Nici nu apucase bine să iasă din epoca geometrică, în decursul căreia lumea grecească fusese obligată să trăiască limitată la sine însăşi, dar în care au loc amalgamări şi geneze obscure ale spiritului acesteia, că secolul al VIII-lea î.Ch. o şi împinge înspre exterior, reluînd contactele cu Asia şi întinzîndu-şi cuceririle spre Occident şi Septentrion.
Dar nu numai spiritul însetat de cunoaştere al grecului arhaic îl împinge spre acest pas, aşa cum prea frumos lasă să se înţeleagă mitul.
Cauza expansiunii greceşti o constituie, în primul rînd, una dintre carenţele majore ale lumii greceşti: lipsa spaţiului vital.
Grecia suferă de stenahoria, de faptul că solul ei are o suprafaţă extrem de redusă, implicit aspectul social care denotă de aici se traduce în termenii foametei. Acest rău atît de mare este agravat, în epocă, de proasta repartiţie a pămînturilor, fapt accentuat, progresiv, de fărîmiţarea lor şi de fenomenul moştenirilor sau, la polul opus, dar ca o consecinţă a acestor fărîmiţări excesive, a preluării acestor pămînturi de către marii proprietari în dauna micilor proprietari.
Prin urmare, spiritul de aventură, neliniştea ce duce spre cunoaştere și creație, îşi au originea, foarte probabil, în spectrul foametei ce pluteşte peste micii proprietari de pămînt care, fie nu sunt îndestulaţi de recolta sărăcăcioasă de pe micile lor proprietăţi, fie şi le-au pierdut de mult timp în contul datoriilor şi a cametei uriaşe percepută de către marii proprietari de pămînt.
Aşadar, pentru aceşti oameni, a porni pe mare este similar cu a scăpa de foamete.
O altă cauză pe care am identificat-o pentru a explica acest adevărat exod al lumii greceşti arhaice înspre Occident sau, după caz, Orient, constă în imposibilitatea realizării unei stări autarhice în interiorul propriului teritoriu, în ciuda imaginativului poietic de tip autarhic care stă la baza apariţiei cetăţii greceşti.
Această imposibilitate este dată de lipsa suficientă a alimentului de bază în epocă: grîul, care la rîndul său nu putea fi produs datorită suprafeţelor agricole prea reduse și inadecvate.
Pe de altă parte, Grecia nu posedă nici zăcămintele minerale şi nici lemnul suficient pentru nevoile sale crescînde.
Ceea ce grecii produc în cantităţi excedentare sînt produsele considerate de lux, anume: vinul, uleiul de măsline şi obiectele de ceramică.
De aici se naşte nevoia de a efectua comerţ, de a stabili emporii, adică contoare, locuri în care schimburile comerciale cu barbarii pot avea loc.
În acest sens, unele polisuri au avut inspiraţia de a dezvolta mai multe asemenea contoare, fapt care a atras după sine o efervescenţă comercială aducătoare de prosperitate, odată cu întemeierea efectivă a unor noi colonii.
Ultima şi cea mai puţin importantă cauză a colonizării lumii arhaice greceşti și a noului imaginativ poietic specific o constituie distrugerea unor cetăţi în urma unor războaie şi întemeierea de colonii noi de către populaţia rămasă, sau colonizarea unor tărîmuri noi de către criminali, proscrişi sau populaţii întregi considerate de rang inferior de către populaţia dominantă, cum este cazul în Sparta.
Interesant de arătat este şi modul în care se realizau aceste colonizări. În cele mai multe cazuri, acest lucru nu se realiza haotic, la bunul plac al cîtorva indivizi sau la întîmplare. Colonizarea are, îndeobşte, loc într-o formă organizată, cînd cîteva sute de coloni în frunte cu oicistul lor, căruia i se încredinţau puteri aproape nelimitate, şi care la moartea sa era considerat erou fondator al cetăţii, îşi aleg un teren fertil în jurul unei ridicături mai proeminente care să permită o aşezare fortificată ce aminteşte de acropolele Greciei şi avînd un acces cît mai convenabil la un loc bun de acostare, la port.
Acest lucru era dus la bun sfîrşit fie prin puterea armelor fie prin buna înţelegere cu băştinaşii, aşa cum a fost cazul Marsiliei. Pasul următor este făcut de topometrii şi topografii aduşi cu ei şi care împart locuri egale de pămînt în formă de pătrat tuturor colonilor, prin tragere la sorţi.
Această modalitate de împărţire a terenului ne duce cu gîndul la celebra centuraţie a coloniilor romane, sau „reforma agrară” care împarte pînă astăzi Italia meridională aşa cum fusese încă din timpurile arhaice.
Noua colonie, ca şi în cazul cetăţii mamă, este structurată în jurul vetrei sacre, cu focul adus din vetrele metropolei, lîngă care este îngropată o bucată din solul patriei.
De asemenea, în ceea ce priveşte organizarea socială şi sistemul legislativ – sunt întotdeauna identice cu cele existente în cetatea de baştină. Cu toate acestea, coloniile greceşti sunt cetăţi-stat absolut independente, deşi legătura cu cetatea-mamă este păstrată, mai ales sub aspectul religios şi al unităţii dialectale.
Agricultura va constitui activitatea de bază a noilor coloni. Aceştia vor fi surprinşi de întinderea şi fertilitatea solurilor din Italia şi Sicilia, după recolonizarea lor, petrecută în secolul al VIII-lea (1) î.Ch. Exploatarea terenurilor întinse implică o dezvoltare deosebită a creşterii animalelor, cu atît mai uşor cu cît regimul şerbiei aplicat populaţiilor pelasge, îndeosebi în Sicilia, sau celor ciliriene în Siracuza, fac din aceştia un soi de hiloţi sau perieci.
La Leontinoi şi la Siracuza se constituie o nobilime alcătuită din cavaleri care stăpînesc domenii întinse şi care poartă denumirea generică de geomori, adică cei ce împart pămîntul.
Nici producţia de ceramică sau stofe nu bate pasul pe loc, precum nici cea de prelucrare a metalelor. De aici şi dezvoltarea accentuată a comerţului, care la început nu este decît un fel de piraterie.
Bogăţia rezultată îşi găseşte, pentru început, corespondentul mai ales în arhitectură care se dezvoltă liber, noile oraşe neîngrădind în nici un fel planurile constructorilor, deoarece prosperitatea generală permite cu prisosinţă acest lucru.
Avîntul celorlalte arte nu poate fi nici el neluat în considerare. Săpăturile făcute la Seliunt şi Poseidonia au scos la iveală o plastică monumentală strălucită. La fel, săpăturile de la gura rîului Sele au scos la lumină un sanctuar al Herei Argeia, unde au fost găsite o serie de metope reprezentînd, într-un stil pregnant ionian, scene mitologice cu preponderenţă din viaţa lui Heracles.
Acelaşi entuziasm înălţător şi fervoare a vieţii găsim în imnurile lui Stesihores din Himera (640-550 î.Ch.), cel mai mare poet liric înainte de Pindar şi, probabil, inventatorul poeziei bucolice.
Însă această bunăstare generală va face simţită o intensă preocupare pentru viaţa de după moarte, influenţă pe care unii savanţi o atribuie lumii etrusce, obsedată de destinul sufletului după expiere. În acest context, orfismul şi pitagorismul găsesc teren propice unei înfloriri extraordinare.
În ceea ce priveşte viaţa religioasă, zeii greci sunt asimilaţi zeităţilor populaţiilor autohtone, în general Zeiţe-Mame, simboluri ale fecundităţii şi prosperităţii.
Hera era adorată în special în Italia, mai cu seamă la capul Lacinion lîngă Crotona, în Poseidonia şi, cum aminteam, la gura rîului Sele, unde pe metopele templului sunt zugrăvite figuri de dans legate de vechile liturghii agrare. Demeter este principala zeiţă a Siciliei, iar Athena Ilias are un sanctuar la Siris. La Erix, Afrodita este identificată cu o veche divinitate indigenă, care la rîndul ei suferise deja cîteva mutaţii date de contactele mai vechi cu fenicienii.
Dacă sub aspect al nevoii de spaţiu vital cetatea greacă se va extinde aproape la întregul nivel al lumii cunoscute atunci, la nivel spiritual lucrurile vor lua aceeaşi traiectorie.
Apar forme noi în toate manifestările imaginativului poietic grecesc, chiar dacă lirismul nou şi încă neasimilat nu va avea profunzimea şi vastitatea epicului sever al unui Homer sau Hesiod.
Strict vorbind, lirismul în înţelesul grec al cuvîntului semnifică poezia cîntată sau însoţită de muzică. Acest gen este probabil de sorginte ioniană şi nu este exclus să fi apărut în urma „contactelor” orientale, deşi acest fapt nu poate fi neapărat demonstrat. Va fi epoca în care se vor adopta fluierul frigian şi cel lidian de care ne vorbeşte Platon.
Şi dacă epopeea cîntase faptele de arme ale aheenilor, apoi redase jalea unei lumi dispărute odată cu invazia dorienilor, poezia didactică hesiodiană exprimase tocmai lipsa unui teren ferm al valorilor, al unei Grecii care renăştea din propria-i cenuşă, organizîndu-şi viaţa socială şi repunînd bazele celei spirituale. Vechiul imaginativ arhaic legat de eroic ceda locul unui imaginativ poietic al unei lumi in statu nascendi.
Lirismul, în schimb, vorbeşte deja de o lume constituită, chiar dacă încă într-un echilibru fragil. Este o perioadă de gestaţie a noului imaginativ poetic al lumii elene în care acesta, sub forma lui corală, implică ceremonia religioasă cu întregul şi definitoriul său rol asupra vieţii polisului, dar şi sub forma monodiilor, (sililor) un mod de refulare a sufletelor şi spiritelor clocotinde.
Sub aspect tehnic constatăm trei tipuri de poezie lirică calchiată pe cele trei mari temperamente, dorian, frigian şi lidian.
Ionia, lovită de spleen-ul bogăţiei şi al luxului exacerbat dezvoltă elegia, o threnos (lamentaţie) însoţită de muzică cîntată la fluier, specie pe care o cultivă cu precădere Mimnermos din Colofon, Arhiloh din Paros sau Simonides din Amorgos.
În Eolida se remarcă poeţii cîntăreţi la ţiteră precum Terpandru sau Arion, Alceu sau Sapho.
În Sicilia Stesihoros din Himera reia temele cunoscute ale epopeii în care introduce noile valori morale, în timp ce la Megara, Teognis va cînta idealurile aristocraţiei în versuri pline de cruzime.
La Athena, Solon va îmbina, în elegiile sale, voluptatea imaginativului poietic asiatic şi echilibrul bărbătesc al dorienilor.
Sub aspect politico-social, lirismul cunoaşte suprema dezvoltare în perioadele tiraniilor, perioade caracterizate, de obicei, prin bunăstare materială şi populism, ajungînd un fel de poezie de curte în timpul unui Periandru sau Policrate. Tiranii îi protejează cu mărinimie pe poeţi, această calitate fiind asimilată înţelepciunii.
Odată cu poezia lirică, poezie sapienţială prin esenţa sa, apare şi noţiunea stindard de dreptate (Dike), o nouă virtute, care mai apăruse sporadic la Hesiod şi se va împlini în lirica lui Pindar.
De aici şi pînă la dreptatea socială şi implicaţiile ei în viaţa politică, cu tot şirul de drame şi schimbări violente pe care le va implica, va fi mai puţin decît un pas.
Nu ne propunem acum să dezvoltăm prea mult acest aspect, important pentru ceea ce întreprindem noi este să arătăm contextul în care îşi face apariţia acest nou gen în imaginativul poietic al lumii grecești în perioada sfîrșitului arhaismului.
Este limpede că primele încercări dramatice îşi au originea în unele forme de incantaţie şi rituri religioase, în urma unor evoluţii foarte îndelungate şi a unor metamorfoze asupra cărora specialiştii nu au ajuns, încă, la o concluzie comună.
În Poetica (2) Aristotel arată că genul dramatic ia naştere din ditiramb, acest ultim gen evoluînd din forme primitive, probabil, la origine, incantaţii religioase.
Ar fi fost, ab initio, un imn închinat lui Dionysos, intonat de coruri bărbăteşti ce dansau în formaţiuni concentrice pradă unui delir colectiv şi ajungeau în starea de transă (mania), starea în care li se releva adevărul.
Încetul cu încetul, aşa cum ne arată Platon în Ion, acest dar a fost acordat de muze doar anumitor indivizi, poeţii şi coreuţii, în speţă cei ce practicau genul ditirambic, iar inspiraţia poetică se confunda cu starea de extaz şi mania în care, poetului autentic i se revelează adevărul divin. În dialogul poetului sau conducătorului de cor cu corul se dezvăluie primele aspecte ale genului dramatic.
Legat de acelaşi cult al lui Dionysos este şi apariţia reprezentaţiei satirice. Se crede că la origine ar fi fost un imn lipsit de coeziune logică, mai mult, satirii care alcătuiau corul se dedau la gesturi şi dansuri apropiate de coreea indivizilor posedaţi de zeu. A cunoscut forma literară, în speţă, în Pelopones. Pratinas din Flionte (Argolida) a fost, probabil, cel dintîi autor care a compus piese satirice şi a introdus acest gen la Athena.
Revenind la tragedie, cuvîntul apare pentru prima dată tot în Pelopones, la Siciona unde corurile tragice (respectiv corurile ţapului) cîntate în cinstea eroului Adraste ar fi fost, conform lui Herodot, deturnate de către tiranul Clistene în favoarea lui Dionysos, ele nefiind, de fapt, decît vechi incantaţii de sorginte dionisiacă, lucru de care ne îndoim profund, întrucît nu este, de altfel, singura mărturie a lui Herodot lipsită de orice temei ştiinţific.
Există o altă teorie care spune că în forma ei iniţială tragedia este derivată din riturile de înmormîntare, fiind legată de onorurile aduse defunctului în familiile aristocratice, teorie care poate avea, şi ea, partea ei de veridicitate.
Sub forma sa literară, tragedia a apărut la Athena, în jurul anului 530 î.Ch., odată cu Tespis. Acesta introduce în scenariu acel hipocrites sau prim actor, care va da replicile corului, reprezentînd astfel polul raţional al discursului, în opoziţie cu lamentaţiile pline de temperament ale corului primitiv. Astfel, se face primul pas spre diminuarea importanţei corului şi partajarea rolurilor, survenite abia în perioada clasică.
Pe de altă parte, comedia, prin însăşi numele său, ne aminteşte de comos, adică procesiunea bahică pe care o constituiau ţăranii la sărbătoarea sfîrşitului culesului (şi care s-a transmis pînă în modernitate prin sărbătoarea recoltei) în cursul căreia se schimbau replici batjocoritoare şi obscene, marcînd o perioadă de relaxare, de îndestulare şi lipsă momentană de griji, perioadă în care sunt depăşite toate convenţiile sociale (carnavalurile moderne). La Siciona, oraş cheie în evoluţia genurilor dramatice, faloforii, mai mult goi sau de-a dreptul goi, dansau pe străzile oraşului făcînd diferite farse sau proferînd glume obscene.
Aristotel arată că la Megara apare un gen cvasiliterar, grosolan şi naiv, în strînsă legătură cu apariţia democraţiei şi prin care poporul îşi găsea modul de expresie al ranchiunei, aşa cum se va întîmpla cu un secol mai tîrziu la Athena.
Spre deosebire de tragedie, acest gen comic se va dezvolta mult mai tîrziu într-o formă cu adevărat literară, mai ales în Sicilia şi apoi în Atica.
Apariţia genurilor literare în Grecia este sinonimă cu apariţia filosofării ca atribut al libertăţii spirituale a individului în raportul său opozitiv cu lumea.
Dezvoltarea atît a uneia cît şi a alteia ţine de nivelul ultim al reprezentărilor religioase primare şi este un produs al evoluţiei imaginativului religios grecesc spre decantările raţiunii iluminatoare.
Cu tot spiritul colonizator al vechiului grec, atît în apariţia genurilor literare cît şi în apariţia primilor germeni ai cugetării libere, Grecia nu s-a întîlnit cu nici un fel de influenţă din afară. În sensul laic, pe care îl vor dobîndi atît genurile dramatice cît şi filosofarea, nu vom mai găsi nicăieri atari expresii ale spiritului uman.
Orientul nu a dezvoltat niciodată o filosofie pură, neataşată vreunui curent, direcţie sau tradiţie religioasă.

 

 

Note
1 Cercetări arheologice din a doua jumătate a secolului trecut arată că, încă din secolul al XIV-lea î.Ch., Italia şi Sicilia au fost colonizate de către populaţii de origine grecească, însă, la un moment dat, legătura dintre cele două bazine ale Mediteranei au fost întrerupte. Italia şi Sicilia au fost recolonizate în secolul VIII î.Ch.
2 Op. cit., 1449 a.