Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Nichita Stănescu și miracolul poeziei

Nichita Stănescu  și miracolul poeziei

Supravegheată pe deplin în privința studiului introductiv, a antologării poemelor și a selecției referințelor critice de Corin Braga, apariția volumului Nichita Stănescu. O sută și una de poezii (București, Editura Academiei Române, 2016) oferă o imagine de ansamblu a etapelor parcurse de creația lirică a lui Nichita Stănescu, de la primele sale volume tipărite până la dispariția, aproape incredibilă, din viață a acestuia. În paralel cu elaborarea unui număr impresionant de studii aparținând unei estetici fenomenologice cristalizate cu deosebire prin apelul la filosofie și psihologie, Corin Braga are meritul de a se fi concentrat asupra poeziei moderne ca act de cunoaștere, vastele sale investigații asupra creației lirice aparținând lui Lucian Blaga (Lucian Blaga: geneza lumilor imaginare, 1998) și autorului Necuvintelor (Nichita Stănescu. Orizontul imaginar, 2002; 2013; 2015) fiind în măsură să ilustreze interesul major al esteticianului și criticului literar clujean față de tema zonelor de manifestare a poeticului, de tot ceea ce, în viziunea lui Mikel Duffrenne, ca și a lui Valéry, întreține starea poetică. Constituit ca o modalitate specifică de re-creare a operei, demersul critic întreprins de Corin Braga dezvăluie în cele din urmă matricea originară a acesteia.
Pe un interval cu puțin peste două decenii de activitate creatoare, de la volumul Sensul iubirii (1960), apărut după fulguranta şi tragica existență a genialului Nicolae Labiş, până la Noduri şi semne (1982), la care adăugăm şi ciclul Opere impersonale, pe care de-abia mai reuşise să-l revadă pentru ediția pregătită împreună cu Al. Condeescu (Ordinea cuvintelor, 1985), Nichita Stănescu readuce poezia românească la cele mai potrivite forme ca artă şi rostire poetică împlinită, spre o lirică de percepție subiectivă și de viziune metafizică. Evadând din canoanele ideologicului, mizând pe abstractizare și conceptualizare, metaforă și simbol, neomodernismul liric „șaizecist”, de care poezia lui Nichita Stănescu aparține, începe să se înfățișeze astfel ca unul de ruptură cu prezentul și de convergență cu trecutul liric, de orientare explicită spre modernismul autohton interbelic, ai cărui reprezentanți sunt redescoperiți și urmați creator. Atât de informat asupra experimentelor lirice moderne, poetul se aliniază vârstelor „modernității esențiale” şi, într-o opoziție programatică față de convențiile şi dogmatismul ideologic al realismului socialist din anii ‚50, îşi depăşeşte începuturile şi îşi caută identitatea într-o lirică puternic cerebralizată, de o superioară intelectualizare a emoției. Atent să-şi confecționeze un discurs personal reliefat şi să-şi transfigureze o gravă problematică a ființei, poetul creează un sistem de referință exterior, situându-se într-o realitate în care-şi joacă adevărata existență, ridicând la rangul de mitologie întâmplările eului.
Până la prefigurarea noului val liric din jurul anilor ’70, cu Leonid Dimov, Mircea Ivănescu, Emil Brumaru și Mircea Dinescu, ne situăm în perioada în care, supus unui complex șir de înnoiri, spațiul cultural românesc al poeziei devine contaminat în profunzime de un puternic spirit novator. Surprizele nu contenesc să apară. Volumele de poezie publicate tot mai insistent în acest timp de Cezar Baltag (Cununa de aur, 1960; Răsfrângeri, 1966), Grigore Hagiu (Autoportret în august, 1962; Continente ascunse, 1965; Sfera gânditoare, 1967; Poezii, 1968), Ana Blandiana (Persoana întâia plural, 1964; Călcâiul vulnerabil, 1966; A treia taină, 1969), Ion Gheorghe (Cariatida, 1964; Nopți cu lună pe Oceanul Atlantic, 1966; Vine iarba, 1968), Ioan Alexandru (Cum să vă spun, 1964; Viața deocamdată, 1965; Infernul discutabil, 1966; Vină, 1967; Vămile pustiei, 1969), Gabriela Melinescu (Ceremonie de iarnă, 1965; Ființe abstracte, 1967; Interiorul legii, 1968), Ileana Mălăncioiu (Pasărea tăiată, 1967) și Angela Marinescu (Sânge albastru, 1969) vor reuși să configureze stări poetice de profundă maturizare, capabile să transcrie trăirile autentice ale ființei înseși, ca moduri posibile de a fi.
Concepută după criteriile ce au consacrat această colecție editorială, antologia Nichita Stănescu. O sută și una de poezii realizează o perspectivă integratoare, sesizabilă nu doar prin surprinderea traseului individual al poetului, cât și a fenomenului literar de ansamblu, prin care opera acestuia se încadrează în contextul cultural-literar românesc. Corin Braga se alătură tuturor celor care susțin că apetența pentru lirismul conceptual, pentru jocul secund, mai pur și auster al ideilor, îl va duce pe Nichita Stănescu spre spațiul liric ce se va dovedi prin ieșirea din tipare și, cu deosebire, prin instituirea altuia de o cu totul altă articulare. Poemele din cărțile sale de versuri (Sensul iubirii, 1960; O viziune a sentimentelor, 1964; Dreptul la timp, 1965; 11 Elegii, 1966; Roșu vertical, 1967; Alfa, 1967; Oul și sfera, 1967; Laus Ptolemaei, 1968; Necuvintele, 1969; Cinci degete, 1969; Un pământ numit România, 1969; În dulcele stil clasic, 1970; Poezii, 1970; Cartea de recitire, 1972; O literă în oglindă, 1972; Belgradul în cinci prieteni, 1972; Clar de inimă, 1973; Epica magna, 1978; Opere imperfecte, 1979; Respirări, 1982; Noduri și semne, 1982; Oase plângând, colecția revistei „Lumina”, Pancevo, Iugoslavia, 1982, cu desene de Nichita; vol. republicat în Nichita Stănescu, album omagial, editat de „Viața Românească”, București, 1984) confirmă „organicitatea unei opere consecvente cu sine” (Ion Pop).
Pe tot traseul acestui imaginar, poezia creată de Nichita Stănescu își găsește direcții dintre cele mai prielnice de dezvoltare. Într-o primă etapă a poeziei sale, desfăşurată între volumele Sensul iubirii (1960) şi Laus Ptolemaei (1968), identificăm o viziune proaspătă asupra lumii, de experiențe interioare şi de transformări ale realului la intensitatea unei adevărate „viziuni a sentimentelor”. Dincolo de paradoxurile şi sofismele sublime uşor de identificat, discursul poetic se întemeiază pe „cosmicizarea umanului şi antropocentrizarea cosmosului”, natura devenind parte a omenescului, iar omul o funcție a naturii, cu mereu aceeaşi preocupare față de poezie şi față de corporalul devenit cuvânt sau purificat prin acesta („Trupule, dacă mă mai scoți din minți/ Te zvârlu din cuvânt”). În această primă perioadă, după cum critica literară a lăsat să se înțeleagă în repetate rânduri, „poezia stănesciană reia tradiția liricii interbelice, făcând totodată, printr-o sinteză unică neomodernă, trecerea în literatura autohtonă de la modernismul începutului de secol spre postmodernismul sfârșitului de mileniu. Prin ea s-a petrecut în poezia românească, după întemeierea ei de către Eminescu, a doua mare mutație a structurilor limbajului și viziunii poetice, prima fiind cea modernistă a interbelicilor” (Al. Condeescu).
Odată cu etapa a doua, cuprinsă între 1969 şi 1972, de la Necuvintele până la, inclusiv, volumul Măreția frigului, asistăm la o „criză a limbajului”. „Între semn şi obiect (referent), constată Al. Piru în această privință, intervine o ruptură, în sensul că atât semnul cât şi obiectul se semnifică fiecare pe el însuşi, încât cuvântul devine necuvânt.” Poet al cugetului solar, gândirea paradoxală este la el întemeietoare, axiomatică. Lirismul lui Nichita Stănescu este de esență, modernă, cu performanțe cuprinse în atitudinile sale lirice din volumele Laus Ptolemaei și Necuvintele, unde forța plasticizării anulează realitatea trăită și realul ființează doar în pura lui imagine, elementele dispersate ale întregului fiind reduse la esențial. Prin acest proces de conceptualizare a mesajului poetic, deşi nu totdeauna uşor inteligibil, Nichita Stănescu devine autorul unei „epopei lirice” singulare, în care eul originar nu e cel al unei existențe profane, empirice, ci un eu mitic, aflat în căutarea identității cu sine, a adevărului ultim despre sine, un reformator al limbajului poetic şi valorizator al valențelor cuvântului, în spiritul poeziei altor mari creatori şi conştiințe artistice superioare (Bacovia, Blaga, Arghezi şi Ion Barbu). O imaginație puternică, vizionară, o capacitate de a versifica excepțională și, la fel de importantă, o febrilitate novatoare schimbă, periodic, nu doar învelișurile poeziei lui Nichita Stănescu, ci însăși structura ei internă. În fine, o a treia fază, definită prin perioada dintre 1979, de la Epica Magna şi până la sfârşit, incluzând aici volumul Noduri şi semne, dar şi ciclul Opere impersonale, se întemeiază pe o „poetică a reintegrării” (eternei întoarceri a logosului), concepută sub semnul extincției şi a disoluției prezenței. Implicat în acest sistem de conotații pe teritoriul limbajului şi al experienței Logosului, asemenea marilor creatori ai lumii, de la Novalis, Musset, Hugo, Hőlderlin, Nerval, Poe şi Lautréamont la Baudelaire, Mallarmé, Rilke, Trakle, Valéry, Breton, Prévert, Yates, Pound, Montale, Quasimodo şi Ungaretti, autorul Necuvintelor vede lumea prin intermediul metaforei şi al altor combinații insolite de cuvinte sau, mai bine zis, de necuvinte. Devenită una dintre cele mai originale experiențe a limbajului din poezia românească postbelică, lirica lui Nichita Stănescu ia formele unui mesaj grav, încifrat în ambiguitățile unor figuri poetice pline de revelații („Ah, am strigat,/ viața mea, tu nu mai plânge cu viața!”). Avându-şi sursele în dilemele moderne ale lirismului, cuvântul îşi găseşte la Nichita Stănescu o uimitoare vitalitate, se reîntoarce asupra lui însuşi pentru a redobândi alte noi semnificații („Plutea o floare de tei/ înăuntrul unei gândiri abstracte”). Explorând valențele combinatorii ale cuvintelor cu o ingeniozitate lexicală de sorginte antonpannescă, poetul restituie drepturile interiorității din perspectiva trăirii lumii ca unitate şi a ființei ca prezență într-un univers armonic.
Creator al unui sistem filosofic sui-generis, Nichita Stănescu produce un discurs despre poezie creând-o. Plasat pe un asemenea filon al inspirației poetice de o frustă energie şi de o vizibilă mobilitate spațio-temporală, alături de alți autori postbarbieni, precum Marin Sorescu sau Mircea Ivănescu, scriitorul devine ludic şi ironic, ilustrând orientarea modernistă care îşi propune deliricizarea poeziei prin discursivitate. Vizionarismul poetului devine ardent, iar „cuvântul” şi „ideea” se află în sfera cugetării şi a unei poezii ce tinde spre conceptualizarea mesajului. Prezente în jocul de cuvinte şi în elementele criptice ale limbajului, semnele comunică prin natura lor, prin ceea ce ele dezvăluie într-un inepuizabil sistem de conotații, precum toate marile aventuri ale spiritului. Poet cu o viziune proaspătă asupra lumii, participant la elaborarea semnelor şi la interogarea lor, Nichita Stănescu depășește etapa unei anumite poetici a extravertirii la paradoxurile cele mai fulgerătoare şi se instituie în mod legitim în teritoriul limbajului şi al experienței Logosului („Tristețea mea aude nenăscuții câini/ pe nenăscuții oameni cum îi latră”).

 

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg