Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Negrul este culoarea limbajului

Negrul este culoarea limbajului

 

 

Nomos

 

Christian Paraschiv se distinge prin multitudinea fațetelor unei personalități complexe cu surprinzătoare modalități de exprimare. Îşi enunță în 1981 crezul artistic: actul creației trebuie să fie credință, cu nimic diferită de religie, doar aşa poate fi posibilă manifestarea sinceră şi consecventă până la capăt. Nu e uşor de mers pe drumul deschis de arta sa, poate şi mai greu să o înțelegi în deconcertantele amănunte, unele dintre formulele descoperite de el fiind precum cele din matematică: ştii că sunt adevărate, de o frumusețe deplină, dar nu cunoşti demonstrația nici modelul pe care se pliază. Indicii sunt suficiente, dar e nevoie şi de o minimă inițiere, la prima privire lucrările par a fi eşantioane dintr-un laborator ştiințific, urme lăsate de un alchimist în căutarea elusivei pietre filozofale sau de un Frankenstein modern. Mostre de piele de cultură cu elemente prelevate de pe brațul său, radiografii stranii cu organele interne ce trimit în imaginație spre pâlcuri de arbori dar şi cu porniri în sens invers, peisaje reale ce evocă rețeaua vaselor de sânge ori a capilarelor. În plus blană de animal cu intervenții de culoare albă cu rezultatul dus în „no man’s land” unde interpretarea poate fi diferită, văzut ansamblul în funcție de receptor, fie ca pictură, basorelief, obiect, uitată scriitură din vremurile de demult, fie ritm şi poezie, incantație şamanică, depozitar al memoriei, măsură a timpului ce s-a scurs. Eu le-am numit pe toate la un loc „blană eschivă”, le văd ca porți de trecere într-o altă dimensiune, loc al atavismului, simplității primordiale, concentrației maxime de trăire pe suprafețele mici, gest şi reținere totodată, bucurii temperate. Dacă ecorşeul înseamnă om fără piele, expunere de carne vie, muşchi roşii de două ori dezgoliți de acoperământ, de această dată vorbim de pielea fără om, piele ca haină, decor, accesoriu, suportul purtător de mesaj. Piele întoarsă pe dos ca multe dintre semnificații, înveliş care protejează dar şi multiplică informația, o păstrează pentru cei ce vor veni, într-o anumită măsură imortalizează efemera trecere a noastră pe Pământ, provocare ambiguă a unei nemuriri promise dar greu de atins pentru cei mulți.

 

Cu vânt

 

Cum se raportează la viață artistul? Care sunt legăturile, semnificațiile, ne ajută istoria să înțelegem? Și apoi, imagine în oglindă, unde alege să se poziționeze față de moarte? S-a scris despre sălile de disecție, desacralizarea corpului uman tăiat, cercetat pentru cunoaştere şi progres, rivalități, orgolii, învingători sau învinşi. Leonardo fura cadavre din cimitire ca să le studieze, Vesalius a lăsat planşe anatomice de neegalat, lucrate împreună cu Jan Stephan van Calcar, unul dintre elevii lui Tițian, colaborare ce avea să influențeze timp de secole tot ce s-a făcut în domeniu. Descoperirile ştiințifice, microscopul electronic lărgesc orizonturi abstractizând reprezentările, ducându-le atât de departe în detaliu încât să pară de neînțeles pentru ochiul profan. Inevitabil trupul devine material de lucru, suport ori mijloc al expresiei plastice, ajunge să fie contemplat şi scrutat de către artistul ce caută sensul existenței, el se apleacă asupra ființei sale în primul rănd, fiindcă e la îndemână şi îl preocupă mai mult. Explorează toate ipostazele posibile mergând atât de departe încât linia de separare dintre viață şi artă va apare tot mai neclară, greu de fixat, pictorul devine astfel relevant în aceeaşi măsură ca opera sa. Întreaga existență, chiar şi cele mai neînsemnate amănunte vor avea importanța lor, cu precădere în ziua de azi când curiozitatea e o caracteristică esențială, condiționată de tehnologia informației, comunicare în timp real, diversitate a mijloacelor folosite pentru acces imediat la audiențe mai mari ori mai mici. Să nu uităm însă, demersul artistic autentic este suficient sieşi, poate exista natural fără martori sau recunoştință. Christian Paraschiv acționează în cadrul acestei paradigme cu naturalețe, nu s-ar poziționa diferit în nici o împrejurare, felul de a fi, personalitatea sa nu lasă loc pentru manifestări în spațiile ştiute, forme comune banalizate prin repetări la nesfârşit. Nu întâmplător exprimă cu limpezime convingeri dătătoare de sens, credința sa nu poate fi decât una singură: „Poate miracolul corpului a venit odată cu apariția cultului morții, vezi Egiptul spre exemplu. Aproape de religia ortodoxă care îți conduce viața pentru ceea ce va fi după moarte. Viața de apoi. Aici e paradoxul. Da, omul, artistul a vrut să înțeleagă, apoi mai târziu doctorul, omul de ştiință, omul filozof ce încearcă să depăşească lumeasca materialitate. Câtă cultură! În ziua de astăzi marii oameni de ştiință sunt din ce în ce mai convinşi că lucrurile au fost parcă făcute de cineva! Altfel nimic nu mai este de înțeles, nici fizica cuantică ce permite unui foton să fie în două locuri în acelaşi timp. Suntem ceea ce încercăm să fim. Dumnezeu este cu noi dar nu prea îl înțelegem încă”.

 

Nigredo

 

Negrul este culoarea limbajului, negrul cernelei din stilou, negrul plăcii de ardezie însemnat cu albul cretei, banda neagră a maşinii de scris. Negrul său a devenit închidere, linişte surdă, muțenie pe nevăzute. Se îngroapă în cărbune (1999, Piotrkow, Polonia) apoi se ridică în picioare într-o repetiție a învierii. Sau ca descompunere a greutății materiei, închisoare a spiritului ce se eilberează prin renunțare. Negrul primul stadiu alchimic, performance în care se înveleşte în benzi subțiri de plumb ca o mumie, plumbul metal nigredo, toxic şi periculos pentru viață, moartea precondiție a putrezirii (2000, Oudin Gallery, Paris). Drumul deschis către introspecție şi autocunoaştere, analiza emoțiilor nu neapărat pe cale rațională, nucleul afectiv ca țintă finală. Dureroasă e confruntarea cu realitatea interioară, cufundare în întunericul mai adânc decât orice abis, mai negru decât cel mai negru negru. Decapitarea este simbolul dar în egală măsură capul de corb. Se face referire la mortalitate, agonie pornită de la haosul interior, îndoială şi disperare, încercări neputincioase pentru aflarea existenței obiective. Orice a trăit moare, tot ce e mort putrezeşte nascând o nouă viață. Dar dacă în adâncul beznei este aflat adevărul se va trece la următoarea fază, cea de albedo, lumină albă, stare de pace şi echilibru, cunoaşterea atitudinii potrivite, fântână sursă a vieții din care izvorăşte tinerețea. Feminin şi masculin (1982): când bărbat şi femeie totuna sunt. Lumea fizică manifestare a dublei naturi la nivelul corpului, exprimare a celor două sexe, efemeritate predestinată dispariției. Ca spirit omul androgin este dualitate într-o unitate în afara timpului, spațiului sau materiei, femininul şi masculinul în contopire, conştient şi subconştient ca tot unitar, adevărata identitate.

Cuvânt

În discuția despre responsabilități şi vocație atrage atenția asupra importanței cuvântului, puterii lui, cum poate fi o armă cu două tăişuri pentru bine sau pentru rău. Să nu uităm că trebuie drămuit cu grijă ca prețios dar ce este, prea multa folosire l-ar devaloriza, poate fi aproape distrus de cei ce nu îl respectă. În plus practicarea limbajului scris intră într-o categorie aparte, nu toți cei chemați sunt aleşi, valorile însă totdeauna ies la iveală. „Semnul, punctul, suprafața sunt primele mărturii a ceea ce devine Cuvânt. Noi încercăm să nu Scriem dar conținutul ne duce la Cuvânt. Care are conținut şi conținător, ceea ce îl defineşte prin limbaj plastic.”

 

Cutia cu fotografii

 

Nu este posibil să le pui într-un sertar al memoriei şi să le uiți acolo, sunt mai mult decât simple imagini pe hârtie. Lucrările foto de dimensiuni foarte mici colorate în anii 60-70 au fost salvate de mama sa într-o cutie de pantofi. Fac parte din identitatea autorului sau mai bine spus a ceea ce alege să arate, trecut fetişizat pe care s-a acționat cu o varietate de intervenții: haşuri cu cerneală violet, decupaje, reansamblări de mici pătrate, un puzzle fixat cu bolduri ca într-un insectar de şcolar, accentuarea conturului cu ajutorul capselor metalice rotunde, acoperirea fețelor cu botnițe alungite ca cele de câine, pierdere a identității prin ascunderea chipurilor în spatele plasei de sârmă, alienare şi angoasă, dezumanizare şi reducere la un anonimat uniformizator, uscat, golit de sentimente într-un abandon resemnat, trimitere foarte precisa la destinul ființei umane din regimul totalitar comunist. Totul se explică cerebral, rece, detaşat, cu teama conştientizării ori acceptării traumei, orice trebuie lăsat în urmă, învelit, ferit de priviri şi astfel purificat, dus în afara durerii. Fiecare martor poartă un nume ca o plăcuță de identificare a corpurilor ce zac în groapa comună presărată cu flori de nu mă uita: „Tânăr comunist” (1970), „Școlărița” (1973), „Reimagine” (1978), „Bunica, mama şi sora mamei” (1970), „Jocuri, Cuvinte încrucişate” (1970), „Image-Reimage” (1978), „Feminin-Masculin sau Moartea” (1997).
Poale în brâu (2018)
Lucrarea face parte din ciclul „Satul şi Ortodoxia”, plăcinte chiar înainte de a fi puse la cuptor, galbenul crud al oului întins pe aluatul moale cu mănunchiul penelor de pasăre. Performance ca trecere de la rutina şi simplitatea gestului anonim la mişcarea mâinii ca ceremonial, reconstituire în cadrul atelierului a unui moment aparte, pensulații pe imaginea fotografică, aduceri aminte şi reverii. S-a înfățişat ca urmă lăsată de o stare aparte ce transcende timpul, strângere a lumilor de la răsărit spre apus, aducere împreună în modernitate dar şi în tradiție, recapitulare a lucrurilor importante.
Negrul este culoarea limbajului iar Christian Paraschiv are încă multe de spus.

 

 

(Christian Paraschiv, Pro Nomos, Galeria Romană, Bucureşti, 5 februarie-6 martie 2019.

 

Nomos Exposition Christian Paraschiv,
Le Fonds de dotation Enseigne Des Oudin, Paris, 1 decembrie 2018-30 martie 2019)

Leave a reply

© 2019 Tribuna
design: mvg