mâneci, stând pe banca din fața căminului cultural. Înainte de a se așeza alături și de a o cuprinde cu brațul, i-a recitat o poezie compusă la fața locului:

„în carnea mea te cunosc, mai ales
când ești dincolo și mă uiți printre lucruri.
atunci cred orbește în dreptul pietrei
de a fi totuna cu mine, în spațiu și timp.
înlăuntru-i atâta mister,
încât și păsările zboară-mprejur
mai lent, mai profund,
ca o respirație în somn”.

Pentru începutul unei frumoase prietenii, nici nu era nevoie de mai mult. Din păcate, însă, pentru cei doi, comuna Mărunțești nu iubește cine știe ce romantismul și nu favorizează întotdeauna scenele siropoase. Nici nu dispăruse complet grupul format din primar și cele patru grații, că tihna îndrăgostiților a fost întreruptă de un zgomot neobișnuit. Întâi, a fost un tropot de cal, sunând pe asfalt în noapte. Apoi, un nechezat nelumesc, bun să-ți facă părul măciucă. Singurul bec stradal a plesnit și, în lumina chioară ce răzbătea din căminul cultural, tinerii au văzut cum trece un cal fumuriu, târând după el ceva care semăna a om.
– E Tizu, murmură Vasile M. Vasile. Armăsarul lui don Mateo. Cine-o fi prostul care-a crezut că-l poate călări prin noapte?
– Vrei să fugim după el? Să-i dăm o mână de ajutor?
Cei doi n-au mai stat pe gânduri, ci au pornit în urmărirea calului, cu gând să-l salveze pe tâmpitul târât de el. Abia la marginea comunei, după o goană nebună, Vasile M. Vasile a putut opri calul, cu un șuierat haiducesc. Dar cel târât pe ulițele comunei își dăduse deja ultima suflare și a fost chestie de secunde până ce tinerii să-l recunoască și să se cutremure: Guriță Peniță, prozator și șef la „Profitul literar”, murise ca Manea slutul și urâtul din balada „Toma Alimoș”.

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg