Noul sezon teatral a început anul ăsta încă de la sfârșitul verii, cu un festival inedit, organizat de Teatrul Național din București între 28 august și 4 septembrie. Evenimentul a fost realizat, cu fonduri ale Programului Europa Creativă al UE, sub egida NETA – al cărui nume l-a și purtat festivalul –, o rețea teatrală europeană cu 68 de membri din 19 țări, predilect din spațiul balcanic/est-european.
S-au jucat la NETA 2015 spectacole din Albania, Bulgaria, Croația, Macedonia, Muntenegru, Slovenia, Grecia, Italia, Rusia, Georgia și România, multe din ele coproducții internaționale, câteva prezentate la București în premieră absolută.
Evident, anvergura, calibrul artistic și relevanța estetică a acestor producții a fost extrem de diversă: unele au fost doar niște tatonări, destul de pâcloase, altele au atins limitele experimentului; unele au forțat prejudecăți de percepție, altele au mizat pe pregnanța poveștii. Totuși, în ansamblu, Festivalul NETA a fost o excelentă panoramă a tendințelor teatrale dintr-un spațiu geografic proxim, prea puțin cunoscut la noi în ultimul deceniu, după utila breșă făcută pe vremuri la „Zile și nopți de teatru european” din Brăila.
Noroc, Nosferatu! de Andrej E. Skubic (NETA/ Teatrul Național Sloven din Nova Gorica/ Teatrul Mladinsko din Ljubljana/ Societatea Culturală B-51 – Ex Ponto) a fost prima premieră absolută a festivalului. Montarea exploatează o temă traumatică și cu reverberații biografice în acest caz: sindromul Dravet, o formă foarte gravă de epilepsie. Fiica autorului piesei, ca și regizoarea spectacolului, Simona Semenič, suferă de această boală. Totuși, reprezentația nu este o confesiune personală, cât mai degrabă o devoalare a provocărilor, culpei, capacității de a gestiona o astfel de realitate liminară. Aici, Aleš și Nataša se confruntă cu schimbările de comportament și crizele fiicei lor Vida, sufocați de durere când ea e în pragul morții, sufocați de neputință și furie când nu pot dialoga cu ea. O existență mereu tensionată, redată scenic secvențial, fără respectul cronologiei, care-l va transforma pe Aleš, după moartea Videi, într-un homeless alcoolic și posibil ucigaș.
Logica narațiunii se definește pentru spectator destul de târziu, însă tocmai această aparentă incoerență a poveștii catalizează tensiunea pe care o redau protagoniștii și întâmplările prin care trec aceștia. Un balans între cea mai mistică speranță și cea mai cruntă deznădejde, mereu pe muchie, parcă, foarte bine conturat de toți interpreții (Blaž Valič, Maja Nemec, Boštjan Narat, Damjana Černe), potențat paroxistic de expresiv-frisonantul joc al Arnei Hadžialjevic în Vida.
Noroc, Nosferatu! este un spectacol minimalist prin construcția sa scenică, dar foarte convingător prin autenticitatea sa umană.
Naționalul bucureștean a fost prezent în festival cu un spectacol pe un faimos text balcanic: Butoiul cu pulbere de Dejan Dukovski, în regia lui Felix Alexa. Piesa este un inventar de „știri de la ora 5”, în care diverși cetățeni își sparg capetele, se bat pe rupte, amenință sau sunt amenințați cu cuțitul, se sinucid etc. Aparent, un șir de orori. Însă Dukovski intră atât de bine dincolo de contingența faptului divers, în iureșul vieții și explozia clipei eroilor săi, încât faptele lor nu sunt doar semne ale abrutizării, ci și ale derutei, ale bâjbâielii prin propria existență.
Felix Alexa a construit un spectacol pregnant pe textul lui Dukovski, poate cu un ușor deficit de nerv, vizibil în anumite momente. Totuși, majoritatea, mai ales datorită actorilor, au atins necesara incandescență. I-am remarcat, pentru energia și dinamica lor scenică, pe Marius Manole, Mihai Călin, Marius Bodochi, Istvan Teglas; însă foarte bine și-au configurat personajele și Răzvan Vasilescu, Crina Semciuc, Florentina Țilea, Victoria Dicu, Alexandra Poiană, Andrei Finți, Marcelo S. Cobzariu.
Butoiul cu pulbere este un spectacol despre viețile noastre, cam oriunde prin Europa. Un text de maximă acuitate contemporană, transpus într-un spectacol de maximă sinceritate. Ca o oglindă care nu deformează absolut nimic.
Mai puțin cristalizat artistic, în ciuda complexei articulări de idei, a fost Medeea, mama mea de Ivan Dobcev și Stefan Ivanov (Teatrul-Laborator „Sfumato” din Sofia). Încercând să reinterpreteze mitul Medeei dintr-o perspectivă contemporană, metaforică și simbolică, dar totodată și încărcată de ororile cotidiene – de la orfani abuzați în case de copii la mame drogate ce-și ucid pruncii –, autorii spectacolului (regia e a lui Dobcev și a Margaritei Mladenova) intră într-o magmă livrescă năucitoare, care estompează orice noimă sau forță de sugestie a întâmplărilor evocate. Totul pare un fel de litanie de grup, cu mișcare scenică minimală, cu ecleraj tenebros, cu interludii muzicale mai degrabă exotice decât potrivite în context (melodii țigănești), în care se aud numele lui Shakespeare, Beckett, Paul Celan, Elias Canetti, fraze colocviale sau argotice, imprecații, într-un haloimăs incoerent. Un spectacol lipsit de limpezime, fără dinamică, prea pretențios și auto-suficient pentru a fi înțeles.
Un succes notabil – și meritat – tocmai prin aspectul său de „teatru popular”, simplu, ingenios, de mare frumusețe și sensibilitate, a avut în schimb Un mort se întoarce la iubita lui de Svetlana Makarovič (Teatrul Prešeren din Kranj și Teatrul Municipal din Ptuj, Slovenia).
Dincolo de titlul „draculian”, avem de-a face cu o poveste de dragoste – e-adevărat, ceva mai tristă. Svetlana Makarovič pleacă de la tradiția populară conform căreia un mort jelit prea mult va veni pe pământ să ia cu el pe cel îndurerat, dar în piesa ei iubirea e tocmai fermentul unei supra-viețuiri simbolice a celui plecat. O fată își plânge iubitul mort, deși familia o sfătuiește să-l uite și să se mărite cu prosperul morar al satului. Ca în orice poveste populară, personajele se dedublează ori capătă accente grotești, convenția e anulată, orice e posibil: la un moment dat apar două fete, una pragmatică, rece, cerebrală, alta îndrăgostită, idealistă; morarul se consultă cu mama sa… moartă despre oportunitatea unei căsătorii etc.
Regizorul Jernej Lorenci a construit un spectacol fermecător sub forma unei „povești horite”, cu interpreții așezați pe scaune, în fața publicului, ca la o serbare sătească, cu multe momente muzicale, cu mult umor, cu multă emoție, cu o simplitate eficientă și expresivă, cuceritoare. Un spectacol aparent „etno”, aparent clasic, dar atât de onest și puternic tocmai prin aceste aparențe încât orice rezervă a privitorului era anulată. Într-un fel, acest spectacol arată că „naturalul”, genuinul începe să aibă savoarea extrem-modernității…
Un decor discret și eficace al lui Branko Hojnik, superbe costume ca-și-populare imaginate de Belinda Radulovic, minunata muzică a lui Branko Rožman, cu melodii din doar câteva acorduri și adevărate recitaluri de grup, o regie inspirată le-au permis actorilor Ana Urbanc, Vesna Pernarcic, Miha Rodman, Aljosa Ternovsek, Darja Reichman, Borut Veselko, Vesna Jevnikar și muzicienilor Judita Polak și Ciril Roblek un tur de forță admirabil.
Plin de rafinament, de umor, de emoție, de culoare, de farmec și de pasiune, Un mort se întoarce la iubita lui a fost unul din cele mai gustate, comentate și plăcute spectacole ale Festivalului NETA.
Inspirat tot din tradiția Europei sud-estice, dar iarăși edificat cu o dăunătoare sărăcie de imaginație scenică a fost Tobelia de Ljubomir Đurković (Teatrul de Dramă și Marionete din Vrața, Bulgaria/ Micul Teatru de Dramă din Bitola, Macedonia/ Societatea Culturală B-51 – Ex Ponto, Ljubljana).
Tobelia e o fată/femeie care, în lipsa unui descendent pe linie masculină al familiei, preia rolul de „bărbat al casei”. Aici, acest rol este asumat de trei femei deodată: soția, fiica și cumnata unui bărbat decedat. Cele trei se claustrează în casă, ca într-un fel de mausoleu comemorativ, nefăcând altceva decât să repete un auster ritual domestic, chinuindu-se reciproc prin acutizarea durerii, a pierderii.
Subiectul în sine, cu doza de angoasă ce te duce cu gândul la Bernarda Alba, are un potențial scenic cert, iar ideea regizorului Nick Upper de a plasa acțiunea într-un spațiu scenic restrictiv, cu ecleraj minimal și costume negre servea acestuia. Din păcate, și aici deficiența era a textului, un verbiaj găunos și redundant al cărui efect nu mai era de la un moment dat să configureze angoasa, ci doar să obosească precum un disc zgâriat. Asta în ciuda jocului profesionist, echilibrat al actrițelor Joana Popovska, Rositza Ognjanova și Kamelia Lișkovska.
Cu siguranță, cel mai „experimental” spectacol de la NETA 2015 a fost Confuzii după Robert Musil (Festivalul Eurokas & Academia de Artă Dramatică & Domino, Zagreb) o montare care a suscitat numeroase discuții profesionale prin originalitatea abordării, dar care a derutat destui spectatori.
Fără îndoială, Confuzii e exemplul tipic al unei lecturi hermeneutice regizorale. Plecând de la romanul Rătăcirile elevului Törless al lui Musil, în care un elev de la o școală militară e abuzat fizic, mental și sexual de colegi ai săi, regizorul Branko Brezovec deturnează narațiunea romanescă, accentuându-i aspectul de ritual inițiatic, dându-i o notă hieratic-ceremonială uneori, alteori o sacadare sadică, uluitor-cinetică, și dublând-o cu un fundal muzical care calibrează tempoul acțiunii conform tempoului partiturii. Brezovec folosește o simfonie de Peteris Vasks, compozitor leton contemporan, respectiv ultima parte din Siegfried de Wagner. Or, astfel, tinerii eroi încep să pară membrii unei frății secrete, marțiali și sălbatici totodată, realitatea poate fi puerilă ori kafkiană, promiscuitatea devine un fel de deziderat al cunoașterii filosofice etc.
Spectacolul e ostentativ strident, brutal, cu momente nud, cu scene de acuplare homoerotică, cu biciuiri și elemente de tortură, aglomerat de acțiuni derulate concomitent în toate planurile scenei, cu tot cu muzica și fundalul video, ca un galimatias gălăgios de semne scenice și simboluri metanarative. Se vrea un spectacol decadent, deșănțat, ofensiv, impertinent – și chiar e așa. Dar e, în același timp, un spectacol al obositei noastre postmodernități care pe mine m-a convins și cucerit prin doza sa de inteligentă risipire artistică. Confuzii are gratuitatea intelectuală a unui tablou pictat pe un vapor ce se scufundă. E un joc al inteligenței, rafinat și auto-persiflant. Cu atât mai admirabil, zic eu.
De o prestanță a jocului impecabilă echipa de actori, dintre care cei mai tineri au dovedit o versatilitate, forță a nuanței, aparență a viciului și energie atletică remarcabile: Romano Nikolić, Hrvojka Begović, Adrian Pezdirc, Domagoj Janković, Dado Ćosić, Suzana Brezovec, Tihomir Milovac.
Un alt spectacol din „topul” Festivalului NETA au jucat la București actrițele reunite în producția Teatrului Koreja din Lecce, Italia: Cuvântul tată de Gabriele Vacis, de fapt o creație colectivă bazată pe date biografice ale protagonistelor. Un spectacol… european, s-ar putea spune, pentru că interpretele sale vin din Bulgaria, Polonia, Macedonia și Italia, dar poveștile lor au același aer, fie în bucurii, fie în tristeți, deși au trăit fiecare altfel.
E greu de rezumat acest spectacol, pentru că e bazat pe senzații, experiențe de viață intime, de la amintiri cu tați mereu plecați, care nu-și respectă promisiunile, la altele cu tați abuzivi, cu fete rebele, și până la altele ce nu mai țin de familie neapărat, cât de viață. De viața în comunism, de pildă, cu toate cozile, obiectele „de preț” păstrate cu grijă, o întreagă lume dispărută, dar de care nu ai cum să nu-ți amintești. Dialogul alert al interpretelor, schimbul lor de trăiri, păreri, amintiri, interludiile „gimnastice”, par un schimb de replici chiar cu spectatorii, or asta dă acestei montări un aer prietenos.
Cuvântul tată e un spectacol elegiac, nostalgic, adesea emoționant, de o căldură aparte, dar și extrem de vital, de tonic, de năstrușnic, cu multe cântece, cu explozii de energie, un spectacol care-ți lasă o gamă întreagă de senzații.
Scenografia se bazează în mare măsură pe un mare „zid” din butelii de plastic, care poate configura spațiul în varii moduri, dar asigură și o „scenofonie” (Roberto Tarasco). Sub coordonarea experimentatului regizor Gabriele Vacis, actrițele Irina Andreeva, Alessandra Crocco, Aleksandra Gronowska, Annachiara Ingroso, Maria Rosaria Ponzetta și Simona Spirovska au jucat cu o prospețime, sinceritate și grație la care nu puteai să nu rezonezi.
Cuvântul tată va mai fi jucat, sper, în România.
Un alt exemplu despre cum textele „filosofice” duc la spectacole fără măsură am avut cu Chiril și Metodiu, who are you? de Jordan Plevneš (Teatrul Național „Voydan Cernodrinski” din Prilep & Teatrul Mic de Dramă din Bitola & Ohrid Summer Festival – Macedonia/ Teatrul Sfumato din Sofia/ Kyklos Art Studio din Salonic, Grecia), o altă coproducție prezentată în premieră absolută la NETA 2015.
Piesa lui Plevneš are marea ambiție de a înfățișa un fel de frescă a globalizării, a civilizației contemporane, prin intermediul a doi frați numiți Chiril și Metodiu de tatăl lor, emigrant politic. Chiril e profesor în SUA, Metodiu e inginer la Gazprom, iar tatăl lor aflat la vârsta senectuții vrea să fie înmormântat în satul natal din Grecia, dar nu i se dă voie, așa că protestează la ONU. Peste această poveste orizontală destul de bizară se construiesc trimiteri filosofice și morale la acțiunile de „întemeietori” de civilizație ale lui Chiril și Metodiu cei de acum 1100 de ani. Textul are secvențe interesante și bine scrise, dar e cvasi-imposibil de transpus dramatic.
A fost o performanță a regizorului Martin Kochovski să dea o minimă coerență textului, cu ajutorul amplei structuri scenografice (un zgârie-nori/catedrală/turn Babel modern?) imaginate de Jani Konstantinovski Puntos și efortul de aplaudat al actorilor.
Din păcate, miza acestui spectacol ce a consumat resurse importante a rămas mai degrabă intuită decât manifestă, textul nefiind destul de puternic pentru a da cuvenita, scontata amploare simbolică reprezentației…
Prin comparație, deși „cuminți”, următoarele două spectacole au avut atuul coerenței.
Noaptea lui Helver de Ingmar Vilkvist (Teatrul Academic de Dramă „V. F. Komisarievskaia” din Sankt Petersburg) este o poveste cu iz de teatru expresionist ce redă experiența unei femei și a tânărului retardat de care are grijă într-o noapte care schimbă lumea. Helver capătă încredere în sine când e tolerat la o paradă para-militară. Vine acasă cu steagul, încântat de importanța lui, fără să știe că în noaptea de după marș el va fi „vânatul”, sub-omul ce trebuie eliminat.
Textul a fost montat de regizorul Aleksandr Bargman exact în registrul său psihologic, aproape strindbergian, foarte bine susținut scenic de doi actori cu resurse și experiență, Denis Pianov și Oksana Bazilevici, care au conturat foarte bine situația liminară a personajelor, relația dintre ei, cu entuziasmul lui și disperarea ei, conflictul lor aproape fizic, apoi decizia, încrâncenarea. Sentimente, trăiri, situații perfect transpuse scenic.
Noaptea lui Helver este un spectacol curat, lucrat meșteșugărește, dar departe, după părerea mea, de sclipirea originalității, tocmai prin atmosfera clasică pe care o degajă.
Tot clasic, dar cu scuza premierei absolute pe o scenă albaneză, a fost și Lungul drum al zilei către noapte de Eugene O’Neill, montat de Spiro Duni la Teatrul Național din Tirana.
Cunoscuta piesă cu inflexiuni autobiografice, în care e vorba despre conflictul dintre generații dar și despre o maturizare ce coincide cu trecerea într-o altă eră, a fost transpusă de Duni exact în litera ei originară, ca o dramă realist-burgheză, cu anumite trimiteri însă, prin intensitatea specială a jocului, la relațiile de familie din Albania contemporană – se pare că publicul albanez receptează foarte acut acțiunea vechii piese. Un decor amplu, convențional-domestic, a permis actorilor Yllka Mujo, Artan Imami, Genti Decka, Lulzim Zeqja și Flaura Kureta un joc de acuratețe, din nou cu accent pe construcția psihologică a eroilor, cu bune acorduri tensionale.
Două spectacole în „format clasic”, dar care prind cu siguranță la publicul contemporan, mai puțin dispus să intre în economia semnificațiilor unui „manifest” etic…
În fine, cel mai „personalizat” spectacol de la NETA 2015, expresia celei mai „nelegiuite” viziuni artistice, care nu ține cont de nici o regulă și propune o logică proprie, a fost Electra după Sofocle, în regia lui Andrii Joldak (Teatrul Național din Macedonia).
Un spectacol care poate să te dezguste sau să te cutremure, pe care-l poți eticheta lesne ca „nebunie”, care ți se poate părea scăpat din frâu, strident, narcisist, infatuat, copleșitor, cathartic (așa îl socotesc eu), dar care nu te poate lăsa amorf.
Joldak ne aduce o Electra în care doar trama e cea antică, dar acțiunea e ca într-un thriller amestecat cu o telenovelă. De altfel, Euripide însuși și soția lui sunt primele victime ale întâmplărilor, în timp ce el bate la mașină textul Electrei. Andrii Joldak se joacă de-a postmodernismul…
Planurile cronologice, relațiile istorice, sincronizarea scenografică, raporturile dintre personaje sunt anihilate, bruscate, bricolate brutal ca să servească tezei regizorale. De la Electra și Oreste văzuți ca doi adolescenți goth, nițel high, până la Isus Cristos ce poruncește crima, ca un tată pedepsitor (el o bate cu cureaua pe Electra!) la atelierul de frigidere aflat în planul opus „palatului” regal ori la melodiile Zemfirei completate de o acustică traumatică, totul pare să fie strident în spectacol. Unele scene sunt prea lungi, în altele nu se petrece nimic, sunt niște interludii muzical-coregrafice, spații întregi stau nefolosite etc.
Și totuși… Cele câteva secvențe care trasează acțiunea au o intensitate năucitoare și un efect pe măsură. Restul pare doar un cadru, o ramă care explică, poate prea vătuit, de ce e așa cum vedem și nu altfel. Am impresia că Joldak a construit un spectacol de atmosferă în care a plasat intriga din Electra. Ca să înțelegi, adică, mobilul Electrei, ca să participi la acest pseudo-catharsis, trebuie să trăiești cu ea, ca ea, de-a lungul spectacolului, cu toate pauzele de decizie, toate ezitările, toate culorile și gesturile și reveriile ei. De ce apare Isus în acest spectacol? A fost o întrebare pe care am tot auzit-o și pus-o. Răspunsul meu ar fi: pentru că e zeul nostru. Pentru că Electra nu mai e o poveste „istorică”, o piesă antică, ci o întâmplare de azi. Pentru că o fiică abuzată sexual poate să-și ucidă tatăl adoptiv.
Se poate specula enorm pe marginea semanticii din Electra, pentru că spectacolul este expresia unei viziuni atât de intime încât orice explicație devine plauzibilă. Rămân totuși, ca elemente certe, câteva scene de o forță uimitoare, o poveste ce poate fi urmărită și înțeleasă, un decor opulent, uneori spectaculos, cu planuri multiple și formate diverse, de la cel minimalist la cel monumental. Și rămâne, mai ales, un joc extraordinar al Electrei (Darya Rizova), o actriță care joacă parcă în transă, cu un amestec de docilitate și sălbăticie care te înfioară, o actriță pe care dacă o vezi pe scenă, ai impresia că orice exces al lui Joldak e justificat de felul în care ea trăiește. Aleksandar Gorgieski a secondat-o foarte bine în Oreste, pe când Zvezdana Angelovska și Nicola Acevski au conturat cuplul Clitemnestra-Aegist, iar Slavisa Kajevski pe Agamemnon. Borce Nacev, Aleksandar Mihajlovski, „electrele-copil” Anastasia Taskovska și Michaela Nikoloska (una din ele ar fi de fapt, se sugerează, chiar Oreste, indecis ca o femeie, incapabil de acțiune) și Arna Sijak au completat distribuția, cu prezențe remarcabile.
Electra este un spectacol provocator, cu o viziune, încep să fiu din ce în ce mai sigur, extrem-contemporană asupra unei povești antice a umanității. Un spectacol puternic, impecabil în alcătuirea sa nefinisată, al cărui catharsis se naște din sălbăticia frisonantă a Electrei, pe melodiile cântate de Zemfira. E lumea în care trăim…