Cornel Nistorescu
Cartea exasperării mele.
Cincisprezece ani la Cotidianul
Editura Casa Serafim, București, 2023

 

 

Cer scuze pentru că, dintru-nceput, nu rezist pornirii de a mă include, publicistic, în arealul semantic (impregnat de conotații psihologizant-reactive) al cuvântului exasperare, desemnat de Cornel Nistorescu – unul din vârfurile de lance ale jurnalismului românesc de după 1989 – să-i definească cincisprezece ani (din cei 50) de activitate în mass- media românească. De-a lungul anilor, i-am citit aproape toate articolele (editorialele) publicate, după 89, la început în Evenimentul zilei, apoi în Cotidianul, organul de presă fondat de Ion Rațiu („Unul dintre marii domni ai presei și ai începutului democrației în România”). O conștiință civică ultragiată (în anii 90) de reacții publice profund nedrepte, alături de Corneliu Coposu. Așadar, ilustrul gazetar și scriitor Cornel Nistorescu a ținut să facă o primă lansare a cărții sale la Oradea (despre care scrie, de altfel, două articole elogioase – Oradea, un model pentru țară – la sfârșitul volumului), însoțit – și susținut, cu augustă magnanimitate – de magistrul filosof, eseist, politician, cum știm, ex- rector al Universității clujene și ministru la Educație și Externe, Prof. univ. dr. Andrei Marga. De altfel, cei doi slujitori (și) ai excelenței diaristice combat, într-o solidarizare a(l)titudinară, de mai mulți ani în paginile Cotidianului. În mignona prefață, Cornel Nistorescu nu se menajează, în auctorialitatea sa succint analitică („…Există greșeli și articole pe care le pot uita mai greu decât toate bucuriile la un loc”), dar apoi, seniorial, conchide că: „Cele mai multe articole rămân valabile. Sunt mărturie a faptului că nu am tăcut și ne-am făcut datoria. Și eu, și Cotidianul. Am respectat spiritul celui care l-a fondat și am suferit câinește că nu am putut schimba mai mult în slăbiciunile societății. […] Multe dintre cele din selecția de față îmi mai alină din amărăciune și mă bucură gândul că, reunite, ajung la cei mai buni prieteni și la cei care mi-au reținut semnătura”. Exemplară autoexigență a unui gazetar care, în cadrele esențiale ale problematicilor abordate, a dovedit verticalitate și demnitate civică, spre deosebire de fostul său coleg (la Ev.z.) I. Cristoiu, cel supranumit „sucilă”. La pagina 250 (din cele 300), de pildă, Cornel Nistorescu își clamează, fulminant-interogativ, perplexanta exasperare, dusă până-n bolgiile (dar și culminațiile) diatribei, sub un titlu (Trezirea, cetățean român!) elocvent și contondent semnificativ: „Există o Românie a cetățenilor? Teoretic da, practic nu! Există doar România politicienilor, a serviciilor secrete, a clientelei politice, a descurcăreților, a lătrăilor. A cetățenilor nu funcționează decât la deces. Și atunci cu pile, cu nervi și timp pierdut. Statul român se chinuie blocat în vagoane de legi și prevederi încâlcite, inaplicabile, ocolibile și contestabile. Cu timpul, România cetățenilor s-a redus la un vot, dar mai ales la refuzul de a vota. […] Vedem cum ne amenință ca un nor de mare furtună o direcție necunoscută pe care conducătorii refuză să o înfrunte. Câte dintre nevoile urgente ale țării se află pe agenda celor care ne conduc? Între nevoile cetățeanului și prioritățile politicienilor se află zidul de pâslă al nepriceperii și al intereselor personale. Uneori, chiar și al trădării din prostie!”. Ce fibră a diamantivității morale pure! Printre altele, mi-am amintit și de diatribele lui Epictet și Voltaire.
Începând cu Lămuriri- le necesare și periculoase și continuând cu punerile la punct corect argumentate și la obiect a unor V. Tismăneanu și Patapievici, Prădarea României („afacerea” ALRO, cu „Băsescu comandantul operațiunii”, când „DIICOT și DNA făceau eforturi de a le acoperi”), despre „vizitele de tandrețe la Cotroceni ale Elenei Udrea, într-o programată ostentație și ofensă la adresa românilor”, despre cum „T. Băsescu minte de stinge în legătură cu închisorile secrete ale CIA din România”, F. Coldea, generalul securității în politica și presa română, interviul fictiv (imaginar) pentru N.Y. Times al lui K.W. Iohannis, abia instalat în funcție, apoi despre chiulurile sistematice de la serviciu ale aceluiași navetist, sau Republica Păcănele cu Guvern păcănit. Ce să mai zicem (dar C.N. le-o zice pe șleau) despre europarlamentarii români (în frunte cu M. Macovei) care au votat, în Parlamentul european, împotriva propriei țări. Apoi, cititorul este impresionat de exemplara scrisoare a lui Cornel Nistorescu către faimosul luptător împotriva mafiei din SUA, Rudolph W. Giuliani, din care citez: „În România așa-zis democratică se contrafac probe, se inventează martori, se storc informații și se truchează licitații electronice ale statului român. La noi, Justiția nu face investigații decât prin mecanismele serviciilor secrete”. Etc. Citiți la pag. 155-157. Oho, dar despre faptul că „România este condusă de la Cluj” (sau era, la acea vreme) și că… Coldea cel malefic de la SRI le predă studenților la U.B.B. ați auzit? Nu e ocolit nici summitul de la Sibiu, „în care s-au arătat doar disensiunile din România și ca să se bucure KWI de orașul natal”. La un moment dat, C.N. se întreabă și ne întreabă, de parcă fiecare cuvânt ar fi o limbă de clopot ce se bălăngăne lugubru și ne izbește în moalele capului: „Cu cine ar fi trebuit să ne apărăm noi de interesele ascunse ale Ungariei și ale Austriei? Cu Ciucă și cu Bode? Cu Johannis și cu Aurescu? Cu Ciolacu și Virgil Popescu? Cu Alina Gorghiu și cu Gabriela Firea? Cu toți aceștia nu poți face nici un sereleu amărât, care să scape de faliment!” (pag. 247). Autorul exasperărilor și-a bătut, ca să zic așa, multe cuie în tălpi și s-a autopericlitat nu de puține ori prin luările sale de poziție curajoase și modul direct și tranșant de a spune lucrurilor pe nume și de a pune degetul pe răni, ca luptător devotat (nu sunt vorbe mari, nici clișeistice) pentru Dreptate și Adevăr. Țin să remarc și portretul-medalion pe care i-l face lui Mircea Badea: „Are talent, este consecvent cu sine însuși și în cele mai multe cazuri este drept. Nu-i lipsesc umorul și o viteză de reacție și capacitate de improvizație în ritm de mitralieră; se supune unui efort care depășește orice închipuire […]. În vreme ce pe alții – Miron Mitrea, C. Gușă, Anca Alexandrescu, Tăpălagă, „croitoreasa Dana”, Anton Mugurel Rog (g-ral de la SRI) ș.a.- îi „urechează” de-a dreptul și pe bună dreptate, cu argumente și „marfa clientului”, ca să zic așa.
Nu pot încheia această semnalare editorială fără a aminti și de oazele descriptive – cu (de)tentă artistică, poeticească, chiar – din jungla deșertică a politichiei și spectacolului social carnavalesc și grosier-idiosincrazist, cum îmi vine să-i spun. În aceste oaze scripturale artisticizate și cu stil și dicție literară (Crăciun la țară și Unde șade Cataluna?), Cornel Nistorescu își… frăgezește pregătirea filologică, aș zice, oferindu-ne pagini fascinant-emoționale despre locurile natale (este originar din comuna Ceru-Băcăinți, „întinsă pe versanții dinspre Valea Mureșului, a Munților Metaliferi”), și vă voi convinge de asta fie și numai prin acest scurt citat: „La 14- 15 ani, mama a fugit din robia vieții din Ceru Băcăinți și nu s-a mai întors, deși sufletul ei a rămas acolo, cum avea să rămână și al meu, scânteiat de cele mai frumoase clipe din copilărie. Acolo am urlat de frică până am speriat lupul, acolo am călărit prima dată, acolo am prins doi pești într-o mână, acolo am alergat din mesteacăn în mesteacăn ca un animal tânăr ce se duce din creangă-n creangă, acolo am fost ultima oară la secerat de grâu cu secerea și îmblăciul, cu fedeleșul cu apă și cu pâinea învelită în ștergură, acolo am dormit pentru prima dată în munte, într-o colibă de crengi, acolo stăteam în pridvorul casei și ascultam valea și încercam să deslușesc din ecou ce vorbesc drumeții între ei” (pag. 244). Doar că, depășind această „excepție” (sau excepționalitate), vă invit să citim încă (și încă) o dată titlul din fruntea acestor rânduri recenzistice. Și să-i mulțumim distinsului gazetar-scriitor Cornel Nistorescu pentru remarcabila-i carte, chiar dacă e rodul, în primul rând, al unei (unor) exasperări. Dar și să sperăm (nu pasivi, pe cât posibil) că răspunsul acelei voci va fi, totuși, unul pozitiv, încurajator.