Un loc la fel de friguros (și pentru unii la fel de plin de mortăciuni) precum Cimitiro delle Fontanelle este MADRE (Museo d’arte contemporanea Donnaregina). La intrare, un decor din fâșii paralele de culoare roșie și galbenă, „ajutat” de niște oglinzi gen Iulius Mall îți aduc aminte de muzeul erotic din Praga, dar încerci să păstrezi morga de „connoisseur”, chiar dacă pășești în unul dintre sanctuarele artei care se tot dezice de sine, de cel puțin vreo două sute de ani. Spațiile albe, puțin populate îți trimit, aproape instantatenu privirea spre curțile interioare riguros geometrice. Niște statui amplasate pe acoperiș (un cal auriu, spre exemplu) îți dau senzația de călătorie printr-un tablou Magritte. Ca peste tot în marile muzee, cu sau fără vizitatori, îmi atrag atenția angajații care păstoresc operele. Mai triști și mai ursuzi decât bibliotecarii, nu contenesc să-ți atragă atenția că nu este voie să faci fotografii. Am senzația că, de fapt, nici nu vorbesc cu vizitatorii, ci cu sine. „No foto” a devenit o mantră, o parolă cu care își accesează simțurile adormite de aceeași și aceeași priveliște, de timpul devenit bandă rulantă.
Cu siguranță, mă număr printre persoanele care nu-și mai pot „revoluționa” simțurile prea mult când vine vorba de arta contemporană. Totuși, am găsit impresionantă lucrarea „Dark Brother” de Anish Kapoor. Un fel de „negrul cel mai negru”, suprematism al suprematismului, deșertăciune a deșertăciunii care înghite limita dintre pătratul negru pe alb, alb pe alb sau orice alte pătrate. Inițial pare un covor, dar dacă-l fixezi preț de 10 secunde începi să deslușești extrem de vag, la limita percepției un abis conținând forme neregulate, nori cumullus, galaxii care nu vor să se nască, un întreg avort cosmic, un scenariu post-mortem, sau orice fel de monstru coșmaresc, în funcție de angoasele fiecăruia. Privind Dark Brother mi-am adus aminte de performanceul Marinei Abramovic „The Artist is Present”, în care însăși artista îi privea în ochi, oricât de mult timp rezistau, pe toți cei care se așezau în fața ei. Mi-am imaginat, total infantil, un performance în care reprezentanți ai gândirii pozitive, politicieni, CEO, HR, PR și tot felul de stâlpi ai societății l-ar privi pe Dark Brother „în ochi” preț de câteva minute. Ce ar urma? Scenarii SF cu convertiri miraculoase, de la creșterea productivității la saltul în partea diavolului? Sau pașii impasibili spre cealalte încăperi pline de nume mari și lucrări care mi-au intrat pe un ochi și mi-au ieșit pe altul. Printre numele mari se numără și Darren Bader, care mi-a rămas între ochi doar pentru că îmi aduce aminte de reclama „Fructele iubesc granini” în care mere, portocale și alte soiuri sug cu un pai din sticla de suc, care desigur, e mai naturală decât orice se găsește în natura idilică a pubicității. Exact ca în reclamă, o vânătă uriașă „bea/extrage” cu ajutorul unui pai, nu se știe ce din nisipul în care stă. Inutil să mai spun ca vânăta are patru picioare. Darren Bader se descrie ca fiind „an artist working in [some] place(s) [some] time(s)”. Printre lucrările lui, se numără și tot felul de jocuri gen Andy Warhol (serii, copii). Când le privești nu poți decât să te gândești că artistul este un veritabil învățăcel al maestrului Business art. Frazele care acompaniază lucrările reproduc facilele preplexități pe care lucrările le conțin. Un exemplu este: The dog obsessively barks at the elevator. And I tell the dog, „That,s right, the elevator is You” (Câinele latră obsesiv liftul. Iar eu îi spun, „E corect, liftul ești Tu”). Mai comic decât privirile rapide ale privitorilor care, cu siguranță nu descifrează niciun koan în aceste vorbe de duh, sunt convulsiile mentale ale criticilor de artă, care ajung inevitabil să-i ceară ajutorul lui Wittgenstein, un gânditor ajuns pe tărâmul absurdului pornind totuși de la logică, în timp ce artiștii conceptuali, îți dau impresia că parcurg drumul invers și nu ajung niciodată la un capăt sau măcar la un început de „luminiță de la capătul tunelului”. Criticii ajung la eterna „artă care are ca material limbajul”, iar la capătul extremei fâstâceli, declară că ceea ce vedem este „late-late-late-post-Conceptual-Relational-Aesthetics” (Alessandra Troncone, articolul Darren Baden. L,importante e partecipare, Flash Art, no, 336, edizione itliana).
Nu aș mai putea spune alte cuvinte despre MADRE. Cristo Velato (o operă care rivalizează cu Pietà) sau scările stil liberty din Palazzo Mannajuolo au fost ca o gură de aer pur „pre-pre-pre-post-Comceptual-Relational-Aesthetics”. În fața lor rămâi copleșit. Ele sunt The Other Brother (să nu-i spunem White) și cu siguranță un clasicist le-ar găsi un loc în „sublimul Kantian”. Legenda legată de Cristo Velato di Sansevero stă mărturie asemeni trupului sfântului, pentru „grozăvia” realizării sculpturii. Opera lui Giuseppe Sanmartino (1720-1793) este executată dintr-un sinur bloc de marmură și se spune că cel care a comandat-o, Raimondo di Sangro, un mare alchimist, l-ar fi învățat pe sculptor cum să transforme țesătura în cristale de marmură. Acest mister l-a impresionat atât de tare pe Canova încât a declarat că ar fi renunțat la zece ani din viață pentru a-l desluși. Pe latura mistică, legenda atribuie pietrificării țesăturii care acoperă corpul lui Crist un simbolism mai profund: focul interior este atât de intens încât cauzează o sudoare a corpului ale cărei cristale se pietrfică.
Între Dark Brother și The Other Brother, sublim și conceptual, iureșul care este Napoli continuă indefinit. Pe lista lucrurilor insolite intră cu siguranță Madonna delle Mosche, muzeul dedicat lui Maradona sau arta stradală La Santa con la pistola (Banksy) „curatoriată” și întreținută de pizzeria „Dal Presidente”. O Sfântă (copiată după Santa Agnese in Agone din Roma) privind pistolul cu aură de deasupra capului va mulțumi atât privitorii obișnuiți cu „dialogul artei contemporane cu clasicii”, precum și pe cei care mai caută încă „șocul” sau doar ceva îndeajuns de cool încât să treacă cu brio de echilibristica pe firul atât de subțire dintre kitsch și ce a mai rămas. Dacă le-ai văzut pe toate, ai pus pe facebook selfieul cu Madonna și/sau Maradona poți să te încadrezi în cel puțin unul dintre proverbele locului. Vedi Napoli e poi mori (Vezi Napoli și apoi mori) sau Ccà nisciuno è fesso (Aici nimeni nu e prost).