Încercând să afle dacă, deja fiind în viață, există o posibilă conduită individuală sau comunitară de a trăi fără să încălcăm „articularea etică fundamentală” (a considera viața celuilalt ca absolut inviolabilă fiind dispus să mergi împotiva propriilor interese), în special în cultura care prețuiește mai mult ca oricând afirmarea de sine, Cabrera găsește doar răspunsuri parțiale. De fapt, un individ conștient de radicalitatea întrebării eticii negative, atât timp cât alege să trăiască nu poate face decât să încerce să minimalizeze efectele negative ale propriei existențe. Ieșirea din moralitatea de gradul doi (cea care, după cum am vazut, nu face decât să justifice violența) este imposibilă. De fapt acestui „supraviețuitor negativ” îi rămân două posibilități: a minimaliza contactul cu ceilalți pe cât posibil, iar pe de altă parte asumarea oricărui risc la care va fi condus în măsura în care acceptă să nu încalce articularea etică fundamentală (în care niciodată, sub nicio justificare viața celuilalt nu poate deveni dispensabilă). Astfel devine o figură paradoxală, în măsura în care gândirea negativității îl transformă într-un fel de cavaler al resemnării, dar fără a putea face vreodată, asemeni figurii kierkegaardiene, saltul în credință (orice credință ar fi o cădere și mai produndă în moralitatea de gradul doi), iar pe de altă parte, există posibilitatea transformării sale într-un erou, care prin sacrificiul său să scoată la iveală mecanismele moralității de gradul doi. Dar acest sacrificiu nu trebuie gândit în maniera belicoasă uzuală (eroul care prin moarte preamărește o idee), ci este o consecință „naturală” înfăptuită prin mecanismele „dreptății” care elimină mereu tipul de erou care face vizibilă ipocrizia și falsitatea ei. Martin Luther King, Gandhi, Giordano Bruno și Isus sunt exemplele pe care Cabrera le dă pentru figura acestui tip de erou care nu vede în moarte o înfrângere, ci din contră, consideră că viața cu orice cost este o continuă înfrângere a umanității.
Dacă riscul nu apare în viața supraviețuitorului negativ, ceea ce îi rămâne este o continuă conștiință nefericită care supune fiecare gest și fiecare întâlnire întrebărilor radicale. Ne-am aștepta ca un model de supraviețuitor negativ să fie Bartleby cu refuzul constant de „a face” (I would prefer not to) sau sus numitul cavaler al resemnării. Dar pentru Cabrera călătorul lui Kafka este mai degrabă exponentul supraviețuitorului negativ. „Asemei călătorului lui Kafka, supraviețuitorului negativ nu-i pasă unde merge; el dorește doar să iasă de aici (oriunde ar fi acest aici). A abandona, a lipsi, a lăsa locul gol, acesta este destinul său” (”As Kafka’s traveler, the negative survivor does not care about where he goes; he only wants to «get out of here» (wherever «here» may be). Abandoning, vacating, leaving empty, this is precisely his destiny”).
Poate ceea ce i s-ar putea reproșa lui Cabrera este de găsit aici, în figura supraviețuitorului căruia i se lasă o portiță des scăpare. Ar fi interesant un dialog între Cabrera și noile generații de „nihiliști realiști” (Badiou și Meillassoux, spre exemplu) care nu mai sunt nihiliști existențiali (Cabrera încă este), pentru care facticitatea, irațiunea lumii, contingența ca singurul lucru necesar în univers sunt demonstrate pe cale matematică (Teoria mulțimilor, Cantor). Valorile sunt devalorizate fără apel la figura umană și la credințele ei. Meillassoux spre exemplu dorește să spulbere „iluzia corelaționistă”, potrivit căreia nu există posibilitatea de „a gândi independet sferele obiectivității și subiectivității”. Asta nu duce doar la imposibilitatea gândirii arhifosilelor (care dau indicii despre univers anterior vieții terestre, adică de „manifestarea unei ființe anterioară manifestării sale”) ci, pe plan spiritual, odată cu erodarea metanarațiunilor religioase, la o „pietate ajunsă fără conținut, acum celebrată pentru ea însăși de o gândire care nu mai poate să o umple”. Supraviețuitorului lui Cabrera i se oferă un punct de evaziune, în măsura în care el are o preferință pentru estetic, pentru utopie, savurarea mentală a posibilităților și niciodată a împlinirii. „Cel care trăiește în acord cu principiul priorității posibilului asupra realului este capabil să se bucure de toate avantajele a ceea ce nu este, a ceea ce nu se instituie, de bogățiea purului posibil, perfecțiunea utopiei, adevărul omisiunii, magia distanței, senzația absenței, iubirea inspirată de distanță și admirația față de lucrările niciodată scrise” (”The one who lives according to a principle of priority of possible over real is able to enjoy all advantages of what is not, of what does not establish itself, of the richness of pure possible, the perfection of utopia, the truth of omission, the magic of distance, the feeling of absences, the interest of the never fulfilled, the love inspired by distance and the admiration caused by the never written works”). E de înțeles de ce politica nu poate fi de niciun ajutor supraviețuitorului (în măsura în care e o continuă negociere a condițiilor vieții și niciodată nu are în vedere mersul împotriva propriilor interese, politica și etica, devenind pentru Cabrera imposibil de conciliat), dar nu se înțelege de ce lăsarea în voia unei visări a posibilităților neîmplinite ar fi altceva decât un paliativ psihologic, o altă formă de „pietate fără conținut” care fiind mereu în pericol de a deveni evazionism nu face decât să recadă în moralitatea de gradul doi. În măsura în care se lasă purtat de visul posibilităților în mintea supraviețuitorului ar avea loc o luptă sterilă asemănătoare cu cea dintre arta autonomă și arta implicată social, de parcă una sau alta s-ar putea ivi din neant și ar fi imposibil să se atingă sau chiar să se înlocuiască una pe alta. Dacă supraviețuitorul știe că nu poate face nimic, atât timp cât este în viață pentru a scăpa de valorile moralității de gradul doi, atunci această supapă a posibilităților pare ca un fel de pastilă îndulcită. Nefacerea, refuzul de a paricipa, de a produce, de a consuma, a fi un susținător al descreșterii nu apar la Cabrera desprinse de dublul iluzoriu al posibilităților neîmplinite care chair dacă nu înlocuiesc o credință iluzorie cu alta, pun în locul credinței o desfătare estetică care ni se pare incompatibilă cu viața supusă riscului pentru cel care trăiește cu negativul. Posibilitățile neîmplinite sunt tot posibilitățile vieții, adică ale moralității de gradul doi. Ele sunt gândite tot din interiorul ființei, nu din cel al neființei. Abstinența, spune Cabrera, este pentru supraviețuitor cerută riguros și în cel mai literal mod. „Poate supraviețuirea cu orice cost este incompatibilă – de ce nu? – cu exercitarea moralității. Deci, ar trebui să înțelegem diferența dintre omenire și umanitate. Poate moralitatea cere extincția omenirii pentru a salva moral umanitatea. Dacă nu suntem dispuși să mergem până la capăt, atunci ar trebui să acceptăm etica noastră de gradul doi, în care caz trebuie transformată formal într-o administrare a vieții umane, care nu este liberă de pericolele cinismului în forma sa politică care stabilește să continue sau nu potirivit instiuțiilor puternice. Desigur, extincția omenirii nu este o parte a programului supraviețuirii negative; dar cu siguranță nici supraviețuirea cu orice cost nu poate fi. […] Prin urmare, se pare, că într-o supraviețuire negativă, abstinența trebuie cerută în cel mai rigurors sens literal, exact ca în cazul lui a nu ucide” (”If we are not disposed to take it to the end, then we should accept our ethics of second degree, in which case it has to be formally transformed into a kind of administration of human life, not free from all dangers of cynicism in its political appraisal about continuing or not, according to powerful institutions. Of course, the extinction of humankind is not, by force, part of a program of negative survival; but certainly, survival at any cost could never be either. […] Therefore, it seems that, in a negative survival, abstention must be demanded in a rigorously literal sense, as in the case of not killing”).
Ceea ce i-am reproșa gânditorului argentinian este că nu dublează această abstinență cu un fel de „ecologie a minții”, la fel de riguroasă, care, în fond, să nu aibă scăpare în fața conștiinței tragice așa cum era practicată de cavalerul resemnării dar fără posibilitatea apariției „desfătătoare” a cavalerului credinței care restaurează de fapt justificări pentru viață în virtutea absurdului (în caz că continuăm un nihilism existențialist) sau a unei conștiințe care poate depăși modelele pur antropomorfe, capabilă să gândească faptul că „incapacitatea de a descoperi rațiunea de a fi a ceea ce este”, nu este o limită a gândirii, că „irațiunea manifestă a lumii este o irațiune în sine – o posibilitate reală de a deveni altul fără nicio rațiune – și nu o irațiune pentru noi” (Quentin Meillassoux, După finitudine. Eseu asupra necesității contingenței). Probabil un dialog între aceste două tipuri de nihilism ar putea produce o „ecologie radicală” și ar putea reinstaura un nou raport cu viața umană și non-umană, un soi de „nihilism activ” care ar reduce drastic pretențiile „măreției umane” care se dovedește letală inclusiv pentru ecosistemul care susține existența speciei. Rămâne de văzut dacă un astfel de nihilism sătul de dramatizările umane, care combină abstinența și facticitatea fără a mai construi modele ale salvării ar putea da naștere unui model de supraviețuire non-invazivă sau ar pica în indiferența totală față de ceea ce este.