Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Neo-pithagorismul roman şi maeştrii comacini

Neo-pithagorismul roman şi maeştrii comacini

 

 

Pithagorismul a conservat nenumărați zei ce populau lumea antică. Existau locuri speciale de întâlnire, fapt ce caracterizează o societate secretă, adunările purtau denumirea de (h)etairíi1. Diferențierea membrilor se făcea prin gradul de perfecționare la care ajunseseră. Novicilor, de pildă, le era interzis să studieze doctrina comunicată şi între ei şi maestru se afla o perdea despărțitoare; doar pithagoreicii desăvârşiți aveau permisiunea de a-l vedea şi dialoga cu maestru.
Paul Ştefănescu

 

 

Contextul socio-istoric în cadrul căruia urmărim, aici, evoluția fenomenului pithagoreic se întinde între finalul secolului I î.e.n. şi secolul al VI-lea e.n. când, după prăbuşirea Imperiului roman, tocmai se iveau zorile Evului mediu european. Într-o primă etapă a acestei mari perioade istorice asistăm la tranziția de la Republică la Imperiu a cărei dominantă va fi fost substituirea spiritului democratic cu cel absolutist, militarist şi dictatorial, în multe privințe. În cea de-a doua etapă vom constata creşterea, declinul şi, apoi, colapsul Imperiului, pentru ca în cea de-a treia să fim martori la naşterea unui nou univers societal, dominat de creştinismul triumfător şi de apartiția marilor formațiuni statale de tip feudal.
Deşi fulgurant şi deosebit de discret, pithagorismul2 din această epocă istorică este, totuşi, foarte viguros, are o curgere neîntreruptă şi prezintă unele particularități ce se impun a fi evidențiate distinct. Referințele consemnate în analele vremii indică, mai întâi, tendința frățiilor pithagoreice de a se uni cu sectele orfice şi cu asociațiile de meşteşugari; şi pentru că îndeosebi collegiile arhitecților şi zidarilor grupau, în mod natural, pe cei interesați de geometria sacră şi de cosmologia astfel sugerată, pithagoreicii se vor concentra aici, în aceste organizații, unde găsesc un mediu propice pentru legendarea preocupărilor lor spirituale. Ne-au rămas numeroase mărturii, de asemenea, în legătură cu perpetua suspiciunea a tuturor împăraților romani care s-au succedat timp de patru secole în fruntea Imperiului cu privire la o posibilă şi iluzorie conspirație a pithagoreicilor. În fine, în cele două secolele care au urmat după căderea Imperiului, adepții geometriei sacre se arată a fi interesați de salvarea tradiției inițiatice şi de păstrarea miezului ideatic în varianta sa originară. În formula lor post-imperială, pithagoreicii par a fi animați, de asemenea, de găsirea unor soluții de supraviețuire care să le poată asigura, în viitor, transmiterea fiorului ordinii universale prin arhitectură şi edificarea marilor construcții făcute să dăinuie în timp şi să vorbească generațiilor viitoare despre nobila şi sublima lor măiestrie.
Pentru a caracteriza pithagorismul din perioada de trecere de la Republică la Imperiu ar fi de ajuns, poate, dacă am trece în revistă numeroasele referiri şi comentarii pe care marele Cicero3 (106-43 î.e.n.) a găsit de cuviință să le consemneze cu privire la fenomenul în sine şi la unele personaje importante din epocă nominalizate de el ca fiind pithagoreici. Cicero avea deplina convingerea că verbul lui Pithagora era încă viu şi autentic în Roma acelor ani şi că numeroase instituții publice romane continuau spiritul geometric adus de către Maestrul tetraktys-ului în sudul peninsulei italice.4 La un moment dat al vieții sale, în semn de venerație, Cicero va merge şi el la Crotona şi la Metapont spre a căuta urmele trecerii prin istoria a celui care era creditat, în acele vremuri, cu transmiterea …sublimei virtuți (credințe, n.n.) a nemuririi sufletelor. Cu deosebire în cărțile sale De senectute şi De Republica, Cicero tratează cu deferență şi profund respect pithagorismul şi pe pithagoreici, în genere; aşa de pildă, el îl va fi recunoscut ca pithagoreic pe Varon – un mare erudit al acelor timpuri, dar şi pe Publius Nigidius Figulus5 – senator, matematician, astronom şi mare maestru într-un important atelier pithagoreic din Roma – cu care va fi fost într-o relație de sinceră prietenie. În scrierile sale de maturitate, Cicero face aprecieri elogioase la adresa lui Platon pe care îl va considera drept cel mai ilustru şi mai fidel moştenitor spiritual al lui Pithagora. (Ghyka, 2016, pp. 192-193)
Trecerea de la Republica romană la Imperiu în secolul I î.e.n. este puternic marcată de existența frățiilor pithagoreice pe întreg cuprinsul peninsulei italice; fuzionarea acestora cu sectele orfice locale, pe de o parte, şi cu asociațiile de constructori şi arhitecți, pe de altă parte poate fi considerată ca fiind particularitatea perioadei respective. Putem remarca, totodată, imensa suspiciune pe care Puterea temporală (Senatul Republicii romane şi primii împărați) o exercita constant asupra grupărilor pithagoreice îndeosebi pentru faptul că lucrările acestora erau guvernate de o atât de apăsătoare tăcere şi de un teribil secret pecetluit prin jurământ solemn. Cumva, este de înțeles totuşi această presiune ce se exercita din exterior asupra confreriilor pithagoreice; atmosfera de secret ce învăluia organizația, percepută îndeobşte ca semn al unei activități misterioase, conspirative, nu putea fi tolerată de personajele politice atât de preocupate să-şi păstreze status-ul social pe care-l dețineau. (Ghyka, 2016, pp. 245-246)
În anul 26 î.e.n. un alt pithagoreic important, Anaxilaos din Larissa este expulzat de către primul împărat roman – Octavian Augustus. (Ghyka, 2016, p. 246) Cu toate acestea însă, în mod generic, Augustus (27 î.e.n.-14 e.n.) deține un loc semnificativ în istoria legendară a masoneriei aşa cum este aceasta consemnată de către James Anderson (1679-1739) şi John Entick (1703-1773) – doi istorici importanți din perioada de început a francmasoneriei speculative. Astfel, împăratul era denumit, cu grandilocvență, …ilustrul Mare Maestru secondat de Marele Maestru Adjunct Agripa, edil al templelor şi constructor al marelui portic al Pantheonului6 şi de principalul său Supraveghetor, arhitectul Vitruvius care a devenit părinte al adevăratei arhitecturi prin scrierile sale admirabile… (Stoenescu, pp. 408-409)
Şi totuşi, date fiind toate acele lovituri pe care puterea politică le-a administrat cu brutalitate, decăderea Ordinului pithagoreic pare să devină, treptat, o realitate. Marea confrerie care credea în ordinea geometrică universală, defilând prin istorie înveşmântată în impozante ei togi albe, dădea semne că trece printr-un impas şi devine din ce în ce mai timorată în manifestarea sa curentă. (Ghyka Estetica pp. 206-208) Mai departe, spre a ilustra evoluția pithagorismului italic pe timpul Imperiului şi dată fiind penuria de date şi informații, ne rezumăm aici la prezentarea câtorva episoade istorice considerate a fi semnificative. Astfel, în primăvara anului 1917, la prăbuşirea unei porțiuni de cale ferată din apropiere de Porta Maggiore a ieşit la iveală, din întâmplare, un vechi templu pithagoreic. Ulterior, prin corelarea datelor istorice s-a stabilit că aşezământul respectiv fuseseră închis şi astupat cu nisip din ordinul împăratului Claudius (41-54 e.n.) spre a se anihila Ordinul pithagoreic devenit indezirabil pentru puterea politică.7 Descoperirea arheologică vorbeşte de la sine despre vigoarea Ordinului pithagoreic în Roma începutului de mileniu creştin, dar şi despre imensa suspiciune imperială privind această manifestare care, în esența sa, era una de natură spirituală. Desigur, ceea ce nu puteau tolera reprezentanții statului la aceste fratrii inițiatice nu era învățătura mistico-filozofică pe care acestea o promovau ci organizarea lor şi, mai ales, cultul acela obsedant pentru secret şi compartimentarea lucrărilor. (Ghyka, 1981, p. 189; Ghyka, 1998, p. 39) Corelând referirile lui Pliniu cel Tânăr (61-113 e.n.) şi pe cele semnate de Caius Cornelius Tacitus (56-120 e.n.) privind unele evenimente din epocă, Jérôme Carcopino (1881-1970), un important istoric francez, lămureşte în mare parte acest episod în cartea sa intitulată La Basilique pythagoriciènne de la Porte Majeure.
Dincolo de represaliile pe care le-am menționat, moda pithagorismului va continua la Roma şi, de altfel, în întreg imperiu, doctrina inițiatică fiind seducătoare îndeosebi pentru aristocrații şi intelectualii acelor timpuri. Seneca (4 î.e.n.-65 e.n.), de pildă, va mărturisi că admirația sa profundă pentru Pithagora şi învățătura lui i-a fost insuflată de către mentorul său Sotion din Alexandria – filozof elen care a trăit la Roma în secolul I e.n. Tot astfel, Moderatus din Gades (50-100 e.n.) predă doctrina pithagoreică în timpul împăratului Nero (54-68 e.n.) şi exemplele ar putea continua. (Ghyka, 1981, p. 208)
Împăratul Traian (98-117 e.n.) aşează şi el o cărămidă la edificiul lipsei de încredere pe care puterea politică o manifesta față de fenomenul inițiatic. Aşa se face că atunci când Pliniu cel tânăr – proconsul al Bitiniei – îi cere să trimită un colegiu de pompieri la Nicomedia, Traian refuză categoric motivând că prea lesne colegiile devin hetairíi şi, astfel, se pot transforma în focare subversive pentru puterea temporală, căci concentrând nemulțumirile şi interesele ostile pot deveni generatoare de revoltă împotriva stăpânirii. (Ghyka, 2016, p. 246)
Din timpul domniei lui Hadrian (117-138) ne-a parvenit o importantă referire la o normă juridică privind transmiterea, din tată-n fiu, a calității de membru în cadrul collegiilor de artizani.8 Această regulă, însă, nu era originară căci ea nu făcea decât să fixeze, în formă scrisă, o cutumă mult mai veche care, dat fiind secretul meseriei, funcționa în mod tradițional în familiile de pithagoreici unde chiar şi femeile se distingeau ca păstrătoare ale dogmelor respective. Tot astfel, în anul 438 apare o normă, în Codex Theodosianus, referitoare la returnarea cu forța a acelor colegiatti care, încălcând preceptele specifice, părăseau asociația de origine şi contractau lucrări în nume propriu în alte localități. În fine, există un edict având conținut asemănător, poate ultimul astfel de act din antichitatea târzie, emis la Ravena de către împăratul Iulius Valerius Maiorianus (461-465) care face precizări în legătură cu modul de organizare şi funcționare a collegiilor de artizani. (Ghyka, 2016, p. 207)
Drept dovadă a faptului că ideologiile spirituale care existau în Imperiul roman nu erau prea rigid separate în cadrul collegiilor, istoriografia consemnează un episod interesant şi semnificativ, petrecut pe timpul domniei lui Diocletian (284-305); întâmplarea a fost reținută deopotrivă şi de către creştinism şi de către tradiția inițiatică de sorginte pithagoreică. Aşa se face că ne-a rămas legenda celor patru martiri9 creştini aparținând unei grupări de artizani, care au refuzat cu fermitate să cioplescă o statuie a lui Esculap, la ordinul împăratului. Pentru acest gest considerat sfidător de către Diocletian, s-a dispus torturarea şi executarea lor şi astfel aceştia au devenit cei patru martiri încoronați (Quatuor Coronati) cinstiți ca atare inclusiv în istoria legendară a masoneriei aşa cum rezultă aceasta din poemul Regius datat 1390. (Dalea, pp. 85-86; Ghyka, 2016, p. 226)
Prigoana pithagoreiicilor aflați în asociațiile de arhitecți şi constructori şi, în unele cazuri mai severe, expulzarea lor din Roma, nu pot fi de natură să uşureze munca de cercetare a fenomenului în epoca post-imperială. La toate acestea se adaugă declinul instituțional şi instabilitatea socio-politică specifică perioadei de final a imperiului, precum şi desele incursiuni distructive ale năvălitorilor veniți din afara spațiului de jurisdicție romană. În aceste condiții, sarcina de a păstra şi de a transmite învățătura şi credința privind ordinea universală ce poate fi revelată prin geometrie devine tot mai dificilă. Chiar şi în aceste condiții, însă, există totuşi unele referiri în legătură cu preocuparea celor care aveau în custodie acest gen de cunoaştere a sacrului şi se simțeau responsabili de conservarea tezaurului misteriosofic întru beneficiul generațiilor ce vor urma.
Aşa se face că istoriografia etapei post-imperiale consemnează existența misterioşilor maeştri comacini ca o prelungire a neo-pithagorismului roman înspre întunecata perioadă a Evului mediu ce se prefigura la orizontul acelor timpuri. Transformarea collegia fabrorum în ghilde şi migrarea acestora înspre nordul şi vestul Europei devine evidentă şi este consemnată ca atare în cronicile vremurilor respective. În spațiul german, de pildă, îşi vor face simțită prezența ghildele de meşteşugari care, în forma lor incipientă, funcționau aidoma vechilor collegii romane. Locul în care a subzistat tradiția pithagoreică este Comacina, o insulă fortificată aflată în mijlocul lacului Como din nordul Italiei. Maestrii refugiați aici au traversat timpurile sub denumirea de liberi muratori (zidari liberi) având conştiința că sunt descendenți ai unei clase privilegiate ce trebuie să beneficieze de scutiri de taxe şi o de nefirească libertate de mişcare în acele timpuri dominate de cumplite pericole şi servituți.
În cartea sa Constructorii catedralei. Povestea unei mari bresle masonice, scritorul englez Lucy Baxter10 (1837-1902) lasă un text edificator: Nu trebuie să credem că este imposibil ca, în secolele întunecate când Imperiul roman era pe moarte şi templele sale glorioase cădeau în dizgrație sau erau înrobite şi când nu te puteai ascunde de persecuție şi război, grupul Arhitecților să fi fugit să se apere în aproape singurul loc liber din Italia; şi că aici, deşi ei nu mai puteau să-şi practice meseria, au păstrat cunoaşterea legendară şi preceptele care, aşa cum sugerează istoria, le-au fost transmise prin Vitruvius din surse mai vechi… (Newton, p. 90) Există numeroşi cercetători ai tradiției inițiatice care, de-a lungul timpului, au creditat teoria potrivit căreia maeştrii comacini au reprezentat veriga lipsă ce va fi asigurat legătura collegiilor romane cu breslele de masoni operativi din Evul mediu; dintre aceşti autori menționăm pe: John Aubrey (1626-1697), Alexandre Lenoir (1761-1839), Gottfried Findel (1828-1905), Mackey (1807-1881), William Ravenscroft (1848-1943) etc.
În susținerea acestei teze este invocat, deseori, edictul din 22 noiembrie 643 al regelui lombard Rotharis care întăreşte privilegiile maeştrilor comacini ca fiind o veche şi onorabilă asociație a artizanilor (arhitecți, sculptori, pictori, decoratori, zidari, cioplitori în piatră…) competenți să execute lucrări complexe menite să dăinuie şi să încânte ochiul prin frumusețea şi ingeniozitatea soluțiilor tehnice adoptate. Mai târziu, sub Carol cel Mare (768-814), maeştrii comacini au însoțit misionarii catolicismului în întreaga Europă spre a înălța biserici creştine, palate somptuoase, cetăți şi impresionate monumente funerare. Potrivit unui text dăltuit în piatră pe la anul 712, breasla comacină era condusă de către un gestaldo (mare maestru), avea două niveluri ierarhice (magistri şi discipuli) iar locul de înlâlnire se numea loggia. Ca şi pithagoreicii, comacinii aveau semne de recunoaştere, parole şi jurăminte care, toate la un loc, constituiau legături interumane mult mai puternice decât raporturile juridice comune, obişnuite. (Newton, pp. 102-105)
La întâlnirile lor periodice, comacinii purtau şorțuri şi mănuşi albe şi îi venerau pe cei patru martiri încoronați ai Ordinului. Faptul că patratul, compasul, nivela, firul cu plumb etc. alcătuiau panoplia lor obişnuită de simboluri şi însemne este o dovadă că geometria ezoterică era transmisă ca o sublimă artă de către maeştrii comacini dimpreună cu nobila lor îndeletnicire de a înălța edificiile reprezentative ale acelor vremuri. Simbolismul inițiatic cuprinde şi uneltele profesiunii, iar pentru arhitecți şi zidari acest simbolism tehnic capătă o importanță cu totul specială datorită secretelor geometrice transmise de meşteri care confereau utilizării lor un caracter dublu inițiatic. (Ghyka, 2016, p. 209) Altfel spus, nu doar secretele meseriei se transmiteau în mod ocult ci şi acele secrete decurgând din doctrina metafizică – credința în Entitatea unică şi în nemurirea sufletului, precum şi acea reprezentare specifică privind ordinea universlă ce poate fi revelată cu ajutorul instrumentarului geometric.

 

Bibliografie
Beard, Mary – SPQR. O istorie a Romei antice, Ed. Trei 2017
Bordet, Marcel – Istoria Romei, Ed. Orizonturi, 2017;
Dalea, Ioan Gabriel – Documente constitutive ale Francmasoneriei, Ed. Arcana, 2014;
Eliade, Mircea – Tratat de istorie a religiilor, Ed. Humanitas, București, 2013;
Faivre, Antoine – Căi de acces la esoterismul occidental, Ed. Nemira, 2007;
Ghyka, Matila, C. – Estetica şi teoria artei, Ed. Ştiințifică şi enciclopedică, 1981;
– Filosofia şi mistica numărului, Ed. Univers enciclopedic, 1998;
– Numărul de aur, Ed. Nemira, 2016;
Mackey, Albert – Istoria francmasoneriei, Ed. Herald, 2017;
Matei, Horia C. – O istorie a Romei antice, Ed. Albatros, 1979;
Stoenescu, Alex. Mihai – Istoria masoneriei moderne, Ed. Rao, 2015;
Ştefănescu, Paul – Istoria mondială a societăților secrete, Ed. Miracol, 1997;
Vibert, Lionel – Masoneria înainte de apariția Marilor Loji, Ed. Nemira, 2014;

 

 

Note
1 Literar, (h)etairíe, έταιρία înseamnă, tovărăşie, frăție, asociație / asociere în sens de societate secretă; conceptul fundamental de fraternitate are la bază ideea de înfrățire şi întrajutorare bazată pe practicarea unei meserii şi depăşeşte arealul restrâns al relațiilor de rudenie, de consanguinitate naturală.
2 Unii istorici identifică fenomenul prin denumirea de neo-pithagorism roman.
3 Filozof, jurist important şi renumit politician din perioada de final a Republicii romane, proclamat pater patriae, contemporan cu fenomenul de neo-pithagorism alexandrin aflat, pe atunci, în plină desfăşurare.
4 Amintim, în treacăt, că togile senatorilor romani erau identice cu cele purtate de către pithagoreici. (Beard, p. 33)
5 În ultimul an al vieții sale, Nigidius Figulus (98 î.e.n.-45 e.n.) este exilat de către Iulius Cezar, din motive politice. Cezar va suprima, de asemenea, toate collegiile de artizani din Roma întrucăt le considera periculoase pentru că îşi depăşeau atribuțiile şi se implicau în politică.
6 Ca templu al tuturor zeilor, Pantheonul din Roma are dispusă deasupra unei uşi ce dă la exterior, o placă cu inscripția INSIGNE ARTISTICA CONGREGATIONE DE` VIRTUOSI AL PANTHEON, încadrată într-un patrat lung şi având, în plan superior, un cerc cu un compas în mijloc intercalat cu elemente ornamentale astfel ca reprezentarea să sugereze o pentagramă; pe marginea cercului, la interior, există inscripția FLORENT IN DOMO DOMINI.
7 În lucrarea sa intitulată Annales, Tacitus relatează că, în anul 54 e.n., Statilius Taurus s-a sinucis pentru că Senatul, la cererea împăratului l-a exilat împreună cu toți mathematicii şi magii pithagoreici care prea se înmulțiseră în Roma acelor vremuri şi tulburau, cu logica lor, politica la vârf. (Ghyka, 2016, p. 194)
8 În masonerie încă se mai păstrează unele reminiscențe cutumiale; astfel, se ştie că în mod normal un tânăr poate fi primit ca ucenic după ce a împlinit 21 de ani; dacă aspirantul este fiu de mason, el poate fi inițiat, însă, de la 18 ani.
9 Pe numele lor adevărat, cei patru martiri sunt Claudius, Nicostratus, Simphorianus şi Castorius; lor li se adaugă şi un ucenic, Simplicitus, care însă nu este recunoscut ca fiind în grupul principal.
10 Cunoscut şi sub pseudonimul Leader Scott.

Leave a reply

© 2024 Tribuna
design: mvg