Orice discuție, care îl are ca subiect pe Szabó Vilmos și moștenirea lăsată în urmă de acesta după patru decenii de activitate, se sfârșește cu aceeași constatare: a fost un artist desăvârșit al spațiului transilvănean, un adevărat talent al generației sale. Din păcate, creațiile sale nu au beneficiat de atenția pe care o meritau în realitate, iar expresia lui artistică a rămas într-un con de umbră. Cele câteva sute de lucrări lăsate moștenire sunt testamentul unei vieți artistice în care dorința de a crea și a arăta esența materiei, dincolo de structură sau trăsătură fizică, reprezintă nu numai un companion fidel al artistului, ci și un adevărat crez. Lucrările lui reflectă nu doar atenția profundă acordată detaliilor de formă, dar și a mesajelor transpuse pe suprafața de lucru, care de multe ori trec într-o dimensiune unde contopirea acestor două componente creează o lume complexă și vie. De multe ori, putem observa că lucrările sale, în sens metaforic, se transformă în creații tridimensionale, unde esența obiectelor peisajului sau a figurilor transpuse pe suprafața de lucru capătă și o încărcătură sentimentală și este înzestrată cu un mesaj profund, prin care creația în sine se transformă aproape într-un organism cu trup și suflet.
Szabó Vilmos își începe formarea profesională într-o perioadă de deschidere a regimului comunist, care, până la urmă, își va pune amprenta, sub o formă sau alta, pe parcursul său de artist. La Institutul de Arte Plastice „Ion Andreescu” din Cluj îi are ca profesori pe reputații Abodi Nagy Béla și Toth László, care îi insuflă acea dorință de explorare și exploatare a unor direcții artistice care va face parte din structura sa de artist în deceniile ce vor urma. Pe parcursul vieții, Szabó Vilmos va face des incursiuni în teme complexe, iar exploatarea lor se va extinde dincolo de aspectul general al acestora. Sprijinite de o varietate de abordări tehnice, lucrările devin adevărate creații complexe și organice din punct de vedere al construcției lor. Deși este absolvent al Secției de Artă Monumentală, această dimensiune a modului de exprimare nu îi va deveni emblematică. Cu excepția a trei lucrări din această categorie, una la Cluj și două la Zalău, artistul se va concentra pe opere de dimensiune mai mică, cum sunt desenul, grafica, sau pictura în ulei. În primă instanță, în anii ’70, va tatona grafica, desenul în creion și guașă, iar temele principale vor gravita în jurul familiei, al anturajului familiei și al mediului înconjurător apropiat. Din această perioadă ne rămân lucrări pline de vitalitate a liniilor și a contrastelor, unde expresia este marcată nu numai de dorința de a prezenta un segment important al vieții, ci și de o accentuare a unor aspecte personale semnificative din viața sa. Anii ’80 aduc o schimbare de perspectivă tematică și tehnică. Szabó Vilmos va începe să lucreze în ulei, fapt care îi deschide noi orizonturi de exprimare și îi oferă o nouă posibilitate de incursiune tematică și de reprezentare cromatică efervescentă și pasională. Apare figurativul, antropomorful, care, în paralel cu peisajele și natura statică, definesc două segmente tematice clare ale artistului care, prin aceste abordări, încearcă și reușește să ofere lucrări nu numai echilibrate structural, dar și spectaculoase din punct de vedere coloristic.
Apariția unor teme ce țin de spiritualitate și profunzimea spirituală a lumii ne introduce într-un univers unde timpul sau moartea devin elemente și subiecte ale creației, iar apariția lor reprezintă o expresie a unor perspective cotidiene din ce în ce mai sumbre și lipsite de speranță. Totuși, aceste lucrări nu reprezintă un strigăt de disperare, cum a fost cazul în rândul numeroșilor artiști din acel deceniu, ci sunt o invitație la contemplare și la o meditație asupra efemerului vieții umane. Sunt în realitate mai mult o chemare într-o călătorie de explorare a unor temeri umane și a unor dimensiuni ale vieții de care nici o ființă nu se poate ascunde.
Această invitație la călătorie va fi reînnoită prin lucrările sale din anii ’90, unde se poate observa o schimbare de suprafață, dar nu și una de esență, poate doar o aprofundare și o reflexie mai puternică în lumea vieții și a morții. Temele simbolico-alegorice devin dominante, iar tehnica în ulei este abandonată în favoarea pastelului, care deschide noi orizonturi și care îl va consacra stilistic și tehnic pe Szabó Vilmos. Tușul și guașa sunt abandonate definitiv, iar lucrările de grafică devin rare în rândul creațiilor sale. În oarecare măsură, această schimbare nu este una de formă, ea reflectă și o deschidere spre o paradigmă de lucru care se apropie de natura filosofică a actului de creație, iar expresia artistică devine una profundă, marcată de nuanțe, înțeles și mesaje cu mai multe straturi. Fragmentele de peisaj, obiectele de uz casnic tradiționale mediului rural, gospodăria, șura, interiorul de anexe devin elemente centrale ale lucrărilor, care astfel ne invită la o introspecție și o vizualizare a detaliilor din spațiul înconjurător. Universul larg se restrânge, iar interesul artistic devine unul axat pe un anumit punct din peisajul general aflat în fața noastră și a artistului. Această direcție de lucru va deveni una constantă și va marca nu numai expresia artistică, ci va deveni în mare parte componenta cea mai semnificativă a moștenirii lăsate în urmă de Szabó Vilmos.