Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Nadirul şi zenitul saloanelor

Nadirul şi zenitul saloanelor

Am lăsat pentru acordul final polii umani – de jos şi de sus – al lumii saloanelor așa cum au fost ele înregistrate de istorie.
Polul de jos ni se pare cel al d-nei de Staël, cel de sus probabil cel al baronului d’Holbach sau al lui Victor Hugo, care oferă ca bonus câteva forme de optimizare comportamentală în raport cu ansamblul locurilor de socialitate fecundă.
D-na de Staël, care ținea propriu-i salon la Paris, este prototipul unui veleitarism narcisist şi găunos. Amfitrioana era insuportabilă, caprcioasă, directivă şi strivea personalitatea participanților în loc de a o stimula. Anti „honnête-homme”, salonul ei nu este decât o modalitate de a o pune în valoare pe ea însăşi. În consecință este un eşec. Fiică răsfățată a baronului Necker, atotputernic ministru de finanțe al lui Ludovic al XVI-lea, Germaine de Staël este roasă de o ambiție patologică: se crede geniul literelor europene, motiv pentru care nu consideră de nivelul său decât geniul politic şi militar al lui Bonaparte. Înfiptă, înfumurată, fără sensul conveniențelor sociale, M-me de Staël avea obiceiul să debarce la Napoléon fără preaviz şi la orice oră. Într-o bună zi, dând de-a dreptul buzna la împărat l-a surprins în baie. Excedat, Napoléon a surghiunit-o, nu atât pentru agitația politică antinapoleoniană – în cele din urmă Germaine se întorsese în mod virulent împotriva lui – ci pentru lipsa ei de savoir vivre.
Exilată pe domeniul său de lîngă Geneva, plictisindu-se de moarte, superorgolioasa Germaine se consolează mulțumindu-se cu capitala clasicismului german din epocă: Weimar. Pretențioasă, superficială şi vanitoasă, „franțuzoaica” debarcă la Goethe în afara orelor de audiență, aşa cum făcuse şi cu Napoleon mai înainte, îl înneacă într-un torent de futilități, sare, contrar principiului kantian, de la un subiect la altul, incomodează, îi deranjează din lucru pe Goethe şi pe Schiller, iar în cele din urmă sfârşeşte prin a-i irita pe amândoi: „zelul ei salonard nu se potrivea deloc cu creația serioasă a poeților şi învățaților germani” comentează excelentul biograf al lui Goethe, Wilhelm Bode. Până la urmă Goethe a ştiut să convertească această mezaventură într-un înțelept principiu de comportament social: ajunge să considere franja frivolă a societății drept o „straşnică răpitoare de timp şi anihilatoare a personalității” (Bode 2016). Pentru a palia acestui inconvenient, părintele lui Faust „nu juca cărți şi nu se amesteca în discuții puerile”, folosind momentele fierbinți ale socialității la ceea ce ea putea fi utilă: ca surse de inspirație pentru operă dar şi ca sursă de informații pentru o vastă diversitate de domenii care îi suscitau interesul. Ambitusul tipologic al curiozității lui Goethe era vast: mineralogie1, gravuri, medalistică, numismatică, anatomie, optică, desen… Îi plăcea să asculte descrieri de țări străine, îi plăceau lecturile cu roluri distribuite în prealabil, după cum la tinerețe îi plăcea să bea un pahar, să danseze, să asculte muzică şi să participe la tot felul de glume şi farse (Bode 2016). Într-un anume sens, Goethe îşi compune propriul „salon”, dar în mod fracționat şi pe criterii foarte personale. Socialitatea este pentru el timp de amuzament dublat de un timp de lucru şi profit intelectual. Avea facultatea rară de a extrage din circumstanțele în aparență cele mai banale „substantifica măduvă” rabelaisiană a lucrurilor. Când era la Roma, nu-și găseşte timp să facă cunostință cu cardinalii şi prințesele romane, întâlniri reduse la vacuitatea conveniențelor, dar găsește timp să rescrie Ifigenia, Egmont şi Tasso, să pătrundă misterele artelor plastice întârziind ore întregi în muzee dar şi să petreacă câteva momente de exuberanță juvenilă în compania amicilor în tavernele romane. Întoarce cu alte cuvinte spatele frivolității, oricît de lăcuită ar fi fost ea, şi plonjează în esențial, dimensiunea care l-a făcut să dureze. Teza noastră a socialității utile în momentele preliminare ale constituirii genomului interior definitiv este confirmată de comportamentul intelectual al lui Goethe.
*
După o scurtă perioadă preliminară de ajustare reciprocă a spiritelor, salonul devine un extraordinar Polyp intelectual capabil să stimuleze şi să amplifice efectele creatoare individuale. În funcție de profilul, calitatea şi felul în care este utilizat, grupul intelectual poate trage în jos sau în sus un individ. De cele mai multe ori îl trage în sus. Dinamica grupului intelectual, funcție de componentele lui, este însă o problemă vastă care merge de la şcolile filosofice eline până la echipele specializate ale marilor întreprinderi actuale. Studiile asupra saloanelor şi celorlalte forme de socialitate creatoare, care nu lipsesc, rămân din păcate la un nivel epidermic, descriptiv. Am văzut în cazul poemului lui Poe Corbul că o parte dintre exigențele pe care poetul le aplică proiectului său (lungimea, tematica cea mai tragică posibil…) sunt impuse de faptul că el urmează să fie „pus în scenă” într-un salon. Dar nenumărate alte condiționări, extrem de diverse, dependente de facturile intelectuale şi de temperamentele protagoniştilor, intervin în timpul şedințelor. Cum, iarăşi, nu dispunem de informații concrete de detaliu – în cazul supunerii aforismelor lui La Rochefoucault conclavului prezent în fotoliile salonului d-nei de Sablé, care au fost observațiile făcute, de cine şi ce a reținut dintre ele Monsieur le duc pentru versiunea ne varietur a Maximelor – suntem obligați să ne oprim aici cu considerațiile noastre.
Dinamica intelectuală care se naşte în saloane este interesantă şi pentru faptul că, de exemplu, poate revela felul în care persoane care n-au scris nimic în viața lor şi nu au ambiții eponimice se pot insinua în spiritul creatorilor şi deveni creatori prin procurație. În imposibilitatea de intra în profunzimea interconexiunilor mentale care au loc înr-un salon, scopul nostru aici se limitează la a demonstra utilitatea telescopajelor reciproce în traseul genetic al unei opere ca şi faptul că protagonişti neutri, cu statutul modest de simpli participanți sau animatori, se pot implica indirect la creația marilor autori.
Este limpede că locurile de socialitate intelectuală au jucat un rol non neglijabil în structurarea unor scriitori şi opere: Dante, membrii Pleiadei, Shakespeare, La Rochefoucauld, Voltaire, Goethe, Schiller, Flaubert şi Maupassant, scriitorii din cercul lui Charles Nodier sunt exemple eclatante.
Scriitorul resimte nevoia de a se măsura cu comparşii lui, a absorbi şi a se lăsa antrenat de carismul lor, de a-şi spulbera îndoielile, uneori devastatoare şi sterilizante ca în cazul lui Flaubert, iar sub raport practic de a-şi supune producția focului încrucişat al criticii, atfel spus de a-i implica în procesualitatea avantextului. Flaubert, într-un anume sens unul dintre scriitorii cei mai solitari, care a trăit toată viața singur, n-a fost însurat şi n-a avut nici măcar un câine ca tovarăş, iar sfătuitorul și primul lui critic, Louis Bouilhet, nu venea să-l viziteze decât duminica, este, fapt semnificativ, autorul cel mai ros de îndoieli, cel care pentru o pagină publicată înregistrează zece pagini de manuscris preparator. Faptul că apa invulnerabilității unui salon scurt-circuitând meandrele posibilităților n-a existat un cazul lui a putut juca un rol în indecizia scripturală cronică a autorului Doamnei Bovary? A impactat el în plus dimensiunile prin forța lucrurilor reduse ale operei flaubertiene – doar cinci romane – şi a creat calvarul scriptural care i-a marcat existența? Pentru noi nu este nici o îndoială.
A ridicat salonul calitatea producției literare a secolului? Pretutindeni unde ele au existat, din saloane au ieşit veritabile pepite artistice la care se adaugă dinamica intelectuală pe care ele le imprimă unei epoci. Începând din epoca clasicismului francez, mari texte au fost inițiate, discutate şi ameliorate în cadrul lui, iar prezența saloanelor a marcat până în anii 1950 viața intelectuală în diverse țări europene. Cele ale Annei de Noailles, Edith Wharton sau Madeleine Lemaire se instituie în veritabile referințe istorice. În paralel, forme mai spontane şi mai moderne – cafeneaua literar-intelectuală, cenaclul, redacția, cabaretul literar, mănăstirea – s-au manifestat și i-au succedat în rolurile lui. Salonul rămâne însă o formă istorică majoră în dezvoltarea literelor, iar dincolo de litere a societăților de pe Vechiul Continent.

 

 

Referințe bibliografice
Bode, Wilhelm (1922 (2016), [Goethes Kunstleben] Goethe sau arta de a trăi, Bucuresti, Editura Seculum I.O.

 

 

Note
1 Colecția lui de mineralogie număra nu mai putin de 18 000 piese, în materie de numismatică mii de exemplare de monezi clasate pe țări şi epoci, printre care 1400 de mulaje în sulf de monede antice.

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg