Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

weekly magazine in english,
romanian and italian

Naționalitatea în Filosofie

Naționalitatea în Filosofie

 

1. Tratarea acestei teme, în ciuda celor ce ar putea-o contesta împreună cu contestarea (tot mai insistentă în mediul nostru cultural) ideii naționale, este de un larg interes astăzi, mai ales, în epoca interacțiunilor culturilor lumii. Căci filosofia se dezvoltă în cadrul unei culturi determinate tocmai în condițiile acestei întâlniri și exprimă unitatea dintre universal și specific la nivelul unei culturi naționale, propunându-și împlinirile valorice în diferitele domenii tocmai pe fondul acestei armonii în această unitate.
Așa cum scria Wundt (un mare psiholog și teoretician al istoriei și filosofiei culturii), „dezvoltarea filosofiei, mai mult chiar decât aceea a științelor este legată de cultura unui popor. O măsură certă, chiar dacă exterioară pentru această cultură este limba. Limba poporului pătrunde mai întâi poezia, apoi științele și cuprinde întreaga particularitate spirituală a națiunilor”2.
De fapt, caracterul unei națiuni își află expresia „în creațiile ei spirituale”, căci este cunoscut că „documentele istoriei spiritului, mai mult decât cele ale culturii exterioare, îngăduie adevărata privire în adâncul sufletului poporului”; pentru spiritul unui popor sunt importante „toate domeniile vieții spirituale. În știință ca și în artă, în poezie ca și în filosofie, orice popor își valorifică modul lui de a fi și, ca urmare, diferitele domenii ale culturii sunt de o inestimabilă valoare”3.
Precizările lui Wundt clarifică și problema circulației unor sintagme folosite în istoria filosofiei: după cum și-au realizat „dominația în filosofie”, s-au remarcat mai întâi Italia, apoi Franța, Anglia, Germania. „În acest sens al unei succesiuni, care pentru stadiile mai târzii nu exclude simultaneitatea, se poate vorbi cu deplin temei de o eră a filosofiei (subl. n.) italiană, franceză,engleză și germană”4.
În alți termeni, folosirea unor denumiri pentru apartenența la o cultură (a unui popor) în istoria modernă, precum: filosofia italiană, filosofia franceză, filosofia engleză, filosofia germană, – în sensul de mai sus – crează premise pentru asocierea unor epoci ale creației filosofice la istoria popoarelor (națiunilor) și, ca urmare, putem folosi și „filosofie românească”, fără a angaja ideea de „filosofie națională”, ci doar „naționalitatea în filosofie”.
În fond, creația filosofică este rezultatul activității unor personalități, care aparțin unor națiuni, și nu poate să nu fie și expresie a unei spiritualități. De aceea, în actul de valorizare (istoria, filosofia, în principal) trebuie să ascultăm cumva de ceea ce spune Wundt: „În expunerea următoare, autorul nu a tăgăduit nicăieri că el este german și judecă prestațiile filosofice ale altor națiuni din punctul de vedere al științei germane”; „dar poate să ne asigure că această carte este scrisă sine ira et studio și că s-a străduit nu numai să nu treacă cu vederea neajunsuri în prestațiile filosofice ale altor națiuni, ci și să recunoască meritele lor”5.
2. Așadar, în ciuda acuzației de „naționalism” (de fapt, în istoria modernă justificat), apelul la „spirit națiomal”, „idee națională”, „cultură națională” nu poate fi exclus. „Este de o mare importanță – scria M. Scher – să deosebim «naționalismul» (după originea sa cu o condiționare de clasă)” de ideile naționale concrete ce se dezvoltă pe terenul națiunilor;; „definim națiunea ca pe o persoană spirituală completă, ceea ce înseamnă că ea posedă și un spirit totalizant (Gesamtgeist), prezent în toate domeniile vieții și culturii ei: în artă, filosofie, știință, drept, economie stat…acest spirit total nu este o însumare a spiritelor individuale…întrucât spiritul național (der nationale Geist) nu este o rămășiță, dincolo de idealurile unei rațiuni general-umane, ci o ridicare peste această rațiune și idealurile ei”6.
Ideea națională, spirit național sunt în firea lucrurilor prin însuși faptul creației și al afirmării personalității unei națiuni. Tăgăduirea valabilității lor devine dovadă de greșită înțelegere, dacă nu de rea voință, chiar «mauvaise-foi»; „Cu aceasta nu spunem că nu pot fi epoci în care etosul unei națiuni și al unui cerc de cultură (Europa) capătă o preponderență asupra altora și, ca să spunem așa, preia uneori conducerea lumii înconjurătoare. Dar a conduce este altceva decât a da la o parte, și un popor care conduce temporar este altceva decât un așa-numit «popor ales»”7.
3. Pe acest fond trebuie abordată și poziția naționalității în geneza și afirmarea culturală a unui popor și desigur, în acea formă a culturii care, cum spunea Hegel, «este timpul său, prins în gânduri»: filosofia. Numai că „prin însăși natura ei, ca și din cauza situației incipiente a psihologiei popoarelor, ea n-a primit încă o situație clară și definitivă. Dar există în special un al doilea motiv care a determinat alegerea mea. Am crezut că ar fi interesant să aduc cu mine ceva din atmosfera intelectuală a țării mele, în care această problemă este la modă, fiind pusă și discutată cu interes și pasiune8.
Petrovici consideră necesară discutarea acestei probleme pe fondul înțelegerii unității tematice dintre dezvoltarea culturii în țara noastră și filosofia europeană. Căci „România se află într-o stare de spirit specială. Ea speră să arate lumii realitatea forțelor sale creatoare, prea mult timp înăbușite de vicisitudinile circumstanțelor istorice. Ea se consideră capabilă de o contribuție originală în opera civilizației. Este impinsă spre aceasta nu doar de un sentiment intim, cu totul natural, ci este încurajată și de scriitori străini, care s-au exprimat în termenii cei mai favorabili asupra perspectivelor viitorului său”9.
Problema în cauză nu este „locală”, ci de o circulație mai vastă. Căci popoarele au „ anumite caracteristici tipice și personale, anumite modalități de creație speciale, atât în viața practică, cât și în modalitatea de a privi lucrurile ideale și a le exprima”10.
Dacă este adevărat că există „un spirit național”, este adevărat și „că este periculos să-l încadrăm într-o formulă prea simplă și prea rigidă, întrucât spiritul național este o realitate complexă și schimbătoare, având poate virtualități ignorate, pe lângă caracteristici mai evidente și mai verificate. Nu este vorba atât de caracteristici cu totul aparte, cât de un dozaj special și de un echilibru diferit al aspectelor generale ale spiritului omenesc”11.
Făcând deosebirea între operele de artă, care „au legături profunde cu spiritul național”, pe fondul „felului specific de a fi al popoarelor”, reține atenția asupra faptului că „trăsăturile etnice au o influență redusă, aproape insesizabilă, asupra lucrărilor din științele pozitive”, dar „trecând la acțiune și devenind falnică”, activitatea științifică poate să primească „amprenta aptitudinii popoarelor”12.
Situația filosofiei nu este însă aceeași. Deși sistemele filosofice „nu pot fi niciodată separate de personalitatea autorilor lor” (așa cum o arată numeroase exemple), trebuie remarcat că „influențele etnice” nu pot „să traseze un cadru riguros concepțiilor filosofice apărute în diferite țări ale lumii”13.
În ciuda elementelor comune, care „construiesc mai ușor punți, între filosofiile diferitelor popoare”, trebuie precizat „că imposibilitatea de a exclude complet elementul etnic din filosofie este cu totul altceva decât căutarea lui”, „culoarea națională a unei filosofii poate fi un fapt, dar nu un program”14.
Căci „speculația filosofică” trebuie să se orienteze „spre valorile absolute universale și nu să se închidă în mod conștient în relativitatea unui punct de vedere strict limitat”15.
Mult mai târziu (de fapt, în zilele noastre), întâlnim un sens „care pornește de la observația că există mereu o suprapunere între distincții de conținut și denominațiuni naționale, cum ar fi identificarea filosofiei americane cu filosofia analitică, care nu e în fond decât tot o ramură desprinsă din cea continentală…”16.
4. Cea mai importantă idee rezultată din cele relatate mai sus este cea a legăturii „filosofiei naționale” cu un anumit „spirit al poporului” și, în consecință conectarea la valorile consacrate („europene”, se spune de obicei) rămânând deschisă problema unei valorificări a ei în ceea ce am numi „harta universalității”.
Așa cum spunea Wundt, „există două indicii, cărora aici, mai ales dacă sunt cercetate, le revine o valoare decisivă: unul constă în aria de răspândire la care ajunge în propriul ei timp o filosofie, celălalt în influența pe care ea o exercită asupra dezvoltării pe mai departe a gândirii filosofice a națiunii proprii”17.
Un apel la concepții „clasice” (Fichte, Hegel, Marx ș.a.) ne pune în fața rolului filosofului (în epoca sa, cu alegerea sa, și pentru nevoile națiunii căreia îi aparține). „A concepe ceea ce este – scria Hegel – este sarcina filosofiei… În ce privește individul, fiecare este, desigur, un fiu al timpului său; așa este și filosofia, timpul său prins în gânduri”18.
Așadar filosofia „are o legătură mult mai stânsă cu istoria ei decât o are o altă știință cu propria ei istorie” și de aceea istoria filosofiei raportează sistemul filosofic „la interesele culturale ale timpului său”, mai exact: „în doctrina unui mare gânditor noi vedem ceva mai mult decât simplul reflex al personalității acestuia, anume: cunoaștem din ea conținutul rațional, concentrat și constituit conceptual al timpului său”19.
„Între un aparent trecut” și „treapta prezentă atinsă de filosofie” legătura este esențială: privite din punc de vedere istoric, marile „fapte ale gândirii” se înfățișează mai întâi „ca locuri ce aparțin trecutului și se află dincolo de realitatea noastră actuală. Dar, în fapt, ceea ce noi suntem, suntem totodată și istoricește”20.
Legătura filosofiei cu istoria, mai exact cu spiritul unui popor justifică în mare măsură considerarea a ceea ce-i specific filosofiei în cultura unui popor. „O cultură internațională în sensul unei unități care, fie în prezent, fie în viitor, să depășească toate culturile naționale, nu există, căci aceasta ar însemna o decădere (Untergang) a națiunilor, a disponibilităților și a produselor specifice ale culturii izvorâte din felul propriu al națiunii. De aceea «cultură internațională» se mărginește la intersecția culturilor naționale particulare. Se reia cu aceasta acea deosebire dintre conceptele de civilizație și cultură în sensul că civilizația este unu produs comun în cultură al popoarelor și de aceea ea este în esență aceeași pentru toate și domină relațiile pașnice… Dar ea este o latură exterioară, alături de care fiecare națiune își are propria cultură, care nu poate să fie înlocuită cu alta și căreia fiecare stat național îi dă formă adecvată21.
5.„Cultură națională” constituie astfel cadrul ființării unei filosofii, ea însăși o expresie a spiritului național, a identității culturale a unei națiuni. De aici survine și problema raportului dintre universalitatea filosofiei și delimitările impuse de ideea națională. După ce criteriu? Căci filosofia nu e refractară la contextualizări specifice.
Revenim la Wundt, care preciza: „Este cunoscut că specificul unei națiuni își află în creațiile ei spirituale o expresie a tuturor produselor ei, căci documentele istoriei spiritului ne îngăduie mai mult decât cele ale culturii exterioare să privim în adâncul sufletului poporului”22.
Analiza felului de a fi al spiritului unui popor este hotărâtoare pentru a înțelege, kantian vorbind, condiția de posibilitate a unei filosofii. „Pentru modul de a fi al unui popor – scria Wundt –toate domeniile vieții spirituale sunt de aceeași importanță. În știință ca și în artă, în poezie ca și în filosofie fiecare popor își valorifică felul lui de a fi. Totuși, aici diferitele domenii sunt de valori inegale. De fapt, științele particulare nu sunt internaționale în gradul înalt în care sunt considerate de obicei; dar circulația științifică intensă împinge deosebirile în planul din spate (Hintergrund). Același lucru nu-i valabil în aceeași măsură pentru artă. Numai poezia posedă aici, prin conținutul de idei legat de limbă, o valoare deosebită pentru cunoașterea impulsurilor sufletești vii în popor. Alături de ce se situiază însă, ca expresie a caracterului spiritual al națiunilor în prima linie filosofia. Nu pentru că, așa cum s-a constatat, ar fi ea însăși o poezie în concepte, ci întrucât „ în concepția despre lume, pe care o crează, pornind de la conștiința științifică a epocii ei, preia impulsurile morale (sittlichen) care mișcă poezia, ea este înrudită cu aceasta”23.
Dar nu orice filosofie poate să ridice pretenția „de a fi în acest sens expresia epocii și a vieții unui popor. De aceea și este necesară sublinierea unor particularități, care țin de etosul și de armonizarea tradiției și a actualității în cultură.
Pe acest fond devine inteligibilă preocuparea filosofilor de a purta de grijă destinului unui popor, promovând ideea națională (în fond, specificul, identitatea națiunii), așa cum îndeamnă în istoria culturii noastre, de pildă: C. Rădulescu-Motru, M. Vulcănescu, L. Blaga, C. Noica.
„Pe privilegii – scria Rădulescu-Motru – nu se poate clădi destinul unui popor…În același timp, naționalismul bazat pe privilegiile etnicului este cu totul străin de tradițiile neamului românesc… Românismul este școala energiei românești. Prin aceasta înțelegem că este spiritualitatea chemată să ne dea încredere în viitorul neamului”24.
Încrederea în ceea ce putem afirma ca popor în solidarizarea pașnică a neamurilor, a fost subliniată și de L. Blaga și Constantin Noica. Alături de „Românismul” lui C. Rădulescu-Motru se situiază, credem ca scrieri de referință „Spațiul mioritic” și „Sentimentul românesc al ființei”.
În acest context devin grăitoare cuvintele: „Poate că veacul însuși are nevoie să-și angajeze teribilele sale noutăți întru ceva. În acest sens, experiența noastră spirituală ar putea nu numai să ne învețe cum să fim noi înșine întru lumea de astăzi, dar și cum să fim de folos unei astfel de lumi înnoitoare”25.

Note
1 Textul (parțial dezvoltat) comunicării prezentată la Simpozionul Național Constantin Noica, Ediția X-a, 25-26 mai, Râmnicu Vâlcea.
2 W. Wundt, Die Nationen und ihre Philosophie, A. Kröner Verlag in Leipzig, 1918, p. 11. „Sub semnul filosofiei moderne, continuă Wundt, filosofia se desparte de gândirea medievală în orientări în care se exprimă caracterul spiritual al popoarelor. Cuvântul lui Fichte: „die Philosophie, die man hat, zeigt was für ein Mensch ist”, își poate extinde valabilitatea și asupra națiunilor. Separarea amintită începe în epoca în care latina domina atât filosofia, cât și științele și devine mai clară acolo unde își face intrarea limba unui anumit popor” (Ibidem).
3 Ibidem, p. 3,4. Alături de poezie, „ca expresie a caracterului spiritual al națiunilor se situează în prima linie filosofia” (Ibidem, p. 4)
4 Ibidem, p. 12. Este semnificativ că T. Maiorescu (în Prelegeri de filosofie) a urmărit aproximativ în acest mod istoria filosofiei: „Astfel în primul an vom începe cu istoria filosofiei la germani, în al doilea an vom continua cu francezii…iar în al treilea an ne vom ocupa cu filosofia engleză” (T. Maiorescu, Prelegeri de filosofie, 1884-1909, în: T. Maiorescu, Opera filosofică, București, Editura Academiei Române, 2017, p. 525.) Faptul că începe cu „istoria filosofiei germane contemporane” este motivat prin poziția lui Kant în această posteritate și prin ideea că aici „progresele filosofiei, precum și efectele ei asupra mersului omenirii se resimt neîndoios” (Ibidem).
De fapt, marile istorii ale filosofiei au consacrat sintagmele: empirismul englez, raționalismul francez și ideologismul german.
5 W. Wundt, Op. cit., p. 5-6.
6 M. Scheler, Nation und Weltanschanung, (1923), în: Schriften zur Soziologie und Weltansanungslehre, 2.Aufl., Frencke Verlag, Berlin u. München, 1923, p. 121, 344. „virtuțile unei națiuni își au neajunsurile lor, dar și neajunsurile își au virtuțile lor. E o dovadă de neștiință să amesteci etosul unei națiuni cu acela al altora. Căci lipsește măsura comună, sfera comună de comparație” (Ibidem, p.345).
7 Ibidem, p. 347.
8 I. Petrovici, Naționalitatea în filosofie. Conferință ținută la Sorbona, la 27 ianuarie 1932, publicată în: La Revue Mondiale, nr. din 15 martie 1932, reprodusă în: revista de filosofie, Vol. XVII, 1932, apoi (în traducere) în: I. Petrovici, Opere filosofice, Editura Academiei Române, București, 2006, p. 901. „Ardoarea cu care această problemă se pune actualmente în țara mea, a avut poate influența ei în alegerea subiectului meu, deși problema în cauză nu este deloc locală, iar argumentele invocate au o circulație mai vastă, deoarece le putem întâlni în mai multe puncte ale spiritului” (Ibidem, p. 902).
9 I. Petrovici, Op. cit., p. 901. „Descoperind în concepțiile filosofice ale altor popoare –continuă autorul – culoarea specială a dispozițiilor lor etnice, unii – aș putea spune cea mai mare parte – preconizează direcții filosofice care să-și aibă rădăcinile împlântate în caracteristicile poporului român, în tradițiile lui și care să urmărească cu scrupulozitate tendințele instinctive ale înțelepciunii populare” (Ibidem, p. 901-902).
10 Ibidem, p. 902.
11 Ibidem. Nu s-a stabilit încă, observă autorul, legăturile necesare dintre diversele trăsături spirituale ale unei fizionomii etnice, pentru a putea ca, în prezența uneia dintre ele, să deducem cu certitudine esența alteia…” (Ibidem)
12 Ibidem, p. 904.
13 Ibidem, p. 906.
14 Ibidem, p. 907, 908.
15 Ibidem, p. 908. Dar „spiritul uman universal n-ar putea avea acest rol, dacă diferitele spirite individuale n-ar aduce nota lor aparte și contribuția lor separată” (Ibidem, p. 910).
16 Marc Crépon, „L’idée de «philosophie nationale»” (în: André Jacob, Encyclopédie philosophique universalle, tome 4, PUF, Paris) comentat în: Claudiu Mesaroș, Ideea de filosofie națională, în (D. Maci), Receptări ale lui Platon și Aristotel în spațiul cultural românesc (Eikan, Cluj-Napoca, 2010), p. 137. Autorul comentat (M. Crépon) trece în revistă „trei strategii de întemeiere a ideii de filosofie națională”, de interes fiind a treia strategie, conform căreia „filosofia națională conține un relativism intrinsec, în virtutea căruia avem mereu o diferență între filosofia tributară unui cadru național, respectiv filosofiile străine, nereceptive la teoriile istorice și culturale ale unei culturi sau a unui timp”(Ibidem).
17 W. Wundt, Op. cit.,p. 5
18 G. W. Hegel, Principiile filosofiei dreptului, București, Editura Academiei Române, 1969, p. 18. Trebuie să ținem seama de faptul că „ există și au existat diferite filosofii. Adevărul este însă unul” (Idem, Prelegeri de istorie a filosofiei, I, 1963, p. 27).
19 W. Windelbund, Geshichte der Philosophie, în: Die Philosophie im Beginn de 20. Jahrhunderts, Heidelberg, 1905, p. 178,186).
20 G.W. Hegel, Prelegeri de istorie a filosofiei, I, p. 13.
21 W. Wundt, Völkerpsychologie. Eine Undersuchung der Entwicklungeschichte von Sprache, Mythos und Sitte, A. Kröner Verlag in Leipzig, Band X: Kultur und Geschichte (1920), p. 179.
22 W. Wundt, Die Nationen und ihre Philosophie, p.3.
23 Idem, p.4. „Întrucât ea caută să ridice aceste impulsuri, care se mișcă în sufletul poporului, la conștiința de sine, ea dă prin aceasta un tablou de ansamblu al valorilor spirituale ale culturii naționale, așa cum domeniile particulare oferă (gewähren) ca atare numai în iradierea lor” (Ibidem).
24 C. Rădulescu-Motru, Românismul, catehismul unei noi spiritualități (1936), București, Editura Garamond, 1996, p. 155. Textul ce urmează poate constitui un motto (la orice carte despre poporul și cultura noastră): „Am avut începuturi de organizare politică și culturală, care pe orice popor l-ar cinsti. Și avem încă destulă vitalitate pentru a influența cu succes o perioadă de renaștere… Este timpul să avem curajul ca, după întregirea neamului, să ne afirmăm și credința în destinul neamului” (Ibidem, p. 155,156).
25 Constantin Noica, Sentimentul ROMÂNESC al ființei, Editura Eminescu, 1978, p. 12.

Leave a reply

© 2018 Tribuna
design: mvg