Coalițiile contra Franței

 

 

„Dacă vrei ca un lucru
să fie bine făcut, fă-l tu !“
(Napoleon Bonaparte)

 

 

Napoleon, cu gândul mereu la o campanie în Italia, refuzase de mai multe ori să se prezinte la armata de vest iar rezultatul este pierderea gradului de general. Când totul părea pierdut pentru el, la orizont apărea o nouă șansă în persoana lui Paul Barras, primul dintre directori, cel care, după ce „Constituția anului III” va fi pusă în aplicare, este numit comandant suprem al Armatei de Interior. Barras nu este un talent militar dar îl cunoaște bine pe Napoleon de care are mare nevoie. Astfel Napoleon devine aghiotantul lui Barras1 și, evident, el preia conducerea artileriei. Apoi organizează formațiunile armatei care vor intra în luptă pentru apărarea palatului Tuileries, sediul Convenției2. Învingător, va face pasul următor și va deveni comandantul Armatei de Interior.
Apariția Directoratului3, ca soluție pentru ieșirea din haos, s-a dovedit ulterior a fi o trambulină pentru escaladarea ierarhică și un moment de răscruce pentru destinul lui Napoleon. Trecerea de la Directoratul format din cei cinci directori, Barras, Carnot, Rewbell, Letourneur și La Revelliere – Lepeaux, la viitorul Consulat format din trei consuli, Sieyes, Ducos și evident Bonaparte, dintre care unul, Napoleon Bonaparte, va deveni prim–consul, a reprezentat un adevărat scurtcircuit al istoriei și al perioadei revoluționare prin revenirea Franței la monarhie. O revenire bizară a unei societății la o formă de guvernare anterioară. O oscilație însă tipică pentru societatea franceză. De fapt asistăm la lovituri de stat în serie. În mai 1798, Directoratul elimină deputații iacobini care sunt invalidați, în noiembrie 1798 se formează Consulatul cu cei trei consuli, cu puteri egale la momentul instituționalizării, iar peste numai trei luni, în 28 februarie, Napoleon Bonaparte este numit Prim Consul. Pare, repetăm, uimitor, dar în Franța acelui moment deja mirosea a imperiu căci valul gloriei îl împingea pe Napoleon tot mai sus, acolo, pe tron, înconjurat de popor și divinizat de armată.
Este momentul să vorbim despre toate războaiele duse de Franța în perioada Directoratului, Consulatului și în perioada domniei lui Napoleon. O perioadă în care războaiele veneau unul după altul ca și cum și-ar fi propus să nu treacă prea mult timp ca să se așterne cumva liniștea. Inițial imperiile europene s-au unit contra Franței începând cu anul 1792 încercând să înfrângă și să elimine statul francez ca țară revoluționară. Exemplul negativ de răzvrătire a poporului, de judecare, condamnare și decapitarea unui rege, nu putea rămâne nepedepsit. Ideea putea fi preluată și aplicată și în restul imperiilor europene. Însă Franța a rezistat. În plină perioadă de frământări interne generate de revoluție a răspuns bine militar, la nivelul unui adevărat viitor imperiu respingând atacurile și chiar obținând victorii surprinzătoare. Apoi, treptat, din țară atacată devine țară invadatoare. Să parcurgem acest șir de evenimente în rezumat:
Războaiele Franței, într-o perioadă de cca. 25 de ani, cuprinsă între 1790 și 1815, adică de la Revoluția Franceză până la înfrângerea finală a lui Napoleon de la Waterloo, poartă denumirea de „Coaliții“, pentru simplul motiv că în toată această perioadă Franța a fost tot timpul singură în luptă cu Europa unită contra ei în diverse combinații și variante de uniuni de armate pe mare și pe uscat. Dacă inițial, până când Napoleon a intrat în luptă ca un conducător implicat direct, aliații urmăreau să distrugă statul revoluționar și să-și alipească, funcție de interese, părți din teritoriul francez, după ce Napoleon devine șeful suprem al armatei franceze, lucrurile s-au inversat, Franța devenind o țară invadatoare cu pretenții teritoriale.
Mai trebuie adăugat că Prima Coaliție se referă la perioada anilor 1792–1797, premergătoare și concomitentă Directoratului. O perioadă în care Napoleon nu era încă la conducerea armatei republicane iar contra Franței lupta, pe lângă eternul său inamic Austria, și imperiul prusac. Problema Franței era lipsa banilor pentru întreținerea armatei și doar eroismul a făcut ca Franța să reziste și să învingă la Valmy în septembrie 1792. Dacă ținem cont de durata în timp a primelor două coaliții, de cca. 20 de ani între începutul primei coaliții și finalul celei de a doua, pentru a avea răspuns la problema lipsei de bani ar trebui să vorbim de spre Campania din Italia pe care Napoleon a visat-o mereu ca soluție de umplere a visteriei și, de ce nu, ca etapă necesară pentru pregătirea ascensiunii sale la tron.
Directoratul a durat între 1795 și 1799 iar Napoleon, susținut mereu de Augustin Robespierre, a trecut în această perioadă Italia prin foc cu armatele sale ai căror soldați, dincolo de vitejia în luptă, au furat tot ce s-a putut, de la bani și aur la opere de artă, tablouri de Leonardo da Vinci și Michelangelo. Este de notat că Napoleon nu a cerut permanent Directoratului acordul pentru acțiunile sale, dar nici Directoratul nu l-a ajutat, nici cu bani, nici cu armată, când ar fi fost cazul. Acest aspect ar fi poate explicația libertăților pe care Napoleon și le lua permanent dar mai ales explicația simplă pentru lovitura de stat ce a înlocuit Directoratul cu Consulatul. După Campania din Italia, Franța a păstrat teritoriile cucerite unite în Republica Cisalpină formata din Modena, Lombardia și Romagna. Plus banii luați ca despăgubiri de război. Observații asemănătoare pot fi făcute și cu privire la Campania din Egipt dusă de Napoleon înainte de a prelua conducerea armatelor franceze pentru a respinge a II-a Coaliție din postura de consul. Prada de război din Egipt a venit la timp și a fost folosită ca sursă de bani pentru armata aflată în luptele cu coaliția dintre Austria, eternul dușman, la care se adăugase și Rusia. Militar, tactica obișnuită a lui Napoleon de a separa armatele inamice a adus, pe rând, cele două victorii, cea de la Marengo – 14 iulie 1800, urmată de cea de la Hohenlinden – 3 decembrie 1800, contra Austriei. Rusia a dezertat renunțând la luptă și bine a făcut, cruțându-și forțele pentru viitor.
Campania din Italia anunța marile schimbări ce pluteau în aer. Totul anunța schimbări. Printre altele, Napoleon a făcut un nou pas și în viața sa personală recăsătorindu-se cu Josephine Beauharnais, femeia care, pentru a ajunge împărăteasă, a trebuit să răstoarne regulile monarhice europene, sociale, religioase și tradiționale. Iar Europa, prin Papa Pius al VII-lea, prezent ulterior la încoronarea lui Napoleon la Paris în catedrala Notre Dame, demonstra că se putea plia și ea după mofturile lui Napoleon dacă dorea să aibă pace cu Franța.
Întors din Egipt, Napoleon este primit la Paris în urale. Este în plină glorie. Cu planurile bine făcute și mai ales aflat într-o o conjunctură extrem de favorabilă, Napoleon răstoarnă Directoratul și instaurează Consulatul luându-și titlul de Prim Consul. Era în noiembrie 1799 iar Consulatul nu era decât o anticameră către o restaurare a monarhiei ca imperiu. În plus, toată societatea îi era favorabilă. Perioada Consulatului a fost extrem de benefică pentru Franța. Visteria se umple și stabilitatea se consolidează. Crește încrederea poporului în stat datorită unor măsuri luate de Napoleon prin care se elimină corupția și se realizează siguranța cetățeanului de rând. Pe plan intern, Napoleon inițiază o serie de legile cunoscute sub numele de „Codul lui Napoleon“4. Pe plan extern, Franța devine o putere tot mai respectată și de temut. Cuvintele lui Metternich5: „Când Parisul strănută, Europa răcește” sunt elocvente în acest sens pentru a defini puterea Franței de la urcarea pe tron a lui Napoleon.
Încoronarea lui Napoleon ca împărat al Imperiului Franței, în 2 decembrie 1804, este momentul în care el declară: „Imperiul înseamnă pacea!“. O afirmație pe care nimeni nu a luat-o în serios dacă nu cumva a fost chiar înțeleasă pe dos, ca o amenințare. Marile imperii, începând cu Austria Casei de Habsburg, Rusia și Prusia au înțeles corect adevăratul mesaj al Franței napoleoniene și s-au pregătit pentru noi războaie. Războaie care au început imediat după încoronarea lui Napoleon. Aceste războaie au păstrat numele de Coaliții, primindu-și fiecare numărul de ordine în succesiunea lor cronologică. Pe scurt următoarele au fost :
A III-a Coaliție – din decembrie 1805, găsește Franța luptând contra eternei rivale Austria, unită cu Rusia și Anglia. Dacă pe mare Anglia înfrânge Franța în bătălia de la Trafalgar, pe uscat Napoleon obține o victorie strălucită la Austerlitz. „Lupta celor trei împărați“, așa cum a fost numită bătălia de la Austerlitz, a durat aproape 10 ore iar finalul este considerat ca fiind cea mai mare victorie a lui Napoleon. Armata rusă a fost condusă de Țarul Alexandru I în timp ce armata Austriacă îl avea în frunte pe Arhiducele Carol, fratele împăratului Austriei. Există multe descrieri ale etapelor bătăliei desfășurate pe durata luptei. Analiștii militari au scos în evidență geniul tactic al lui Napoleon care a condus personal lupta în toate detaliile ei. Proasta organizare a armatelor unite, modul defectuos de comunicare între ele dar și slaba pregătire a ofițerilor și soldaților în comparație cu armata franceză bine antrenată și bine organizată, a condus la victoria zdrobitoare a lui Napoleon. Aliații au pierdut 27.000 de oameni din totalul de 73.000 în timp ce pierderile franceze au însumat doar 5.000 de oameni. Se spune că Țarul Alexandru I al Rusiei a spus la finalul luptei: „Suntem copii în mâinile unui gigant !“. Tratatul de la Pressburg a adus pierderi teritoriale Austriei și o despăgubire de 40 de milioane de franci. Austria pierdea pentru a treia oara lupta cu Franța iar Rusia pentru a doua oară. Niciuna dintre aceste mari puteri nu va putea uita și nici nu se vor da în lături pentru a complota în viitor contra Franței, devenită dușmanul lor comun.
La numai câteva luni de la eșecul celei de a III-a Coaliții, o nouă coaliție se formează și este gata de luptă. Cea de a IV-a Coaliție va dura între 1806 și 1807. Este interesant de menționat că Austria nu mai face parte din noua coaliție în timp ce notăm restul de dușmani ai Franței, Rusia și Anglia, sunt din nou împreună contra imperiului francez. Napoleon a fost mereu preocupat de amenințarea Angliei de la care se aștepta să organizeze un atac pe uscat venind dinspre Canalul Mânecii. Din acest motiv el creează o armată în Boulogne pe care o păstrează și o antrenează în acest scop. Acest lucru îl ajută să țină departe Anglia dar îl și încurcă pentru că îi blochează o parte însemnată din armata (circa 180.000 de soldați ). Napoleon este față în față cu a IV-a Coaliție care este mai largă, lângă țările deja menționate alăturându-se Prusia, Saxonia şi Suedia. Pe teren, Napoleon decide ca de obicei ca armatele aliate cu care Franța va lupta, Prusia și Rusia, să fie separate pe câmpul de luptă prin mișcări tactice înșelătoare astfel încât să poată duce lupte separate cu fiecare în parte. Reușește astfel să învingă armata prusacă în două rânduri, la Jena în octombrie 1806, și la Friedland în iulie 1807. Luptele cu Rusia au avut loc într-o etapă ulterioară și s-au încheiat tot cu victoria lui Napoleon consfințită prin Pacea de la Tilsit din iulie 1807.
Am putea trece mai departe pentru a vorbi despre următoarea coaliție, Coaliția a V-a, dar, pentru a înțelege evoluția evenimentelor este necesar să vorbim și despre problemele imperiului francez, probleme care au fost și vor fi mereu proprii tuturor marilor imperii. Napoleon era un geniu militar, judeca extrem de exact modul de desfășurare al luptelor, al așezării în teren, al reliefului, al dispunerii și distribuției numerice a armatelor sale în funcție de armatele inamice, de momentul atacului, direcțiile și etapele lui. Toate aceste lucruri duceau la victorie. Imperiul se lărgea tot mai mult și Franța devenea tot mai puternică și mai bogată. Dar ceea ce sa dovedit a fi greu ulterior a fost consolidarea victoriilor obținute pe câmpul de luptă adică menținerea acestor victorii în timp. Pentru că popoarele învinse în lupta directă și obligate să suporte dominația învingătorului treceau la revolte organizate sub formă de insurecții și hărțuiau armata franceză de ocupație. În plus, ocupația franceză a determinat în Spania, unitatea nobilimii și a clerului cu populația și a dus la un război de gherilă organizat și sângeros, trupele de ocupație franceze trecând la represalii în sate, la torturarea prizonierilor și chiar la unele execuții sumare. Ulterior Napoleon a regretat Campania din Spania și mai ales modul în care a gestionat situația ulterioară ocupării peninsulei iberice.

 

 

Note
1 Paul – Francois – Jean – Nicolas, viconte de Barras (1755 – 1829), membru important al Directoratului în timpul Revoluției Franceze. A intrat de la vârsta de 16 ani în rândurile armatei ca gentlemen cadet. Dezamăgit și chiar revoltat de regimul monarhic, este atras de Revoluția Franceză de la 1789 când intră printre primii în Clubul Iacobin, devenind eligibil pentru Adunarea Legislativă, reușind însă doar ocuparea unui loc de elector pentru departamentul Var (plasat în sudul Franței).
2 Convenția Națională este numele adunării constituante care a condus Franța în perioada Revoluției Franceze, în perioada sept. 1792 – oct, 1795. Convenția a urmat Adunării Legislative și a pus bazele Primei Republicii Franceze. Ea a fost aleasă prin vot universal masculin pentru a vota o nouă Constituție care urma să intre în vigoare după căderea ( ghilotinarea ) lui Ludovic al XVI – lea.
3 Directoratul (1795 – 1799) -regimul politic cu rol executiv care a funcționat în perioada oct. 1795 (4 Brumar, anul IV) – nov. 1799 (18 Brumar anul VIII) ca urmaș al Convenției Naționale. Directoratul era format din cinci persoane și s-a confruntat cu mari dificultăți pe plan intern (inflație mare, criză financiară, tensiuni create de regaliști, lupte politice interne cu iacobinii). Pe plan extern, victorii surprinzătoare în războaiele duse contra Austriei și Italiei datorită mai ales geniului lui Napoleon.
4 Codul Civil Napoleonian sau Codul Civil Francez este culegerea de legi care a apărut în perioada Primului Imperiu Francez sub îndrumarea lui Napoleon. Ca idei principale menționăm atenția acordată familiei ca celulă de bază a societății și acordarea capului familiei puteri și prerogative foarte largi asupra membrilor familiei precum și plasarea pentru prima data a noțiunii de proprietate privată în centrul conceptului libertății individuale.
5 Klemens Wensel Nepomuk von Metternich ( 1773 – 1859 ), om politic de stat austriac, cancelar și unul dintre cei mai importanți diplomați ai Europei. A făcut parte din marea familie nobilă Metternich – Winneberg. În 1813, primește titlul de principe. Este ministru de externe al Austriei în timpul împăratului Francisc I și al împăratului Ferdinand I, fiind de fapt adevăratul conducător al Austriei în acea perioadă.