Priveam cum se apropie furtuna. Un fulger și tunetul puternic care urmă mă făcură să dau un pas înapoi. Atunci sună telefonul. Mătușa mea mă anunța cu o voce gravă, dar liniștită, că în urmă cu câteva ore unchiul meu, fratele tatălui, murise. Știam că este bolnav, dar speram să mai păcălească o dată moartea, așa cum în urmă cu ani a fentat-o într-un grav accident de mașină. Mi-a venit în minte povestea cu ulciorul… Am încurajat-o spunându-i câteva cuvinte convenționale care mi-au trecut prin minte. Și în timp ce priveam cum se dezlănțuie furtuna, auzeam printre tunetele și fulgerele apocaliptice, vocea mătușii, sigură pe ea și liniștitoare chiar, care-mi spunea că mă așteaptă la București să-l conducem pe unchiul Tavi pe ultimul drum. A adăugat așa, printre altele, că insistă să vin neapărat, pentru că vrea să-mi dea și o mică amintire, sau mai bine zis, a ținut să sublinieze, o mică…moștenire.
Urmăream prin geam dezlănțuirea furtunii. Continua să fulgere și să tune, se auzea răpăiala sacadată a ploii care bătea oblic în ferestrelele din partea de apus a casei, acoperind imaginea grădinii. Inima nu mă trăgea la drum, dar nu aveam încotro și am început să-mi fac în gând planul de plecare, ce tren aveam spre capitală, bagajul minim pentru câteva zile, hainele negre pentru înmormântare… Oricum, nu aveam nevoie de prea multe lucruri, nu voiam să stau pe capul mătușii mai mult de cât ar fi fost nevoie pentru o prezență decentă, ca la o revedere după mai bine de douazeci de ani de absență. Și cred că nici ea nu-și dorea altceva în asemenea momente, deși, cu siguranță am fi avut atâtea să ne povestim. Scăpase de o mare grijă: boala unchiului, internările succesive, doctorii, medicamentele, mă rog, toate tensiunile care apar în astfel de situații de cumpănă. Mă gândeam la toate acestea încropindu-mi micul bagaj, ascultam cu indiferență sfaturile celor din jurul meu, care îmi treceau pe la urechi venind parcă de departe, înfășurate în vată. Vezi, ziceau ei, care cunoșteau bine rudele din București ca și poveștile familiei, transmise din generație în generație, dacă mătușa vrea să îți dea ceva amintiri de la Tavi, ai grijă ce faci… Ne-au rămas multe suveniruri de familie acolo.
– Draga mamii, interveni cu un zâmbet sfios mama, știi ce aș vrea să-mi aduci? Tavi avea un portret al bunicii, identic cu cel de aici, de la noi, din salon, de deasupra pianului, la care tu ții atât de mult. Nu cred că mătușa se omoară prea mult pentru el. Poate îl găsești și îl recuperăm…
– Voi încerca, mamă..
– Doar dacă nu l-a vândut până acum la vechituri. Săracul Tavi. Risipitoare cum o știm… Pocherul și ruleta au fost obsesiile ei. Degeaba bunica a implorat-o să înceteze cu patima asta, n-a ascultat-o. Până au ajuns în sapă de lemn. Oricum, nu cumva să primești ceasul și nici lanțul de aur la capătul căruia este agățată o amforă. Asupra lor s-a pus greu blestem!
Zâmbeam în gând, căci mă aflam în plină poveste cu vrăjitori și farmece. Îmi împătuream cu grijă rochia neagră de mătase, îi mângâiam delicat broderia veche, de la bunica, și continuam să-i ascult cu prefăcută atenție.
– Să nu mă întrebi pentru ce, mi-a șoptit mama, că nici eu nu știu bine, dar, oricum, să nu-l primești! Am auzit că în ele s-au strâns durerea, disperarea, blestemele unui mame. Fiecare cu păcatele lui…
A oftat adânc și s-a întors cu spatele să nu-i văd ochii în care se adunaseră lacrimi. Nu i-am pus întrebări, treaba lor, îmi spuneam, nu mă privește, să rămână ei cu blestemele și cu vorbele tăinuite, eu îmi urmez drumul. Și totuși, inima îmi era grea iar sufletul îmi spunea că trebuie să fiu atentă și să țin seama de avertizările primite.

*

… Doamne miluiește, Doamne miluiește… în loc cu verdeață, de unde a fugit durerea, întristarea și suspinul… Auzeam ca din depărtare fragmente din slujba înmormântării. Dar, parcă nu eram acolo, ci, undeva, într-o cameră mare, cu tablouri frumoase pe pereți, cu rame somptuoase strălucind discret în întuneric. Lampa, cu grațioase volute baroce în jurul becurilor, arunca prin prismele cristalului de Murano umbre multicolore în jurul încăperii, masa, de mahon masiv, aduna în jurul ei mai multe scaune greoaie, în fața cărora așteptau farfurii cu margini aurii, la fel de bătrâne ca și tacâmurile de argint alăturate sau ca paharele de cristal al căror clinchet de clopoței îmi răsuna în amintire. Eram acolo, în copilărie. Da! Și iată-l și pe unchiul Tavi care mă ridică în brațe, sus, deasupra mesei, ca să pot atinge cu degetul țurțurii candelabrului, precum corzile unei harpe, iar sunetul lor devenea cântec venit, parcă, din alte lumi, învăluind camera, casa, grădina… Aveam, cred, pe atunci, doi ani, când lampa cu țurțurii ei de cristal mi-a devenit prietenă… Doamne miluiește, odihnă veșnica! Ceremonia înmormântării se apropia de sfârșit.
Era deja seara când am intrat în apartamentul, situat undeva, în centrul orașului. Aveam tren de întoarcere a doua zi după amiaza, așa că nu m-am grăbit să-mi desfac puținele lucrușoare puse în sacoșa cu fermoar, comodă și practică, căreia îi cunoșteam fiecare buzunar. Eram obosită și nici măcar nu-mi era foame, ciugulisem câte ceva, fără poftă, la masa de pomană de la un modest restaurant de cartier. Mă gândeam, așadar, să mă culc, când mătușa deschise brusc ușa camerei, una din cele două ale locuinței, și-mi spuse fără nicio altă introducere: „Mâine dimineață o să-ți dau moștenirea pe care ți-a lăsat-o Tavi. De fapt – continuă ea neutru – o vom împărți pe din două…“. Eram sfârșită, nu mai aveam putere să comentez, așa că am aprobat-o lipsită de entuziasm, apoi ne-am despărțit urându-ne noapte bună. M-am întins pe pat, dar gândurile nu m-au lăsat să adorm. Mi-am pus o mulțime de întrebări legate de ei. N-au avut copii. Se întâmplă. Fuseseră profesori străluciți, admirați și respectați de colegi și de elevi. Câștigaseră bani buni la viața lor, dar i-au risipit pe tot felul de fleacuri, cel puțin așa spuneau ai mei. Locuința în care mă aflam și unde își sfârșise zilele unchiul Tavi era mai mult decât modestă: două camere gen vagon și o bucătărie în care fostul profesor de matematică, care, cu ani în urmă, dăduse cu succes ore candidaților la facultățile tehnice, își improvizase biroul, sau „camera de meditație”, cum, cu amărăciune în glas, obișnuia să spună. De nevoie, bucătăria fusese mutată în baie, un spațiu sordid, unde mătușa așezase peste vană o scândură dreptunghiulară, masa de bucătărie – glumea ea, lângă care înghesuise un aragaz cu două ochiuri. Când te spălai, „masa” era scoasă pe hol, iar aragazul acoperit cu o mușama. Așa își trăiau viața doi foști profesori…
Apoi, am adormit…

*

În camera mare, pe un gheridon cu picioare sculptate, era așternută o față de masă albă. Eu parcă stăteam pe scaun și priveam curioasă cele două grămăjoare de obiecte ridicate în fața mea: lănțișoare, cercei, brățări, inele, pandantive, toate din aur. O comoară în miniatură își etala strălucirile în fața ochilor mei uimiți. Nu îndrăzneam să rostesc nicio vorbă, așteptând ca mătușa să deschidă discuția. Lângă mine mai era cineva. Sau, cel puțin așa aveam impresia. Era umbra unei femei căreia nu-i vedeam fața și care se aplecase spre urechea mea și îmi șoptea complice: să nu o alegi pe aceea, arătându-mi movilița de unde răsărea un ceas de buzunar, legat cu un lanț gros de aur, cu o amforă delicată pe care străluceau patru briliante… Să nu o alegi… să nu o alegi…
…M-am trezit speriată, cu stomacul strâns ghem și inima bătându-mi cu putere. Am deschis ochii. Se făcuse deja ziuă, dar nu m-am ridicat imediat din pat de teamă să nu o trezesc pe mătușa. Am ascultat zgomotele străzii. Apoi pe cele ale casei. Imaginile din vis mă urmăreau și nu îmi dădeau pace. Simțeam o ușoară stare de neliniște. Trebuia, totuși, să mă scol și să mă pregătesc de întâlnirea așteptată.

*

În prima cameră, zisă și camera mare, lumina era aprinsă. Am intrat zâmbind, salutându-mi gazda. La fel de surâzătoare, mă aștepta pe un fotoliu la o măsuță mică, cu două cești de cafea și niște fursecuri. M-am așezat, aruncând o privire scurtă spre masa din mijlocul camerei, acoperită cu o față albă din in, țesută la război, pe care străluceau două grămăjoare cu bijuterii. M-am prefăcut că nu le văd și am continuat să povestesc banalități și fel de fel de amintiri din tinerețea lor și copilăria mea. Eram vesele, dar o stare de stânjeneală plutea în jurul nostru. Nu mă grăbeam. Așteptam ca mătușa să deschidă ostilitățile. Așa s-au și petrecut lucrurile. Ea și-a pierdut prima răbdarea, s-a ridicat brusc din fotoliu și m-a invitat la masa mare. Mai aveam o înghițitură de cafea pe care am sorbit-o repede, m-am ridicat și, față în față cu cele două grămezi de aur, fără alte explicații, mătușa îmi spuse scurt și apăsat:
– Alege!
Amintiri? Moștenire? Mi-a venit să râd, dar m-am abținut. Sincer, am privit cu interes cele două mormane a căror valoare era întru-totul remarcabilă; am zărit ceasul de aur și lanțul cu amforă. Într-adevăr, era o bijuterie desăvârșită. Pe amforă străluceau briliante, iar lanțul avea o împletitură fină. Nu m-am grăbit, totuși, să mă pronunț. Ușor nedumerită de starea de spirit a mătușii, a cărei tensiune se citea în privirile neliniștite, mi-a făcut plăcere să creez un fel de suspans, plimbându-mi privirea de la o grămadă la cealaltă. Ba chiar, pentru a trage de timp, am făcut și un înconjur al mesei, examinând bijuteriile din toate unghiurile, cu ochiul expertului care le prețuiește. Apoi, teatral, am arătat cu degetul grămăjora în care nu era ceasul cu lanț și amforă. O tăcere grea s-a așternut între noi.
– Nu se poate, a ripostat mătușa. Amfora are briliante, ceasul este unicat, lanțul te cuprinde la gât. Ți-ar veni perfect. Ce bine ți-ar sta…
Se repezi și mi-l înfășură cu forța în jurul gâtului.
– Ce bine îți stă! Tu ai unde să-l porți. Eu ce să mai fac cu el? Așa că, ia-l!
– A fost al unchiului Tavi? o întreb.
– Da, mi-a răspuns dusă pe gânduri. L-a câștigat, alături de mine, la o partidă de poker, celebră în acei ani. Ce pot uriaș era atunci pe masă… Ne-a venit asul și am câștigat spre disperarea partenerului nostru de joc, care a pierdut atunci o mică avere… Din păcate, din acea seară parcă nu ne-a mai mers bine. Dar știi ce? Hai să lăsăm superstițiile și să revenim. Chiar nu vrei ceasul și lănțișorul cu amforă? insistă ea.
– Nu! Nu! i-am răspuns categoric, dar, dacă insistați atât, am, totuși, o rugăminte. Mama îmi spunea de un tablou al bunicii. Mai există? Aș putea să-l iau cu mine acasă?
Făcu ochii mari și mă privi cu suspiciune.
– Un tablou? Nu vrei ceasul, dar vrei un tablou vechi?
Am confirmat hotărâtă. S-a răsucit pe călcâie, s-a dus țintă spre dulap și din spatele său a scos o ramă cu o pânză prăfuită. Mi-a întins-o fără alte cuvinte. De sub firele de paianjen, ochii bunicii clipeau complice… Am plecat spre gară cu un tablou sub braț, cu o geantă în spate și cu câteva bijuterii în buzunar.

*

A trecut multă vreme fără să mai vorbesc cu mătușa. Eram, totuși, curioasă să aflu ce s-a ales de ceas și de lanțul cu amforă. Până într-o zi, când m-a sunat ea și m-a întrebat:
– Când ai ales bijuteriile, ai știut ceva despre istoria ceasului și a amforei?
– De ce?
– Pentru că, după plecarea ta, le-am dat nepotului. Ceasul îi plăcea foarte mult. Îl purta tot timpul în buzunarul jiletcii. N-a apucat, însă, să se bucure prea mult de el. La revoluție, un glonte rătăcit l-a nimerit în inimă și a murit.
– Și acum, unde sunt bijuteriile?
– Nu știu, mi-a răspuns. La morgă, s-au pierdut. Nu le-a mai găsit nimeni.