Poveștile lui Ion Creangă nu au trecut neobservate de importanți critici, și când spun aceasta mă gândesc la G. Călinescu, Vasile Lovinescu, Cornel Regman sau Valeriu Cristea. După G. Călinescu, povestea Dănilă Prepeleac ar ilustra ideea că „prostul are noroc”, în timp ce alţii sunt de părere că textul dovedeşte că „numai prostu-i priceput” (G. Muntean). O altă narațiune reține de asemenea atenția. Povestea unui om leneş a fost luată în serios de către comentatori dintre cei mai avizaţi ai creaţiei lui Creangă şi nu numai. Îl am în vedere, după cum era de aşteptat, în primul rând pe un Vasile Lovinescu, pentru care, într-un timp al acţiunii şi al utilului, „contemplativul apare ca un leneş şi înţeleptul ca un nebun”. În ultimă instanţă, este de părere eseistul, lenea nu este altceva decât „o boală perfect cunoscută în psihiatrie: abulie, melancolie, schizofrenie acută. În acest caz, nu leneşul este spânzurat, ci contemplativul, pentru că nu-şi mai are locul, este incompatibil cu o societate în plin delir activist”. Referindu-se, în mod indirect, la felul în care textul a preluat iniţiativa, trădând inevitabil intenţia autorului, Valeriu Cristea consideră pe bună dreptate că autorul se înşală atunci când nu-şi dă seama „că a făcut mai mult decât a crezut că face”, fiindcă el nu rămâne „un simplu ilustrator epic al unei zicale”, câtă vreme oferă nişte secvenţe anticipând tocmai finalul Procesului kafkian. Mai mult, insistă criticul, „leneşul lui Creangă e un personaj sartrian”, cuprins de „greaţă existenţială care face din refuzul masticaţiei expresia dorinţei sale de sinucidere”. În sfârşit, pentru un C. Ţoiu, personajul povestirii lui Creangă este un stoic, în vreme ce Cornel Regman îl taxează drept „filosof consecvent al inacţiunii.”
Nu de aceeași atenție s-a bucurat însă un text postum al lui Creangă, Făt-frumos, Fiul iepei. Lectura noastră nu se concentrează asupra originalității lui Creangă (cu siguranță însă că scriitorul este original în felul cum spune, în limbaj, confirmând opinia lui B. Fondane, pentru care Creangă este „un artist – şi un artist al cuvintelor – în acelaşi sens în care poate avea o semnificaţie arta lui Mallarmé“), ci asupra unor posibile semnificații, pe care textul le susține la modul convingător.
Să ne reamintim începutul poveștii: „Amu, cică era odată un om, care avea o iapă. Și într-o zi vroia omul să bage iapa în ocol, și ea nu vrea nici în ruptul capului; și înciudându-se omul pe dânsa începu a o bate. Atunci iapa a sărit peste gardul de răzlogi și a fugit într-o pădure depărtată. Iapa era a făta și, peste noapte, a fătat un băiet în loc de mânz, care băiet s-au chemat Făt-Frumos, Fiul Iepei. Și băiet ca acela nici că mai era altul prin meleagurile acele: era frumos și creștea ca din apă; cât creștea el într-o zi, altul creștea într-un an”.
În povestea lui Ion Creangă, nașterea eroului, un Făt-Frumos particularizat prin naștere, este grăbită de violența unui individ care își bate iapa pentru motivul că aceasta nu vrea să intre în „ocol”, pentru că nu acceptă cu alte cuvinte spațiul limitat, îngrădit pe care îl desemnează termenul ocol. Animalul face acest lucru pentru faptul că fiind a făta, nu acceptă să aducă pe lume o vietate în recluziune. Fuga, semnificativă, o duce pe iapă în spațiul consacrat al pădurii, labirint, deci loc al probelor și al inițierii, al vegetalului peren, al permanentei regenerări, dar și îndepărtat (pădurea este „depărtată”) de om și de lumea lui violentă. În această pădure se consumă un gest miraculos: prin fătarea echivalentă unei nașteri, animalul generează umanul. În locul unui mânz, cum ar fi fost de așteptat, vine pe lume un „băiet în loc de mânz”, care, printr-un botez nenumit („s-au chemat”) este hărăzit să fie eroul ce nu trebuie să-și uite originea pur animală: „s-au chemat Făt-Frumos, Fiul Iepei”. Calitățile acestui Făt-Frumos sunt de găsit în general în orice basm. Năzdrăvan (ne-zdravăn, care se abate de la un tipar) fiind, el creștea într-o zi cât „altul creștea într-un an”. Era frumos fără îndoială, dar cu totul altceva reține atenția. Dacă nu este un produs al acvaticului, dacă nu se naște așadar din apă, Făt-Frumos are o evidentă afinitate cu acvaticul: frumosul copil „creștea ca din apă”.
Eroul nu este supus unor probe, ci se pune pe el însuși la încercare: „Și când a împlinit anul, socotind băietul, în gândul său, că-i destul de voinic, s-a dus prin codru și a chitit un copac care era mai gros, pe care a vrut să-l smulgă din pământ, dar n-a putut”. Explicația poate fi că el încă nu s-a maturizat pe deplin, nu a depășit o anumită etapă, nu s-a desprins definitiv de mamă. Întoarcerea (scriitorul folosește chiar verbul „a se întoarce”) nu este semn al unei înfrângeri, ci dovadă de înțelepciune. Pe de altă parte, personajul și-a încercat puterile tocmai cu un element al vegetalului, ajuns la maturitate. Personajul recurge în această situație la laptele matern care, după cum s-a spus, poate fi considerat nu doar o băutură a imortalității, ci și una a regenerării. În treacăt fie zis, un Gilbert Durand scria că „orice băutură fericită e un lapte matern” (Gilbert Durand, Structurile antropologice ale imaginarului. Introducere în arhetipologia generală, București, Editura Univers, 1977, p. 320). Personajul, cum era de așteptat, capătă putere: „Văzând el că s-a încurcat în slăbăciune, s-a întors plin de mâhnire la mă-sa și a rugat-o să-i mai deie încă un an de zile țâță. Mă-sa l-a mai lăsat un an de zile să sugă, și la anul, ducându-se băietul iar în codru la stejarul cu pricina și umflându-l în brațe, l-a smuls din pământ ca pe o burueană și l-a zvârlit într-o tihăraie ca pe-o surcică”.
Încrezător în propriile forțe, personajul pleacă de acasă, cu un anumit scop, „ca să fac și eu vo ispravă în lume”. Fiu a iepei, el are nevoie de niște „tovarăși”, care să i se potrivească: „Apoi, îndată s-a dus la mă-sa și i-a zis: – Mamă, de-acum înainte mă duc să-mi caut niște tovarăși după gândul meu”.
De aici înainte nașterea nu mai proiectează asupra eroului niște semnificații aparte. Într-o carte publicată în 1922, Mythos von der Geburt des Helden, în traducere românească Mitul nașterii eroului. O interpretare psihologică a mitologiei (București, Editura Herald, 2012), Otto Rank interpretează din punct de vedere psihologic mitul nașterii. Cu toate că personajul său are parte de o origine deosebită, ca provenit dintr-un animal, Creangă lasă impresia că nu mai este interesat deloc de motivul de la începutul narațiunii sale. Apa, din care personajul crescuse frumos, se insinuează totuși în text: „Și cum a zis, a și pornit. Și mergând el prin codri, de năduh ce era și de osteneală, a însătat și nu găsea nicăiri apă să beie; dar tot horhăind el încoace și încolea, de la o vreme a dat peste un părâu grozav de tulbure”. Atâta doar, pentru că naratorul rămâne indiferent la acvatic. Personajul vrea sa afle cauza tulburării apei: „Și mergând el pe scursura părâului, tot în susul apei, ca să afle care-i pricina, numai iaca ce vede un om care năruia munții, sfărma bolovani în mână, de-i făcea țărnă, și apoi îi arunca în părâu. Făt-Frumos, văzând că omul acesta tulbură apa, s-apropie de dânsul și-l întreabă răstit…”. Creangă nu are timp de profunzimi, în schimb se relaxează prin dialogul personajelor: „– Mă, da’ cu asta ț-ai găsit de jucat? Pentru ce năruiești munții și tulburi apele?/– Iaca vorbă! Da’ ce ai tu? Aista-i meșteșugul meu; nu știi că mă cheamă Sfarmă-Peatră? Să nu cumva să mai bleștești ceva din gură, c-acuș te sfărm și pe tine!/– Pe mine? Pesemne tu n-ai auzit încă de Făt-Frumos, Fiul Iepei?/– N-am auzit nici de tretinul iepei, necum de Fiul Iepei! zise Sfarmă-Peatră, zâmbind pe sub mustețe./– Încă te faci a râde? Las’ că te fac eu acuș să râzi mânzește. Hai la luptă, fârtate, să-ți arăt eu cine-i Fiul Iepei./– Bucuros; da’ din ce vrei? Din luptă să ne luptăm, ori din săbii să ne tăiem?/– Ba din luptă, că-i mai dreaptă, zise Fiul Iepei”. Scena trântei, de asemenea, nu trădează spiritul lui Creangă: „Atunci Sfarmă-Peatră, umflându-l pe Fiul Iepei în brațe, l-a izbit de pământ, de-a intrat până-n genunchi. Fiul Iepei se scoală de jos, înșfacă și el pe Sfarmă-Peatră și, când îl trântește o dată, îl cufundă până-n brâu. Sfarmă-Peatră se scoală de jos mânios și, când mai apucă o dată pe Fiul Iepei în brațe, îl trântește, de se cufundă până subsuori. Atunci Fiul Iepei se scoală și de jos înfuriet și, când mai trântește și el o dată pe Sfarmă-Peatră, îl cufundă până-n gât, iute îi iè paloșul și vrè să-i reteze capul. Sfarmă-Peatră, văzându-se atunci în primejdie, se roagă de iertare și zice că se prinde frate de cruce cu Fiul Iepei și-i va da ascultare la tot ce i-a poronci. Făt-Frumos îl iartă și, scoțându-l din pământ, ii dă paloșul să-l sărute, și apoi pornesc împreună”.
Continuându-și previzibil narațiunea, Creangă se conformează de fapt spiritului propriei opere. Povestea Făt-Frumos, Fiul iepei nici nu este de fapt încheiată. Ca și cum humuleșteanul ar fi fost convins că cititorul știe ce ar trebui să se mai întâmple. Contează în fond doar inimitabilul spectacol al rostirii artistice!