Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Narcisism și lăcomie

În societățile actuale se strâng fapte incomode, care cer explicații și soluții ce ies din tipare deja exersate. Nu asistăm, bunăoară, pe înseși culmile modernității, la cultivarea conformismului, la exaltarea figurilor de carton, la înrolarea neașteptată în terorism, la strângerea de bogăție mult dincolo de nevoile persoanei, la expansiunea indiferenței? Astfel de fapte pot fi explicate, până la un punct, de științe – sociologia, economia, dreptul, pedagogia. Ceea ce se și întâmplă, dar sunt tot mai mulți cei care simt că fiecăreia îi scapă ceva.
Ceea ce scapă pare să se joace la nivelul unor structuri internalizate, greu accesibile cercetărilor factuale. Ele rămân mai accesibile acelor metodologii care, plecând de la constatări empirice, modelează și propun rezolvări.
Pe această direcție, încurajați de succesele psihologiei (în școlile ce modelează date plecând de la empatie, sau de la psihanaliză, ori de la cogniție) unii autori caută tipurile de personalitate, pentru a deriva apoi, din examinarea acestora, nu numai comportamente, ci și ceea ce se petrece în întregul societății. Procedeul suscită reserve justificate, întregul fiind totdeauna mai mult decât suma părților în cauză. Nu poți deriva, să zicem, macrofenomene, precum specificul popoarelor, conflictele de sisteme sociale, luptele marilor partide, revoluții și reforme, din simple procese psihice, oricât de răspândite în populație ar fi acestea. Psihologizarea nu face față proceselor sociale de amploare.
Dar, chiar pe fondul unei asemenea abordări, psihologi și psihiatri de anvergură captează astăzi plauzibil psihologiile individuale (“structurile de personalitate” sau felul de a se manifesta al oamenilor, cum se mai spune) și formulează ipoteze fertile. Argumentul lor, că tipurile de personalitate condiționează manifestările oamenilor în societate, este solid. Mă opresc aici asupra uneia dintre cele mai elaborate expertize recente de acest fel din volumul lui Hans-Joachim Maaz Die narzisstische Gesellschaft. Ein Psychogramm (C. H. Beck. München, 2012), care aruncă lumini noi asupra faptelor de felul celor amintite.
Narcis este bine cunoscut din mitologia greacă, reluată în Metamorfozele lui Ovidiu. Născut dintr-un viol, nu a beneficiat de atmosfera integrativă a unei familii. Crescut cu precauție – mai ales după ce mama află de la prezicătorul Tiresias că „fiul va muri dacă nu își rămâne străin” – Narcis se formează sub regimul distanțării de propriile sentimente. Totuși, când îndrăznește să o îmbrățișeze pe Echo, aceasta îl refuză. Dezamăgit, respinge orice avans din partea altor nimfe și rămâne să se iubească doar pe sine. Zeița răzbunării, Nemesis, îl aduce însă în situația de a-și privi oglindirea într-un luciu de apă, încât se îndrăgostește de propria imagine, caută să o îmbrățișeze ca pe alt om, se scufundă și dispare. Dispariția este descrisă diferit la greci, la Ovidiu, la alții, dar miezul a rămas. Narcisism înseamnă, în ultimă instanță, iubire de sine exclusivă, oarecum în pofida realităților. Ipoteza la îndemână pentru psihologi este că, în situația în care, datorită împrejurărilor, iubirea nu are cum să se exprime, aceasta ia calea devoțiunii pentru înlocuitori (inițiative, abstracțiuni, instituții) din viața socială.
Psihiatru și psiholog dintre cei mai reflexivi, Hans-Joachim Maaz a făcut din Narcis cheia pentru a înțelege societățile modernității târzii. Cunoscutul mit i se pare că permite interpretarea unor fapte pe care le-a stabilit. Frustrările din relațiile timpurii ale persoanei au efecte durabile în viața socială a acesteia. În societățile actuale, exprimării sentimentelor îi rămâne prea puțin loc, încât apar efecte perverse. Urmare a frustrărilor, persoanele își creează imagini de sine iluzorii și sunt disponibile să se dedice erzațurilor de tot felul. La minima destrămare a iluziilor se produc îmbolnăviri. Autoreferențialitatea obsesivă ilustrată de Narcis este plină de pericole. Mitul lui Narcis este folosit în cartea Societatea narcisiacă nu atât pentru a surprinde alte trăsături ale cunoscutei maladii, căreia îi dă numele, cât pentru a caracteriza societăți întregi.
Explorând o cazuistică bogată, Hans-Joachim Maaz trage concluzii demne de luat în seamă. Acestea sunt reunite în ideea că, atunci când tropismul iubirii firești întâmpină piedici, au loc procese psihice întortocheate și cauzatoare de deformări, ce pot fi puse în seama „deficitelor narcisice“. „Un tânăr care respinge plin de sine orice oferte de iubire este condamnat la tragică iubire de sine […]. Din cercetarea mea știu, însă, că oamenii care nu sunt iubiți dezvoltă o mare angoasă în fața iubirii, pentru a nu li se aminti de lipsa de iubire […]. În cursul expunerii mele voi face clar cât de mult sunt periclitați oamenii atunci când nu mai pot compensa deficitele narcisice existente sau nu se mai pot despărți de realitatea lor sufletească amară […]. Pe de altă parte, autoreferențialitatea (Selbstbezogenheit) duce, de asemenea, la o viață solitară, plină de durere, ușor iritabilă și nefericită, care poate deveni izvor al multor dificultăți și îmbolnăviri“ (p. 10). Așadar, procese psihice originate în narcisism – mai exact în absența tenace a reacției dorite din partea celorlalți și în fixația iubirii de sine – ar explica în bună parte fapte ce se adună mai nou în jurul nostru.
Asumpția autorului Societății narcisiace este că un anumit narcisism ține de „sinele (Selbst)” persoanei și este condiție a acesteia. Nu există persoană fără raportare la sine; nu există societate performantă fără trăirea personală a vieții și, deci, personalizarea oamenilor. Raportarea la sine devine însă chestionabilă atunci când intră în coliziune cu condițiile unei societăți ce leagă personalizarea și respectarea de reguli generale. O asemenea coliziune s-ar petrece pe scară mare azi. Pe urmele cercetărilor înnoitoare ale lui Donald Winnicot, consacrate „dezvoltării emoționale”, Hans-Joachim Maaz distinge un „sine autentic (wahres Selbst)”, în care „omul trăiește în relația continuă cu lumea înconjurătoare”, de care „se lasă influențat, dar nu determinat, și asupra căreia exercită influență, fără iluzia că o poate crea”, și un „sine fals (falsches Selbst)”, în care „omul este de fapt trăit de împrejurări, destrămat de așteptări diferite, chinuit de sentimentul de a nu fi niciodată destul de bun” (p. 12). Corespunzător, autorul vorbește de „narcisism sănătos” și de „narcisism deranjat”, ultimul fiind asimilat cu „narcisismul patologic”, adică cu narcisismul marcat de „boli sufletești”. „Omul narcisic normal este la sine și pendulează între retragerea și afirmarea propriilor trebuințe, pe care înțelege să le satisfacă, să le modifice sau să le amâne adecvat; dimpotrivă, omul deranjat narcisic rămâne în continuă neliniște, tensiune și nemulțumire, fiind pus în mișcare de dorința de împlinire veritabilă, care este deja de multă vreme pierdută definitiv” (p. 21). Omul normal înțelege și acceptă granițe ale satisfacerii trebuințelor, cel deranjat nu le sesizează. Societățile actuale l-ar multiplica necontenit pe al doilea.
Hans-Joachim Maaz vede „deficitul narcisic” nu doar ca o explicație a unor malformări sociale, ceea ce mi se pare plauzibil. El vede acest „deficit” ca ceva mai mult, ca sursă a tuturor deformărilor din societate, apoi ca sursă a oricărei încercări de performanță (p. 22), chiar ca sursă a războaielor (p. 27), a actualelor lupte pentru putere (p. 193), ceea ce este vizibil forțat. Desigur, nu putem contesta că orice inițiativă umană are un aspect psihologic și presupune o investiție a unor energii. Trebuie să recunoaștem însă că nu avem, cel puțin deocamdată, cartografierea suficientă a energiilor ce pun în mișcare persoanele. Iar de comensurarea lor nu este realist să se vorbească acum. Este tentant să se aplice legea conservării energiei, dar nimeni nu a putut circumscrie aceste energii cu precizie. De aceea, din examinarea psihologică și psihiatrică nu rezultă, decât printr-o simplificare a explicației, că am putea deriva toate comportamentele dintr-o anume energie și direcționare a investirii ei. Psihologii și psihiatrii propriu-ziși ai diferitelor școli, fiecare credincios explicației favorizate de respectiva școală, fac propuneri ce nu ar trebui ignorate și nu pot fi refuzate, dar acestea se cuvin plasate în concepții mai largi.
„Un simptom esențial al narcisismului este incapacitatea de empatie” (p. 27), ne spune autorul Societății narcisiace. Consecința imediată este faptul că narcisiacul ia orice din afara sa ca „obiect”. Inclusiv în relația cu cei apropiați, el se raportează de fapt la „obiecte” (p. 163). În mod efectiv, el se ocupă de sine însuși și când pretinde altceva. „Un narcisiac nu iubește, el vrea să fie iubit, el nu se gândește la aproapele său, el are nevoie de el, el nu ia în seamă ce se petrece cu altul, el ia notă doar de felul în care acesta se raportează la el: folosibil sau inutil, prieten sau dușman” (p. 27). Deoarece nu este mulțumit cu ceea ce este, narcisiacul caută să obțină confirmarea valorii sale de la cei din jur. „Narcisiacul face totul pentru a obține confirmarea de care are nevoie pentru viața sa: străduință, silință, perfecționism, randament, prestigiu, manipulări, sugestii, cadouri, mituiri, promisiuni, participări, conducere – totul, totul dintr-o nevoie: «să fie iubit» pentru aceasta. Ceea ce lăuntric nu există, trebuie adus din afară…” (p. 28). Narcisiacul este, altfel spus, destabilizat și caută să se confirme cumva.
Potrivit lui Hans-Joachim Maaz, „narcisismul patologic” se întruchipează în două feluri de persoane. Acestea sunt „Sinele mare (Grossenselbst)”, caracterizat de „iubire de sine cu supramăsură”, și „Micul mare (Grossenklein)”, care se distinge prin abandonarea propriei vieți în mâinile altora. „Sinele mare se dezvoltă spre vampir, Micul mare spre lingușitor” (p. 28). Un narcisiac de felul „Sinele mare” poate fi mic de statură, dar crede că este „mare” prin ceea ce promite. El caută să le inducă celorlalți recunoașterea sa (p. 34) prin discursuri, la drept vorbind, monologice. Un narcisiac de tipul „Micul mare” abordează lucrurile masochistic, iar discursul lui specific este plin de reclamații, rugăminți, văicăreli, suspine (p. 37). In extremis, acesta dezvoltă discursul „propriei învinovățiri (Selbstbeschuldung)”, eventual al vinovăției tuturor.
Pasul neașteptat al lui Hans-Joachim Maaz constă în interpretarea celui de al doilea, Micul mare, în termenii narcisismului. Cele două tipuri de narcisiaci ajung, însă, să se și împletească în aceleași persoane. Și în cazul primului și în cazul celui de al doilea, precum și în cel al combinației lor, este vorba de „deranjamente ale evaluării de sine (Selbstwertstörungen)”. Acestea ajung să își pună amprenta asupra unor societăți întregi și să le transforme în „societăți narcisiace”.
De unde vine „societatea narcisiacă”? Desigur, majoritatea covârșitoare a oamenilor se comportă normal, scrie Hans-Joachim Maaz. Dar „granița dintre normal și patologic este fluidă”, căci evaluarea de sine realistă poate fi „destrămată”, încât marea majoritate poate deveni „înstrăinată și patologică” (p. 49). Se observă foarte ușor acest fapt atunci când, de exemplu, ceea ce spun criticii lucizi ai opiniilor oficializate este respins de plano prin mobilizări, când opiniile persoanelor sunt atacate organizat cu sofisme ad hominem sau ad verecundiam, când se preiau fără precauție informații false din jur, când „argumentul” lipsit de răspundere „se spune că…” este creditat. Prin anonimitate, Internetul oferă astăzi multora ocazia defulării și prilejul de „a-și transfera altora, în mod proiectiv, rănile sufletești propri”. Aici, descărcarea prin calomnie nu numai că are câmp liber, nefiind sancționată, dar este facilă și cu atât mai îmbietoare, cu cât calomniatul nu e cunoscut personal (p. 49). Șirul exemplelor poate fi prelungit practic la nesfârșit.
Se dezvoltă, în societățile moderne de astăzi în orice caz, ne spune Hans-Joachim Maaz, o „structură destructivă” în mentalități și în relațiile oamenilor, care ar trebui să preocupe. „Tragicul și periculozitatea atitudinii destructive, contra altora și contra propriei persoane, constă în aceea că ceea ce se petrece este socotit «normal» și «corect» căci «toți» fac astfel” (p. 49). Apoi totul este justificat, mai ales „atitudinile greșite și destrămarea realității”, cu argumente ce se cred „raționale” și „raționalizate”, impuse în fapt prin mediatizare și întreținute de propagandă și educație.
Hans-Joachim Maaz este de acord că în societate acționează forțe mai „tari” decât procesele psihice: tehnologii, forțe economice, raporturi sociale, instituții, formațiuni politice, cultura. Nu se poate face abstracție de acestea când se vrea explicarea fenomenelor sociale. Argumentul autorului Societății narcisiace este însă acela că în orice situație, opiniile oamenilor duc la acțiuni și generează realități. Aceste opinii trădează astăzi, potrivit analizei sale, indubitabile „deficite narcisistice”, care au făcut ca „apărarea în raport cu rănirile narcisice să devină baza structurilor sociale” (p. 51). „A merge alături de…”, „a participa la…”, „a fi de acord cu…” devin mecanisme de apărare, chiar în forma entuziasmului pentru un război sau altul, a exprimărilor extremiste, a aprobării măsurilor punitive, a clamării superiorității proprii și mai ales în împărtășirea „lăcomiei (die Gier)”. În orice caz, s-a format, istoricește, o infrastructură a vieții psihice, care s-a sedimentat ca a doua natură și care explică fapte. Ea ține de „inconștient” și comandă manifestările oamenilor acestui timp. Se poate spune, în acest înțeles, că „existența determină conștiința, dar inconștientul determină existența” (p. 52) pe calea „motivelor ascunse ale acțiunii”.
Cartea lui Hans-Joachim Maaz oferă abundente exemple pentru ideea că „motive ascunse”, ce se lasă descrise ca „deficite narcisice”, explică comportamente actuale. Bunăoară, față de destinul unor figuri mediatizate, precum, la un moment dat, Lady Diana sau Michael Jackson, mulți oameni cad, după caz, în extaz sau nemulțumire, chiar dacă nu i-au cunoscut vreodată pe respectivii, printr-un soi de „sentimente proiectate, legate de mândrie, bucurie sau revoltă, durere și tristețe” (p. 53). Pretențiile narcisiste sunt „cea mai frecventă cauză a despărțirii într-o relație de prietenie și în toate celelalte relații sociale” (p. 58). Narcisiacul caută să devieze de la „mizeria psihosocială” și să creeze un înlocuitor oarecum contrafactual, de genul „competiția rezolvă totul” sau „morala este tot ce ne mai poate salva”, iar un întreg sistem de propagandă este întreținut de efortul de a-l acredita. Sinele mare va genera ideologia „performanței”, Micul mare pe cea a „asistării” (p. 107). Conducătorii și șefii iau poziția de Sine mare, iar cetățenii rolul de Mic mare (p. 61). În consecința unei schimbări a percepției de sine ce s-a petrecut între timp, s-a ajuns ca „problematica valorii proprii să găsească vehicolul potrivit în bani, pentru a se ameți cu posesie și consum” (p. 64). Pe fundalul acestei schimbări, deși se cunosc bine urmările destructive ale schimbării climatice, distrugerii mediului, morții speciilor, maladiilor civilizaționale, energiei criminale, victimelor circulației, infestării radioactive, terorismului, se face puțin pentru a le reduce (p. 66). S-a schimbat natura politicii, încât cel mai important este succesul imediat. „Urmările târzii ale deciziilor și viziunile îngrijite cu privire la viitor nu mai au a juca vreun rol” (p. 190). Succesul momentan trece ca dispensă de la competență și înțelepciune și, în fond, de la răspundere.
Mai nou, „lăcomia” este noua formă reprezentativă pe care o ia narcisismul în societate. Hans-Joachim Maaz o privește ca simptom al unei „îmbolnăviri narcisistice” pe scară mare. „Lăcomia este stimulatorul narcisic pentru a veni la putere, în vederea dobândirii de avantaje, privilegii și mai ales de bonusuri (Boni) materiale, sau pentru a participa la succesele din avanscenă” (p. 191) „Lăcomia” este o atitudine profund caracteristică societăților actuale, care contribuie cel mai mult la reproducerea lor.
Hans-Joachim Maaz folosește cercetările sale de psihiatrie pentru a lămuri situația democrației. „Democrațiile occidentale existente au în fapt două slăbiciuni primejdioase… 1. Puterea politică se află în mâna majorităților, a căror informare și formare politică este îndoielnică. Oamenii se lasă ușor influențați din motive psihice (narcisistice) de apărare și devin victime ale facerii de opinii, în loc de a acționa conform unei voințe politice bine chibzuite… 2. Un grup crescând de neparticipanți la vot nu are platformă pentru refuzul de a alege. Partidul celor ce nu participa la vot întărește pericolul ca grupările extremiste mai mici să devină relativ mari, să ajungă, în acest mod democratic, în parlament și să se poate construi mai departe cu banii din impozite” (p. 209-210). Slăbiciunile trec, din nefericire, drept normale, or, însăși considerarea multor neajunsuri drept normalitate este suspectabilă astăzi.
Hans-Joachim Maaz propune o concepere a democrației nu doar pe latura drepului de vot și a libertății votului, care rămân desigur baza fermă, ci și pe linia conlucrării cu celălat pentru soluții mai bune. El consideră că aspectul competițional al democrației nu ar trebui să sufoce aspectul cooperativ. „Cunoștințele și pozițiile trebuie interogate sub aspectul motivelor subiective ce le stau la bază; mai întâi, sub cel al posibilei înțelegeri reciproce. În centru nu se mai află astfel țintita, cu totul înșelătoarea căutare a soluției formale. Atitudinile pro și contra sunt totdeauna doar parțial îndreptățite; numai împreună ne putem apropia de adevăr. Poziția de rival nu trebuie bănuită, combătută sau reprimată, ci trebuie înțeleasă și integrată.” (p. 212-213). Hans-Joachim Maaz pledează pentru revenirea democrației la deliberare cooperativă.
Ce mecanisme pot fi acționate pentru această revenire? Hans-Joachim Maaz este adeptul ideii că în societățile moderne, în care politica ajunge să dirijeze evoluția, iar conducerea are impact mai mare ca oricând, „am avea nevoie de o echipă de conducere liberă de problematica narcisistă… Forțele de conducere care pot decide și acționa pe baza siguranței de sine stabile nu trebuie să-și servească continuu Ego-ul; ele ar trebui să se asume ca personalități sociale, îndatorate fără nicio altă condiție întregului, binelui comun și, de asemenea, vecinului sărac și bolnav” (p. 67). Schimbarea elitei politice și a atitudinilor acesteia este condiția sine qua non a ieșirii din „societatea narcisiacă”.
Nu este cazul recenzării temeinicei cărți a lui Hans-Joachim Maaz, căci nu recenzarea este prioritară. Fruct al unei cercetări instruite și îndrăznețe, lucrarea atrage atenția asupra configurațiilor psihice implicate în atitudini de pondere astăzi, precum escamotarea adevărului, indispoziția de a-l ajuta pe cel în nevoie, lăcomia. Sunt realități oarecum de „dedesubt”, ce se neglijează de obicei. Psihologia și psihiatria nu dau seama totdeauna de întreaga cauzalitate a atitudinilor, dar nu pot fi ocolite fără pierderi. Relațiile complicate dintre persoane generează, desigur, realități, dar contează și caracterele de pe scenă.

(Din volumul Societatea nesigură,
în curs de publicare)

 

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg