Consiliul
Județean Cluj

weekly magazine in english,
romanian and italian

Muntele și mărfarul

Muntele și mărfarul

Nu pot să mă plâng de foame

                                                                                                               Hrana mea din ceruri vine,

                                                                                                               Dar mie-e teamă pentru zeul

                                                                                                               Ce se va hrăni din mine.

                                                                                                                            (Ileana Mălăncioiu)

Ileana Mălăncioiu nu face parte din seria acelor autori care au strecurat in textele lor aluzii la realitatea politică a momentului pentru a se bucura apoi de un relativ succes, extraestetic de cele mai multe ori. Dovadă este faptul că, iată, după mai bine de treizeci de ani de la publicare, poezia din Urcarea muntelui nu numai că nu și-a pierdut deloc interesul, ci, mai mult, ea accentuează chiar liniile de forță ale scrisului Ilenei Mălăncioiu. Cu atât mai mult cu cât, în cazul poetei, lectura fragmentară a creației asigură de fiecare dată perspective spre un punct central, cu generoasă deschidere spre coerența interioară a operei. Este și situația volumului Urcarea muntelui, care lăsa impresia că poeta optează pentru modalități artistice diferite de cele prezente în volumele anterioare.

Dezvăluindu-și la fiecare lectură profunzimea și frumusețea cu totul aparte, poezia din Urcarea muntelui trimite fără îndoială la realitatea finalului de veac românesc, însă nu aici trebuie căutată substanța cărții: poeta nu se revendică de la o poezie cu accente sociale și nici nu mizează pe un discurs pamfletar ori predominant satiric. Eugen Negrici observa de altfel că încă „de la volumul de debut, Pasărea tăiată (1967), era evidentă posibilitatea poetei de a da realului palpabil reflexe de irealitate”, ajungându-se la aceasta prin „adâncirea realismului crud al observației”, mai exact, prin„cruzimea realismului reprezentării care, prin insistență și pregnanță, reverberează de la sine (…) o suprarealitate halucinantă”. I. Negoițescu are perfectă dreptate atunci când afirmă că „simbolul Golgotei, ce transpare printre imagini, deschide o perspectivă mult mai cuprinzătoare, tonalitatea întregului fiind tragică, dincolo de faptul cotidian, mediocru”. Același critic reține transfigurarea estetică a realității, astfel încât Urcarea muntelui impune un imaginar autarhic și deplin coerent, care își dezvăluie sensurile de profunzime nu numai prin simbol, ci, mai ales, printr-o confesiune directă, pe care și-o pot îngădui doar poeții – tot mai puțini, e adevărat – pentru care rostirea mai păstrează în ritualul ei de sorginte romantică forța și incandescența orfică a verbului.

Există în Urcarea muntelui o tensiune ușor de sesizat între realitatea de afară –nu obligatoriu cea socială și concret determinată – și cealaltă realitate, interioară, imaginară, ca alternativă la universul cu care poeta nu mai are afinități:  „Exilată în țara din creierul meu /  Unde nu e nici iarnă, nici primăvară / Ci numai timpul în care mi-e dat să visez / Mi s-a făcut dor de țara de afară” (Ofer de bună voie). În acest caz, „propria mea țară” se confundă cu universul protector, al poeziei înseși, în care, autoexilată pentru a-și păstra autenticitatea propriei condiții, poeta nu-și maschează totuși suferința cauzată de imposibilitatea apertenenței la realitatea de afară: „Iar zâmbetul complice al celui ce-l privește / Un semn de bun venit în lume de afară. / Colind un timp prin țara de care mi-a fost dor / Și mă întorc plângând în propria mea țară” (Ofer de bună voie). Drama poetei care nu poate ființa autentic în lumea de afară este sporită de faptul că destinul acesteia se motivează sub zodia metafizicului: „Nu pot să mă plâng de foame / Hrana mea din ceruri vine / Dar mi-e teamă pentru zeul / Ce se va hrăni din mine”(Nu pot  să mă plâng). O existență degradată înseamnă pentru Ileana Mălăncioiu nu trădarea zeului, cât, mai ales, negarea temeiului profund al realității înseși, idee transcrisă printr-un discurs implicând semne romantice, redimensionate din unghiul biblic: „Sângele-ar putea să-l verse / Într-un câmp frumos de maci / Carnea ar putea rămâne / Să se-mpartă la săraci” (Nu pot să mă plâng).

Poezia Ilenei Mălăncioiu surprinde drama unei ființe oscilând intre universul imaginar, subiectiv, interior în care poeta se definește ca artist, și realitatea exterioară, ce constituie pentru ea un spațiu profanat prin faptul că realitatea cotidiană interzice la modul tiranic accesul individului la simbol și la profunzime. Prin sugestiile sale spre depășirea unei condiții degradate, muntele devine reper al imaginarului, deschizând perspective spre un orizont nelimitat. El este un munte interzis, cum interzis este și dreptul la ascensiunea ritualică, la repetarea drumului ascendent, din timpul mitic, dar și la experiențele inițiatice de purificare a ființei. Omului din Urcarea muntelui i se refuză dreptul de a reitera Golgota : „Și cât am așteptat aceste zăpezi / Și-acum când ninge cât de trist îmi pare / Muntele închis cu sârmă ghimpată / Pe care-l privesc din depărtare” (Laudă muntelui). Dacă ascensiunea, jertfa și modelarea existenței după tiparul mitic nu mai sunt permise, ființei i se impune în schimb o coborâre simbolică, marcată de o  degradare  transcrisă în tonalitate tragică: „Dormeam lângă acel munte ce nu mai e urcat / Și toți visam deodată același vis urât / În care cineva ne-a coborât / Tocmai acolo unde eram cu-adevărat“ (Laudă muntelui). Poeta insistă asupra acestei coborâri ce umilește ființa : ,,Ne bucurăm că încă mai suntem atârnați / Pe stâncile albastre și preamărim supuși / Frânghiile în care eram puși / Să așteptăm până vom fi salvați” (Dormeam lângă acel munte). Poeta apelează la vis ca univers compensator, iluzionându-se în felul acesta că recuperarea paradisului ar mai fi posibilă: „Dormeam lângă acel munte ca lângă-un paradis / Pierdut, în care lumea aceasta vinovată / Nu mai putea s-ajungă pe jos ca altădată / Și încerca să urce pe sforile din vis” (Dormeam lângă acel munte). Supusă unei amenințări permanente și umilinței degradante, ființa face tocmai din refuzul ascensiunii un gest de revoltă, transcris de Ileana Mălăncioiu în stilul său inconfundabil: „Dar după această umilință ce poate să mai fie / Decât un alt vis searbăd de înălțare / Și-un urcuș iluzoriu și-un ceas de odihnă / Și-o nouă umilință și mai mare. // Să urce cine vrea, eu nu mai vreau să urc / O febră cumplită se simte în carnea mea / De suflet nici nu vreau să mai vorbesc / El de multă vreme așteaptă să stea” (Aș putea să mă bucur).

În general, lumea de afară refuză imaginarul, visul și, mai ales, poezia, care-i subminează condiția. Această lume îi impune în schimb individului mișcarea circulară, mecanică, totul hotărăt de o instanță kafkiană ce se insinuează perfid in textul poetic: „Poezia a coborât în stradă / Poezia șade încă o dată pe baricade / Dar lumea e grăbită, dar strada e pustie / Dar cine să mai citească poezie?”. Degradarea ființei este cu atât mai semnificativă cu cât alternativa la uman sunt puii care urmează   ,,să cadă / În rasa cea nouă”. Motivul păsării este relevant în poezia volumului Urcarea muntelui, cu mențiunea că simbolul este reconsiderat, excluzînd ideea de zbor, de înălțare și de eliberare: ,,Toate aripile au fost frânte demult / Cine-a făcut oul acesta rotund / Asemenea mizeriei perfecte / În care se nasc noi elanuri / Din cele mai triste defecte?” (Ci iarăși cuibul cu pui). Dacă ,, nu mai aud nici mierla, nici pitpalacul”, in lume își face apariția o pasăre monstruoasă ce va lua loc ființei autentice, a cărei condamnare la coborâre / degradare este irevocabilă:  „Cine clocește liniștit această rasă / În care crește foamea și urâtul / De seara pînă dimineața / Cine tulbură de la bun început lichidul în care apare viața?” (Ci iarăși cuibul cu pui). Disoluția ființei într-un univers străin și agresiv este transcrisă admirabil, cu motive ușor de recunoscut. În acest sens poate fi citată în întregime excelenta Noapte de iarnă, o elegie cu puternice reflexe metafizice: ,,E noapte și nimic nu se mai mișcă / Doar umbra mea încet, încet se suie / Pe soba caldă și rămâne pe ea / Ca bătută în cuie.// Mă-ndrept spre o fereastră înghețată / Totul e alb și încremenit / Doar umbra mea mai mișcă pe un perete rece / Și strigă : pentru ce m-ai părăsit.”

Dacă  în universul degradat simbolul nu mai poate fi o soluție și dacă poezia și visul sunt incompatibile cu lumea dominată de pasărea ce clocește monștri pentru a înlocui omul, initiativa pare să o ia tehnica, accentuând condiția existenței supuse unei mișcări mecanice, absolut previzibile. Trenurile, obligatoriu mărfare, controlează totul, sever, ca un monstrous ceasornic, impun ritmuri și își arogă autoritatea unui destin: ,,Coboară un tren către mare. Șuieră / Înainte de-a ieși dintre stânci / Șuieratul lui ca de pasăre prevestitoare / Umple de jale văile adânci”(Coboară un tren către mare). Individul simte  permanenta amenințare, amplificată enorm, totul pentru a-i pune în lumină condiția degradată:  ,,Totul atât de scump. Nimeni nu știe / Mai bine decât această cale ferată / Cum merg eu uneori printre șine înaintea mărfarului / Care șuieră încă o dată” (Coboară un tren către mare). Universul volumului este saturat de aceste mărfare de „prea multe mărfare”, care sfidează mișcarea firească a omului:  ,,Prea multe mărfare pe Valea Prahovei / Până la ziuă n-am putut adormi / De zgomotul lor și de spaimă / Că prea trec multe mărfare într-o zi” ( Prea multe mărfare). Însăși existența este reconsiderată din perspectiva prezenței de-a dreptul agresive a tehnicii. Citez din aceeași poezie: „Ce frică îmi e când văd până și munții / La fel ca oamenii de copleșiți / De tot ce se abate peste ei / Voi dormiți.// Somnul vostru cel plin de vise / Din ce în ce mai plăcute / Departe de aceste mărfare care sfâșie liniștea mea / Din zece în zece minute”. Singurătatea, angoasa omului modern și destinul său sunt surprinse din același unghi :  ,,Zi însorită de vară / Merg singură pe linia ferată / Trupul meu se află într-un echilibru precar / În fața trenului care se-arată.// Dar nu văd trenul, nu mai vreau să-l văd / Nici cel puțin în gînd cum trece peste / L-am mai văzut odată și mi-a fost frică / Și-ncerc zadarnic să ghicesc ce este.// N-aș vrea să fie mărfar, n-aș vrea să fie, / Nici personal, nici rapid, nici accelerat / N-aș vrea să șuiere nici înainte / Nici după ce totul s-a terminat” ( Zi însorită de vară  ).

Intr-o lume în care frica primește atributele vegetalului ( „ca o iarbă rea” ) nu mai există o soluție de salvare, arca lui Noe nu este terminată și nici nu poate fi terminată din moment ce mitul însuși este supus degradării. Locul lui Noe este luat de o autoritate ce subminează absurd ordinea lumii, perspectiva parabolică propusă de poetă fiind pe cât de transparentă, pe atât de patetică : „Dar pe măsură ce vasul se clatină /Duhul său se-nfigea și mai mult / În marea călătorie/ Până când trupul înțepenit la provă / A-ncetat să mai fie o ființă vie. // Abia atunci l-am aruncat peste bord / Și deodată cerul s-a luminat și s-a văzut cum porumbeii vin / De peste apele dezlănțuite / Purtând în ciocuri ramuri de măslin” (Se repeta potopul).

Poezie de substanță, în care tensiunea lirică este asigurată cu o surprinzătoare economie de mijloace artistice (Ion Negoițescu), creația Ilenei Mălăncioiu, cea mai importantă poetă contemporană, se deschide spre realitatea imediată, contând însă enorm replica pe care această realitate o primește in imaginarul poetic.

 

One Response to Muntele și mărfarul

  1. Subscriu (parțial) la părerea că este una dintre poetele importante de la noi. Abordare „din interior” profundă, sensibilă ți percutantă. Respect!

Leave a reply

© 2017 Tribuna
design: mvg