Pentru Jeni, Dina,Tatiana, Marin,
Sorin și Beni, toți de la Ramna

 

 

Din când în când venea la Zenda Naia de la Ramna. Cu o bâtă de corn, noduroasă, lustruită de atâta purtat și veșnic neras, omul avea ceva de sălbăticiune resemnată. Pășea greu, ca și cum nu era hotărât pe care parte a uliței să meargă. Târa un picior pe o margine de drum, celălalt pe marginea cealaltă, amintind un compas căruia i s-a refuzat bucuria cercului. Pe urmă își aduna picioarele și atunci drumul rămânea în urma lui subțire ca firul de ață trecut prin urechile acului.
Nu putea vorbi. Scotea doar niște gemete înfundate, dar ochii lui aveau o lumină care te convingea că omul înțelege tot ceea ce-i spui.
Nu am știut niciodată care era numele lui adevărat. Atunci când vorbeam de el, destul de rar, îi ziceam și eu așa cum îi ziceau toți zendanii, Naia de la Ramna, fiindcă era din satul din susul văii Zendei, din Ramna, pe locuitorii căreia zendanii îi numeau „gușălăi”, fiindcă, din lipsa iodului, unora le crescuseră guși. Cei din familia lui erau oameni normali. O vreme s-au rușinat de Naia, nu de înfățișarea lui, ci pentru că umbla prin sat cu traista sa de pânză, în care aduna bucăți de pâine, de care oricum ei nu duceau lipsă.
Zendanii erau convinși că Naia este un pricolici, adică un duh rău în care se transformă unii oameni după moarte și care iau înfățișarea animalelor. Unchiul Iosif, din Ramna și el, așadar consăteanul lui Naia, susținea sus și tare că odată, venind spre Zenda, l-a văzut pe Naia cum s-a dat peste cap de trei ori în dreptul părăului Turinii și s-a prefăcut în lup, pierzându-se în pădurea de sub Piatra Dăneștii. Dar cum unchiul Iosif făcea parte dintre aceia cărora nu le-a fost dat să suporte prea multă realitate, eu mă îndoiam că Naia ar putea fi altceva decât un om care a scăpat bunelor intenții ale creatorului.
Naia se oprea înaintea unei porți din Zenda și se așeza pe laviță, așteptând să iasă cineva care să-l omenească cu un dărab de pită. În semn de mulțumire, scotea sunete ascuțite și fața i se lumina într-un zâmbet care te făcea să te îndoiești că înaintea ta era Naia de la Ramna. Se ducea apoi mai departe, nu prea departe însă, poate fiindcă nu-l țineau puterile, nu trecea niciodată de hotarul Zendei și puțini sunt aceia care l-au văzut prin Buhani, prin Laz ori prin celelalte sate învecinate.
Pe la începutul unei veri, după ce am absolvit clasa a șasea, m-am dus la serbarea de sfârșit de an școlar însoțit de tata. El s-a așezat pe o laviță din fața scenei improvizate sub nucii din curtea școlii, foarte prețuiți la Zenda pentru umbra lor și pentru nucile comercializate toamna prin piețile Aradului. Eu mi-am căutat colegii, fiindcă eram corist, ba trebuia să și recit o poezie aleasă pentru mine de profesorul de limba română, Țării mele, de Victor Tulbure, în care era un vers „O, țara mea, adâncul să-ți cuprind”. Profesorul regizor mi-a recomandat ca la acest vers să mă aplec și să ating cu mâna dreaptă pămîntul, ca și cum i-aș fi cuprins adâncul.
La început a vorbit directorul școlii, un modest învățător, care le spunea zendanilor, cum o făcea de câțiva ani, că strădania copiilor poate fi comparată cu încercarea de a urca un munte. Cu efort deosebit, unii au reușit să ajungă în vârf, alții, mulți, s-au oprit pe la jumătate, alții, poate la fel de mulți, au rămas la poala muntelui.
A urmat corul, care a interpretat cântece „auzite la radio”, dar și un cântec în limba rusă, meritul fiind al unui pensionar basarabean care i-a pregătit pe elevi câteva săptămâni în șir.
S-au recitat poezii de Mihai Beniuc, era al nostru doar, din Sebiș, cel care se mândrea că știe șapte limbi și rusește. Nu s-a recitat din el poezia cu mărul de la marginea drumului, ci una în care poetul spunea că bătrânii, femeile, bărbații, până și copiii, rostesc cuvinte de mulțumire partidului.
Pe urmă, moment așteptat de mulți, s-au dat premiile. Ce mai, am luat premiul întâi! Aveam să mai primesc acest premiu încă doi ani, fiindcă la liceu m-am cumințit, m-am maturizat, cum dorea tata când mă auzea spunând poveștile unchiului Iosif, și mi-am văzut netulburat de ale mele!
Cum am primit premiul dorit de părinți și cum era o zi călduroasă de vară, trăgeam nădejdea că voi fi lăsat să merg la scăldat în cotul lui Bradu, acolo unde Valea Zendei era destul de adâncă pentru primitivul nostru înot, însă nu destul de adâncă pentru ca să se înece în ea cineva.
După serbare tata a mai rămas la povești cu un cunoscut, „du-te tu acasă, du-te, te ajung eu, oricum nu mai stau nici eu mult”.
Nu pot spune că nu eram încântat simțindu-mă privit admirativ de consăteni, dar eram mai mult curios să aflu ce cărți erau în pachetul meu de premiant legat cu o fundă roșie. Cu un an înainte primisem Povestea unui om adevărat, de unul Boris Polevoi, o poveste scrisă, după cum mărturisea autorul la sfârșit, departe de patria sa. Am mai primit Stiletul și Pasărea de bronz, dar și volumul al treilea din Frații Jderi, din care nu am priceput mare lucru de vreme ce nu le citisem pe primele două.
Pe lavița din fața casei noastre, de sub nucul din care mama rupea crengi cu care scotea muștele din camere, stătea Naia, care m-a salutat ridicând o mână.
În curte, sub frăgar era așternută masa pentru sărbătorirea premiantului. „Afară, pe laviță, e Naia”, i-am spus eu unchiului Iosif, care imediat s-a ridicat și și-a adus consăteanul în curte. Mătușa a luat un taburet și l-a așezat pe Naia lângă fântînă, ceva mai departe de masă. Tot ea a tăiat o strujea de pită pe care a pus o bucată de carne friptă și i le-a dus omului, „ia, Naie, ia și mâncă, doară îi fi ostenit”.
Noi nu am început să mâncăm, așteptându-l pe tata. Văzând că noi nu mâncăm, nu mânca nici Naia.
Cum a intrat în curte, tata a dat ochii cu Naia: „Vai, Naie, da´ aici te-au pus?”. S-a uitat apoi scurt la maică-mea: „De ce mănâncă omul ăsta aici, lângă ușă? De ce nu șade cu noi la masă?”. Mama nu a apucat să răspundă că tata a adus din casă ligheanul cu apă și o ștergură curată: „Hai, Naie, să te speli pe brânci”.
Naia s-a uitat speriat spre noi, cei de la masă, dar tata era neînduplecat: „Uite și săpunul, Naie, spală-te frumos”. Omul nu era însă obișnuit cu apa din lighean și cu săpunul care ii aluneca printre degete, și încerca sa-l prindă, ca într-un joc copilăresc, cu mâinele lui neîndemânatice. Tata s-a hotărât să-l spele el pe Naia pe mâini. I-a luat pe rând fiecare palmă și a frecat-o bine cu săpun, apoi i le-a clătit cu apa pe care i-o turna maică-mea. „Așa, acum hai cu noi la masă, Naie”. A luat scaunul pe care stătuse rămnanul înainte și l-a dus la masă, trăgându-l și pe Naia după el. „Puneți-i și omului un blid, și lingură și tot ce mai trebuie”.
A fost prea mult pentru unchiul Iosif în care a răbufnit un orgoliu greu de înțeles. S-a ridicat nervos de pe scaun și a spus că el, gospodar de vază în Zenda, nu poate sta la masă cu „nime-n drum”. Mi-a părut bine că nu a zis „sărăntoc” ori „culduș”, vorbe care nu se foloseau de altfel niciodată în casa noastră.
În treacăt fie spus, gospodar de vază nu era unchiul Iosif, el era un neîntrecut povestaș, pentru că nu a făcut mare lucru decât să povestească și iar să povestească.
Naia a simțit că la masa aceea de duminică la care fusese așezat nu este totul așa cum ar trebui să fie și a dat să se ridice, dar tata i-a pus mâna pe umăr: „Șezi, Naie”. El s-a așezat supus, dar s-a ridicat de la masă unchiul Iosif, rostind acele vorbe pe care le puteai auzi uneori prin Zenda: „Până aici!”.
Unchiul Iosif îmi era tare drag, fiindcă făcea din orice poveste. Drumul lui de acasă până la magazinul din centrul comunei devenea o aventură, ce trebuia povestită după un anumit ritual, stimulat cu un pahar de licoare de prună. Oamenii din Zenda, unii, își mai aduc aminte că unchiului i-au trebuit vreo două zile să povestească drumul cu trenul până la Arad, cu întreruperi pentru o gură de vinars și de închinat cu ascultătorii, iar lăsarea serii coincidea cu un „va urma” așteptat de vecinii care nu voiau să acape finalul. Nu mai spun că unchiul Iosif accepta docil rolurile pe care i le rezervam în jocurile inspirate de lecturi și de filmele de la căminul cultural, pe care făceam tot ce puteam să nu le ratez. Unchiul trebuia să fie ofițerul alb, eu eram cavaleristul, cu un coif de ziar imitând „budionovka”. Tot el a fost piratul Spânu din Toate pânzele sus, iar eu eram, nici nu se putea altfel, Anton Lupan, cel care îl caută neobosit pe prietenul său Pierre Vaillant. Într-o zi chiar l-am împușcat pe unchiul Iosif ce juca rolul unui bandit din banda lui Ignat Fomin (Donul liniștit era citit în Zenda!), am tras în el cu pistolul meu de lemn, nu înainte de a-i striga „Întoarce-te cu fața spre moarte, banditule”, precum în filmele de duminica, la care aveam voie să merg neînsoțit.
Dacă unchiul s-a ridicat de la masă, m-am ridicat, cu gândul că s-a ivit prilejul să fug la scăldat în cotul lui Bradu. Tata m-a săgetat cu privirea: „Stai la masă”. În fața lui tata nu eram deosebit de curajos: „Dacă nu ți-e foame, stai la masă până când termină toți de mâncat. Pe urmă poți să mergi la vale”.
Naia s-a chinuit o vreme cu lingura, apoi a renunțat sorbind zeama din blid, iar la fripură și-a folosit cu îndemânare degetele lungi, care mie mi s-au părut atunci cât se poate de frumoase.
Apoi mama și bunica au început să strângă farfuriile. Când s-au pregătit să înlăture firimiturile de pe fața de masă, Naia a scos un muget și a întins mâinile peste masă ca și cum ar fi vrut să le apere de ceva. Fără grabă, a început să adune resturile de pâine cu palma și le-a pus în gură, mestecându-le încet, cu ochii închiși.
Tăceam toți până când a mătușa a simțit nevoia să laude masa: „Mâncarea asta de prânz poate ține loc și de cină. Mai că nu ne mai trebuie cină”. Eu mă gîndeam însă că nimeni nu va renunța la cină, dar va fi o cină fără de Naia de la Ramna, la care unchiul Iosif nu se va mai ridica de la masă.