Consiliul
Județean Cluj
Munchausen, Narcis și media
În medicină, un sindrom poartă numele simpaticului baron Munchausen și descrie acele persoane care își inventează boli și pretind că suferă pentru a atrage atenția asupra lor și pentru a avea motive să ceară mereu ajutorul și să se plângă. Scopul principal în cazul acestora nu este obținerea de avantaje materiale, concedii de odihnă și asigurări de viață, ci pur și simplu câștigarea atenției și manipularea. Aceste persoane se plâng de simptome mai mult sau mai puțin alarmante, uneori mimează chiar situații urgente cum ar fi un infarct miocardic, dar care apoi trece ca prin minune, sau chiar își provoacă suferințe – ingerează substanțe toxice, se rănesc, se infectează intenționat. În unele cazuri, ele se plimbă din spital în spital mimând simptome acute care necesită investigații complicate; acestea vor arăta că totul este normal, moment în care „bolnavul” își îndreaptă atenția către alt centru medical. Au fost situații în care un pacient ajungea să fie operat de urgență pentru că se tăvălea în chinuri de durere. Am avut, de exemplu, un caz care de câte ori era anunțat că va fi externat (avea o situație familială ciudată) cădea pe podea și mima convulsiile și se liniștea doar atunci când veneam cu defibrilatorul – sigur că la început am căzut în capcană pentru că nu ai cum să ignori pe cineva care se zbate în chinuri pe podea, în salon. Sindromul Munchausen este complex și puțin înțeles pentru că în general persoanele respective nici nu caută și nici nu primesc ajutor. Se vorbește de traume din copilărie care le fac să caute mereu atenție pentru a se simți importante (unii dintre pacienți chiar au avut o copilărie bolnăvicioasă sau au fost prea protejați) sau de tulburări de personalitate de tip narcisist, borderline sau antisocial.
Narcisiștii sunt cunoscuți manipulatori, ei pot să-i controleze subtil pe cei din jur pretinzând mereu câte ceva, în special atenție (am vorbit cu alt prilej despre persoanele toxice – vezi România literară nr. 9/2022). Relațiile lor cu cei din jur sunt predominant exploatatoare – iar asta înseamnă să mintă permanent. Și aici intră și minciunile despre propria sănătate. Dar minciunile lor sunt complexe și elaborate, de durată, pentru că joacă constant un rol. Ei vorbesc deschis cu toată lumea despre bolile lor, merg la diferiți medici și ajung chiar să inițieze acțiuni umanitare în nume propriu (deși, de cele mai multe ori, nu banii sunt motivația). Diferența esențială față de ipohondrie este că narcisiștii (și toți cei care inventează boli) știu clar că nu sunt bolnavi, nu se tem de nimic, nu au niciodată remușcări pentru faptul că mint. Nu toți narcisiștii mint în legătură cu sănătatea, dar majoritatea mint cu ceva și nu au niciodată scrupule. Dintre ei se selectează marii trișori și marii infideli, adesea charismatici. Controlul celuilalt este motorul principal al minciunii; Kristy Lee Hochenberg prezintă în Lying to die: Why narcisists May lie about their health, printre altele, cazul unui cuplu în care cea părăsită inventează un cancer mamar pentru a trezi simpatie și milă și pentru a recâștiga relația. Alții cred că dacă inventează o boală gravă cu care trebuie să lupte devin mai interesanți, eroi, speciali, iar cei din jur îi privesc altfel, îi ajută, îi favorizează, în general îi respectă mai mult. În orice situație mai neplăcută sau mai dificilă apare brusc boala lor gravă – „cum să faci așa ceva când eu sufăr de…?”. În legătură strânsă cu cele descrise mai sus este câștigarea necondiționată a atenției celor din jur, prin orice mijloace, iar eșecurile îi fac agresivi și răzbunători.
Un mic narcisism am senzația că a lovit pe multă lume în timpul pandemiei, dacă ne uităm la felul în care este descrisă în social media, și apoi preluată de FB, cu titluri bombastice, „suferința” multor vedete, persoane publice sau eroi locali. Am avut trei zile de coșmar, am avut febră și am transpirat îngrozitor, mă durea gâtul fenomenal de tare, mă târam prin casă etc. Descrieri poetice, detaliate, hiperbolizate, dramatice ale unor simptome banale de viroză respiratorie. Nu vorbesc despre oamenii cu pneumonie și cu dispnee și cianoză (așa se cheamă „scurtarea respirației” și „decolorarea pielii”). Am observat de multe ori că decența și suferința reală par a fi direct proporționale.
Minciuna, intenționată sau nu, adevărul trunchiat sau pur și simplu prostia, frecvente în jurnalismul zilelor noastre, sunt tot un fel de sindrom Munchausen – imaginarea unor fantasmagorii pentru a atrage atenția. Chiar dacă pare forțată alăturarea celor două subiecte, vreau să adaug aici alte câteva exemple celor despre care vorbeam în Valurile urii (într-un număr anterior al Tribunei), o fărâmă din toate aberațiile care s-au scris în anii pandemiei de mare parte din presa centrală, cultă, informată, oficială. Este în fond tot ceea ce ne-a consumat în ultimii doi ani, și nu fără urmări serioase. Iată:
– Sub titlul Modificări ale pielii care ar putea anunța prezența Omicron în corp, MI de la Mediafax ne spune, printre multe alte inexactități traduse evident cu Google translate, că apare o foarte ciudată „erupție în stup”. Stau, mă minunez, caut și apoi îmi pică fisa – Google a dat, săracul, traducerea stup la englezescul hive care înseamnă, surpriză, urticarie! Dar de ce să căutăm, ca să informăm corect oamenii? Nu mai bine stă bietul pacient acasă și așteaptă să-i apară un stup pe piele? Mai ciudat e că subtitlul chiar e „urticarie”, deci conexiunile neuronale lipsesc cu desăvârșire. Citesc în același articol – „o altă complicație rară în cazurile grave de COVID poate provoca scăderea nivelului de oxigen în sânge”. Fraza apare la subtitlul decoloraerea pielii și mai jos ni se spune că dacă observăm o schimbare a culorii pielii să fugim mâncând pământul la spital. Prostia este majoră – traducerea, evident dată de Google, e lăsată ca atare, mă mir că există diacritice. Oxigenul scade, evident, dacă ai pneumonie COVID, doar asta știm de doi ani, nu asta a fost principala teamă legată de această boală? Mult-pomenitul oxigen? Iar colorare, decolorare, schimbare – totul înseamnă de fapt discoloration – cianoză cu nuanțe diferite dacă suntem albi, negri, asiatici etc. Jurnalistul se preface că se documentează ca să informeze corect lumea, dar înșiră noian de fraze traduse prost, cu termeni medicali transformați în „furculision” care în final mai mult zăpăcesc decât ajută.
– Îl mai țineți minte pe doctorul supărat și nervos care aștepta pacienții cu lumânări la spital și care spunea cu seninătate că 70% dintre cei aflați în stare gravă sunt conspiraționiști? Se cheamă tot adrenalină, dorința de a fi în centrul atenției cu orice preț. Problema atunci nu era vaccinarea, ci statul acasă și purtarea măștii, dar și refuzul tratamentului (cel de atunci, pentru că între timp multe s-au schimbat). Tot dumnealui spunea că un nesimțit de pacient a refuzat remdesivirul pentru că e incult și acum e pe moarte. Nu a trecut mult și a apărut un articol cu titlul WHO recommends against the use of Remdesivir in COVID-19 patients. Este controversat efectul său, deși continuă să fie în ghidurile de tratament.
– Să zicem că e o greșeală de typo, dar nu e, este de fapt neatenție repetată zile la rând – județele Timiș și Teleorman fiind învecinate alfabetic, câteva zile jurnalistului i-a fugit privirea avidă de informații noi și suculente și reieșea că Teleormanul e în top de cazuri COVID, mereu pe locul II în „topul negativ al județelor”. Nicio problemă, oricum nu citește nimeni, nu?
– Umflături roșii plate (oximoron medical?) – asta a observat cu mirare un alt medic spaniol la tinerii cu coronavirus, dar și o infecție (?) la degetele de la picioare.
– „la sfârșitul lunii martie, când CE, o asistentă medicală care lucrează la locuințe protejate, unde 50 din cei 180 de rezidenți au contractat virusul, iar 37 au murit, a declarat că toți pacienții infectați au ochi roșii… și a adăugat: partea albă a ochiului nu este roșie, ci au umbre roșii la exterior.” Cine înțelege ceva din acest text să mă anunțe.
– O altă jună ne spune, în HN, că în această perioadă majoritatea oamenilor au avut coronavirus o dată sau chiar de mai multe ori. Deci – Iată șapte semne care îți arată dacă ai fost sau ești infectat cu virusul. Și urmează șapte trăsnăi traduse prost și inexact (inclusiv cea de sus cu ochii roșii). Un alt „semn” e că dacă familia ta a fost bolnavă, sigur ai fost și tu. Și tot așa. Sfaturi practice sau limbaj adecvat, pe înțelesul tuturor? Zero. Imposibil, de altfel, de vreme ce jurnalistul probabil că nici nu a citit ceea ce a mutat cu copy paste din google translate.
– ProTv – titlu de cancan, sub demnitatea postului (nu mai e adevărat de mult timp) – „Avertismentul lui Bill Gates privind pandemia. Îngrozitor ce urmează”.
– O persoană supărată, pe FB, ne spune că a citit, s-a documentat, și pentru că există atâta prostie în jur ne învață ea că gripa, bronșita, pneumonia și pleurezia (care înseamnă, spune tot ea, aer în plămâni) sunt tot un drac și se tratează toate cu antibiotice. Mi-a sărit în ochi între primele comentarii la un post de știri, la o știre medicală, persoana în cauză având foarte multe aprecieri, ca cineva care vine și ne lămurește ce și cum. Textul ei fiind 100% fals. Puțin mai jos o contrazice un cadru medical, dar reacția ei este vehementă – a citit pe site-uri medicale, unde fix așa spune – aer în cavitatea pleurală = pleurezie = antibiotic. Nu este citat din presă, dar este pe FB, iar mare parte dintre articolele din ziua de azi sunt de fapt copiate/încropite din postări de pe FB. Din nou, curată muncă de documentare.
– German euthanasia clinics refusing unvaccinated customers (The Spectator, 26 nov. 2021). Nu e banc.
Este un procent infim din ceea ce am văzut; nu e nicio noutate, pentru că de ani de zile presa cam așa sună, dar acum, fiind și o temă medicală, mi-au sărit și mai mult în ochi atât enormitățile spuse, cât și tendința de exagerare a știrilor de pretutindeni. Chiar dacă sunt destui care știu să ignore și preferă să își umple timpul cu altceva, foarte multă lume este puternic afectată psihologic de panica indusă zilnic în acest interval de timp, un sindrom de stres post-traumatic planetar. Truthfulness, accuracy, objectivity, impartiality, fainess and public accountability / adevăr, acuratețe, obiectivitate, imparțialitate, corectitudine și responsabilitate față de public – standardele de aur ale jurnalismului. Câte dintre ele se regăsesc oare în tot ceea ce am citit în anii aceștia? Și, totuși, omenirea întreagă pare că suferă de sindromul Stockholm (numele a fost pus, în anii 70, situației în care cel abuzat – în special în cazul răpirilor/ostaticilor – se simte, aparent paradoxal, atașat de cel care îl abuzează; atunci, în Suedia, 4 femei au fost ținute timp de o săptămână ostatice într-o bancă, iar la eliberare ele păreau atașate de criminali) – cu cât mai multe minciuni citește, cu atât dă mai multe click-uri pe titlurile caraghioase ale zilelor noastre.