Tehnologiile actuale sau ceea ce se așteaptă de la ele în privința îmbunătățirii calității vieții, chiar dacă privesc un viitor „postuman”, sunt deocamdată gândite tot în trena moralității de gradul doi. Spre exemplu posibilitatea de a cultiva organe utilizând hibrizi (embrioni de animale care conțin celule umane) nu doar că se ferește de întrebarea radicală (dacă a fi în viață are valoare), ci creează noi ființe menite exclusiv suferinței. Porivit revistei Nature (Japan approves first human-animal embryo experiments, iulie 2019) guvernul japonez aprobă astfel de experimente, iar cercetătorul Hiromitsu Nakauchi de la Universitatea din Tokyo, are libertatea de a testa limitele de care alte experimente asemănătoare s-au lovit (celulele umane sunt eliminate din primele stadii de către speciile-gazdă prea îndepărtate genetic, precum porcii sau oile, susține cercetătorul Jun Wu de la Universitatea din Texas). Dar fără a păși atât de departe, se poate observa că într-un nou imaginar tehnico-științific natura însăși devine asistată. Începând de la fertilizările in vitro omul pare că dorește să depășească ceea ce Anders numește ruşinea prometeică, ruşinea de a nu fi una cu mediul artificial dominat de tehnică, ruşinea de a aparţine încă naşterii şi devenirii, incertitudinii parcursurilor pe care le presupune orice creştere, de la cea organică, la cea spirituală. După cum observă Sarah Franklin, „În timp ce ideea naturalului serveşte ca temei prin faptul că denotă o «realitate» factuală independentă, guvernată de legi şi obiectivă, care, într-un sens, este fixă, universală şi absolută, întemeierea bazată pe împuternicirea tehnologică nu are niciun fel de graniţe. Absolutul creat de credinţa în împuternicirea tehnologică sau în progresul ştiinţific constă tocmai în promisiunea unor posibilităţi nemărginite. Într-un fel, garanţia împuternicirii tehnologice ca temei este inversul încrederii iluministe în ştiinţă: dacă mai demult instrumentalismul promitea să ofere mijloace pentru obţinerea cunoaşterii, cunoaşterea este astăzi dislocată cu totul de instrumentalismul care îşi are propriul adevăr”.
Și neuroștiințele au ajuns să propovăduiască un mesaj „postuman”, cu toată euforia descoperirii plasticității creierului. Omul pare să se dizolve simultan din orice parte l-am apuca. Dacă pe de o parte, după cum am văzut în celelalte părți ale textului, omul descoperă „facticitatea lumii” și locul său modest, dar totuși extrem de distructiv în mersul lucrurilor, de-a dreptul parazitar, pe de altă parte pare să fie imersat într-un „matrix” de care nu poate deveni niciodată conștient. Creierul-simulare este lipsit de câteva ingrediente care erau esențiale pentru „măreția umană”: liberul arbitru, autonomia, voința. El este un model de autoorganizare adaptativă fără un scop anume, sau după cum spune Metzinger, programat să „halucineze scopuri”. Voința, atât de dragă filosofilor, se surpă ca un castel de nisip. Experimente precum „Spionez”, realizate în anii 90 de către Daniel M. Weger și Thalia Wheatley la Universitatea din Virginia, dar și cele realizate de Kremer la Spitalul Universitar din Strasbourg ridică mari semne de întrebare în privința funcționării „sineității” noastre. În cuvintele lui Metzinger: „Dar poți să ai iluzia agenției? Răspunsul este da – și, ciudat, mulți fiolsofi ai conștiinței au ignorat îndelung acest fenomen. Poți avea o experiență conștientă robustă de a fi intenționat o acțiune, chiar dacă nu așa stau lucrurile. Prin stimulare directă a creierului, putem declanșa nu doar executarea unei mișcări a corpului, dar și experiența conștientă de a avea imperioasa nevoie de a efectua acea mișcare. Putem induce, experimental, experiența conștientă a voinței”.
Povestea pe care omul o are de spus despre sine, în urma acestor descoperiri, este greu de înghițit într-o cultură antropocentrică. Noi probleme (neuro)etice aducând aminte de vremurile destinului și tragediei (reluate de postumaniști) vor schimba întrebările puse de societatea noastră: „De exemplu dacă răspunderea și responsabilitatea nu există cu adevărat, atunci nu are niciun sens să pedepsim oamenii (sau dimpotrivă, să-i reabilităm) pentru ceva ce n-ar fi putut evita, în ultimă instanță, să facă”. Astfel, neuroetica nu se va mai întreba „ce este o faptă bună”, ci „ce este o stare bună de conștiință” și „ce stări de conștiință ar trebui considerate ilegale într-o societate liberă”? Chiar dacă nu există răspunsuri la aceste întrebări, cu siguranță există o industrie farmaceutică specializată pe vânzarea unor „stări modificate de conștiință”. Probabil în brava lume noua ea va înlocui cu succes varii forme de ascetism sau cărțile de self-help. Mașina-simulare de autoorganizare care este creierul nostru pare se fie cuprinsă de frenezia automanipulării. Sapiens este fascinat de demens. De la politica post-adevărului până la neuromarketing și scenariile mai mult sau mai puțin SF ale ameliorării omului, nimic nu mai pare să facă loc „omului între oameni” și mai ales capacității sale de a rămâne atent, concentrat: „în prezent asistăm nu numai la un atac organizat asupra spațiului conștiinței per se, dar și la o formă moderată de depersonalizare. Noua ambianță media poate crea o nouă formă de conștiință ambulantă care să semene vag cu stările subiective – un amestec de visare, demență, intoxicare și infantilizare”. Voci precum Ingmar Persson și Julian Săvulescu susțin că bioameliorarea morală este cea mai mare urgență deși, aceeași autori consideră că ea nu va fi posibilă în timp, înaintea posibilei extincții a omului. Problemele pe care le avem și dezastrul ecologic pe care îl producem nu se mai pot rezolva în mod „extern”, sperând la descoperirea unor supertehnologii de reciclare sau sperând în funcționarea democrației. Fiecare ar trebui să devină conștient, responsabil și de lucrurile pe care nu le cauzează în mod direct. Nu mai este suficient să spui, spre exemplu, că nu tu ești marele poluator, în timp ce consumi sute de produse fabricate de marii poluatori. În acord cu Frans de Waal, autorii susțin o modificare „internă”: „Aș fi refractar dacă aș schimba radical condiția umană. Însă dacă aș putea schimba un singur lucru, acela ar fi să extind aria sentimentelor față de seamăn. Cea mai mare problemă actuală, cu atât de multe grupuri interacționând pe o planetă aglomerată, este loialitatea excesivă față de propria națiune, grup, sau religie”.
Odată cu repoziționarea omului ca viețuitoare între viețuitoare (lucru pe care îl voi urmări în alt moment) pare că se inversează și certitudinea carteziană. În locul lui „cuget, deci exist” ajungem la un „exist, deci…”, un exist urmat de cu un spațiu gol greu de completat. Nietzsche rămâne în continuare actual cu certitudinile sale: „singura noastră certitudine este reprezentată de faptul de a trăi” și „oriunde am întâlnit forme de viață, am întâlnit și voință de putere”. O putere care întâlnește rețeaua (așa cum o concepe Latour) și care trebuie sa învețe să comunice, să asculte și să negocieze într-un „parlament al lucrurilor” fără de care, în fond, nu poate rămâne în viață.