Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Nicolae Breban și Nietzsche

Nicolae Breban  și Nietzsche

Ne dăm seama de importanța cărții lui Nicolae Breban, Fr. Nietzsche. Maxime comentate (Editura Ideea Europeană, București, 2004), amintindu-ne o reflecție a lui Leibniz: „Cine mă știe numai din publicații, nu ajunge să mă cunoască (Qui me non nisi editis novit, non me novit)”. Ea este adevărată și în cazul lui Nicolae Breban. Cine se rezumă la a-i parcurge creația literară, nu-l cunoaște până la capăt pe Nicolae Breban ca autor. Această carte, poate și altele, lămurește ceea ce a dorit să facă romancierul într-o operă care s-a vrut de la început competitivă. Opera se află de ani buni sub ochii noștri, încât problema este de a o înțelege și, desigur, de a o evalua din puncte de vedere mai exigente decât cele curente.
Volumul Fr. Nietzsche. Maxime comentate este o apariție rară în cultura din România. De la ruperea legăturii dintre studiul literaturii și filosofie în universități tot mai puțini dintre literați recurg la filosofie. Și invers, tot mai puțin filosofi absorb în conceptualizări experiența literaturii. Nicolae Breban este cu certitudine, nu doar în generația sa, excepție. El expune filosofia nu rapsodic sau jurnalistic, ci calificat. O face mai bine decât, de pildă, Camil Petrescu, care ne-a lăsat, cum știm, o micromonografie Husserl promițătoare, ce l-a făcut însă pe inițiatorul fenomenologiei mai ermetic decât este.
În plus, spre deosebire de cei care citează la ocazii filosofi, Nicolae Breban își asumă filosofarea și știe să o aplice literar. Pașii săi în această direcție sunt chiar un program. El însuși amintește, de pildă, cum în romanul În absența stăpânilor a aplicat conceptul lui Hegel al tragicului ca „încorporare umană a legii”. Sau cum a pus romanul Îngerul de ghips sub mottoul luat din Ecce homo privind suportarea adevărului ca indiciu al forței spiritului: “cât adevăr suportă, cât adevăr îndrăznește un spirit? Aceasta a devenit pentru mine tot mai mult adevărata normă a valorii. Eroarea (credinței într-un ideal) nu este obtuzitatea, eroarea este lașitatea”. Sau cum a căutat să capteze morala iubirii necondiționate a lui Isus în personaje din romanul Don Juan. În alte cuvinte, Nicolae Breban are capacitatea de a da o literatură condusă de idei filosofice, luate, firește, pe cont propriu, ca romancier.
Mai este de amintit un fapt ce dobândește importanță. În zilele noastre este în urcare, în mod explicabil, interesul pentru Nietzsche sau Heidegger, poate că și pentru Hegel. Dar s-a ajuns iarăși în situația în care îi comentează cu pretenții inși care nu știu germana. Nicolae Breban dispune de stăpânirea dinăuntru a germanei – care redevine, orice s-ar spune astăzi, limba multor filosofii care dau tonul.
Faptul este de luat în seamă pentru a avea dreapta măsură a lucrurilor. Nu este vorba în ce spun doar de limbă ca simplu instrument, cum se crede, ci de mult mai mult. Cu Hegel, Nietzsche, Heidegger și alții avem de a face cu gânditori care și-au construit viziunea din materialele istoriei trăite și care nu pot fi înțeleși fără a percepe viața istorică din jurul lor și felul în care ei au prins-o în termeni. Iar limba este primul pas al acestei înțelegeri. Altfel spus, Nicolae Breban este la el acasă cu volumul Fr. Nietzsche. Maxime comentate, iar autorul Nașterii tragediei a intrat pe mâini potrivite.
Aparținând unui grup implicat în „mica liberalizare” postbelică a României, Nicolae Breban a fost devreme convins că acea literatură este de creat, care stă în apropierea experiențelor de referință ale reflecției universale. El și l-a ales ca reper pe Nietzsche. Forța sa epică neobișnuită Nicolae Breban și-a pus-o în legătură cu viziunea concentrată în scrierea de largă notorietate Dincolo de bine și rău. În ce se răsfrânge la el această viziune?
Nu sunt istoric sau critic literar, deci nici cunoscător cuprinzător al romanelor lui Nicolae Breban. Recitind, însă, bunăoară, romanul Animale bolnave (1968) identific în acțiunea și narațiunea însăși o diferență subliniată între viața la care au acces personajele și posibilitățile lor, un continuu inconfort al individului printre ceilalți, înclinația de a privi colectivul ca ceva ce se opune împlinirii personale, pătrunderea în trăirile ce preced acomodările la viața din jur – toate acestea într-o lume descrisă ca una controlată de o raționalitate seacă și anonimizată până la a genera absurdul. Ecoul lecturilor din Nietzsche se simte aproape la fiecare pas important.
Exemplificările pot fi multe. „Mie nu mi-e teamă decât de oameni, și niciodată de oameni singuratici, oricât ar fi ei de înrăiți și brutali! Când văd însă oameni mulți la un loc și mai ales când se adună oameni de toate soiurile, care seamănă foarte puțin unul cu altul, atunci mi se face frică” – mărturisește Paul, eroul care unifică acțiunea din roman. Pe de altă parte, acesta ia viața ca suficientă sieși: „Viața însă e în noi și atunci noi suntem viața și e în afara noastră, așa ca o pasăre nevăzută, ca un porumbel, cum își închipuie unii și desenează sufletul omului”. Iar opinia eroului despre realitatea din jur este univocă. „De ce vă mirați astfel, doar trăim într-un cuib, un adevărat cuib, lipit cu noroi, paie, salivă și excremente… suntem atât de uniți laolaltă, încât nu e de mirare că…”.
Vizată în asemenea judecăți aspre este de fapt, precum la Nietzsche, modernitatea: „timpurile moderne trebuie să redea omului avantajele sale milenare… Nici în cele mai îndrăznețe visuri, nici în tablourile cele mai vivante, n-am întâlnit o nerușinare mai mare, un dezmăț mai plin de trufie…”. În contrast cu așteptările personajului, „oamenii erau atât de grăbiți să-și câștige traiul de fiecare zi, încât nimeni nu avea timp de el și chiar dacă cineva din întâmplare îl asculta un timp, râdea de el sau îi întorcea spatele disprețuitor”.
Oamenii sunt absorbiți până la confundare cu ceea ce li se cere să facă sau se așteaptă de la ei. Rareori ei mai ies din convenții. „Doar cuvântul Iubire ne desparte de moarte, pe noi toți și pe mine laolaltă cu toți și pe dumneata laolaltă cu toți… cu toți ceilalți… Cuvântul Iubire, numai Cuvântul Iubire, mereu numai Cuvântul iubire” – spune un alt erou, care în romanul Animale bolnave cade asasinat. Până la „iubire”, oamenii întâlnesc, însă – așa cum narațiunea etalează insistent – „câinii”. Aceștia sunt un veritabil motiv al romanului.
În cele mai multe locuri din viața personajelor se ivesc „câinii”. Cu un câine un personaj are o luptă care pe care. În cursul ei „câinele îl trânti în aceeași secundă la pământ – o lungă clipă, om și animal rămaseră îmbrățișați, nehotărâți”, înainte ca insul să recurgă la gestul extrem al împușcării animalului.
Nu numai că animalele mișună în viața propriu- zisă a omului – de pildă, „Paul zări un animal ciudat, lătăreț, întunecat, că se strecoară printre picioare”. Dar oamenii se tratează ca animale – precum în scena memorabilă a tinerei care își admonestează sever soțul bețiv. Iar peste toate, până și în iubirea ce și-o exprimă oamenii „animalul febril și imprevizibil” își spune cuvântul.
Un alt roman al felului în care oamenii se raportează unul la altul – am putea spune al interacțiunilor, în termenii de astăzi – este Bunavestire (1977) – povestire a soartei funcționarului mărunt ce ține să se conducă după ideea sa într-o lume ce se lasă surprinsă în aceste cuvinte memorabile: „nevoia de viață a celor vii e infernală, nesfârșită, tiranică, eternă, violentă, oh, ce violență! Și ei … ei, cei puternici se adapă de oriunde, se aruncă în genunchi și așteptă. Cerșesc cu ochii. Așteptată cu ochii. Împung cu ochii neființa, o ridică în picioare”. Și acest personaj, Grobei, trăiește societatea ca ceva opac, de neapelat, dușmănos, în care chiar valorile conducătoare sunt pervertite. „Știința, dogma noastră cea de toate zilele care trece sfioasă, tremurând, împiedicându-se prin poarta părăginită a iubirii, rațiunea, cea atât de glorioasă, infestată de carii ca un jilț vechi, ce se prăbușește la cea mai ușoară atingere, minat de miile de canale ce-l străbat ca o dantelă, rațiunea care împinge la crimă, la batjocură, la luarea în posesie a semenului tău miraculos, la cinism, la exploatarea strămoșilor, la uciderea pruncilor pe care-i purtăm încă în spermă! Blestemată rațiune, în lături!”. Ceea ce este în jur este privit ca viață, ce se lasă concentrată în folosirea timpului de către individul singur. Axioma este „eu sunt singur. Acțiunea înseamnă degradare. Când sunt doi, idealul începe să se degradeze”. Nicolae Breban pune în gura personajelor reflecții ce se revendică din Nietzsche. În Bunavestire eroul invocă pe larg Anticristul lui Nietzsche, ba chiar frazează în alte cuvinte tezele acestuia: „dacă echilibrul existenței îl căutăm nu în imanent, nu în viață, ci în transcendent, în nimic, atunci i-am răpit vieții absolut orice echilibru”. Și în acest roman Nietzsche este luat – desigur, nu numai ca reflecție a personajului – ca viziune asupra realității.
Nu ne-am propus aici să urmărim cărei filosofii îi aparține deznodământul acțiunilor din romanele lui Nicolae Breban, deși, nu numai în cazul lui, ci al oricărui romancier veritabil, ar fi un exercițiu informativ. Ar spori interesul pentru operele literare, căci asemenea opere, când sunt la propriu, nu sunt doar jocuri de cuvinte, convenții stilistice sau ocazii de a ține pe cineva de vorbă. În însăși personajele și destinele lor se pot lectura filosofii. Cel puțin acolo unde acțiunea este plauzibilă, orice roman permite o analiză sub aspectul semnificației construcției însăși.
Cu siguranță, la Nicolae Breban semnificația ne trimite nu doar la Nietzsche. În Bunavestire, de exemplu, ea vrea să trimită la Goethe din maxima „numai acela, deci, își merită libertatea și existența care luptă zilnic pentru ele”. Dar trimite și la Nietzsche! În orice caz, în volumul Fr. Nietzsche. Maxime comentate Nicolae Breban îl interpretează pe Nietzsche spre a justifica construcții din romanele sale. Spre a justifica, până la urmă – nu mai este deloc un secret după citirea volumului – și vederile pe care Nicolae Breban vrea să le socotim astăzi reprezentative pentru el, asupra epocii, istoriei, lumii!
Interpretarea lui Nietzsche de către Nicolae Breban este, să o spunem fără ocolișuri, una dintre cele mai originale care s-au dat la noi. În plus, ea este atrăgătoare, fiind una asumată de un romancier capabil de construcțiile cele mai pretențioase. Această interpretare a avut puncte de plecare deloc contingente.
Ea a avut punct de plecare în căutările creatorilor literari. „Ce este autentic?” era întrebarea generației de intelectuali care urca pe scenă în anii șaizeci. Nicolae Breban a avut un răspuns propriu, luând partea, cum spune el, „naturaliștilor, a citadinilor” și, pe urmele lui Dostoievski, a „sincerității” (p.46). De aceea, în volumul Fr. Nietzsche. Maxime comentate el îl poate interpreta pe Nietzsche plasându-ne în același timp în emergența propriilor romane.
Alt punct de plecare al interpretării dată de Nicolae Breban maestrului său în ale gândirii s-a aflat în opțiunea artistică pentru dionisiac, în pofida apolinicului (p.109-110) și, cu aceasta, spre “instinct”, ca alt temei al vieții, alături de „intelect”. Nietzsche este luat explicit ca avocat al „voinței de a fi”, în opoziție cu „spiritul pur al moralității”. El ar reprezenta ceea ce numim azi „veracitatea (Wahrhaftigkeit)” în constelația pretențiilor din comunicare – „inteligibilitatea” expresiei, „adevărul” susținerilor, „justețea” în relația cu celălalt. Nicolae Breban este de părere că „Nietzsche prefigurează carența esențială a omului și culturii moderne: fisura între spiritual și material, alienarea profundă a omului contemporan, de la cel mai înalt specialist în științe la homo religiosus sau la artistul talentat, pierdut însă în hățișul atâtor false <adevăruri palpabile>, orbit de aroganța tehnicii” (p.113). Nietzsche îl atrage pe scriitor prin promisiunea accesului la realitate, fără prealabile simplificatoare.
Încă un punct de plecare al interpretării a fost propria personalitate. „Nu este suficient să ai dreptate; trebuie să ai și memoria propriei dreptăți” spune Nicolae Breban. Nietzsche îi servește cel mai bine ca sprijin în această scoatere în lumină a ceea ce este uitat. Iar uitat, în accepțiunea lui Nicolae Breban, cel puțin în istoria ce se trăiește, este mult, suficient de mult.
Cine interpretează un autor depinde din capul locului de suprafața considerată a operei acestuia și de administrarea probelor. Observația este valabilă mai cu seamă în cazul unui filosof prodigios precum Nietzsche. Acesta este preluat adesea, și astăzi, ca un simplu filosof al culturii, bun pentru seminarii, saloane, consolări sau refugii ale nemulțumiților soartei. Nicolae Breban merge în profunzime și este exemplar, din capul locului, prin scrupulele sale metodologice. Pe bună dreptate, el observă : „Încă o dată trebuie să avertizăm asupra necesității folosirii cu o prudență extremă a acestor termeni și numai în lumina textelor lui Nietzsche, orice absolutizare a unei fraze sau alteia duce, catastrofic, cum s-a văzut la falsuri și dezastre” (p.19). Nu se pot lua frazele ca atare, ci trebuie sesizat ansamblul gândirii, spune, cu deplină justificare, Nicolae Breban. Aceasta cu atât mai mult cu cât „sistemul nietzscheian nu este unul la suprafață, riguros, pedant… este un sistem cu cheie, mai bine zis cu chei…”(p.51). Găsirea cheilor este munca dificilă a interpretării.
Ce ne spune în fond volumul Fr. Nietzsche. Maxime comentate despre Nietzsche? Care este cheia găsită aici?
Nicolae Breban este atras de la început de observația lui Nietzsche, din Dincolo de bine și rău, că în fiecare dintre noi, ca oameni, se petrece înfruntarea între „mândria” noastră și „memorie”, în particular între „cunoaștere” și „afect”. „Mândria” ne face să construim o altă realitate decât cea factuală, „cunoașterea” se organizează în pofida „afectelor” oamenilor. La nivelul acestora din urmă funcționează „instinctul”. În Fr. Nietzsche. Maxime comentate se scrie: „Instinctul, instinctualul în sine trebuie văzut, interceptat și trăit ca o iluminare a ființei înseși, ca o cheie a pătrunderii nu numai în <sferele joase> ale omului dar și ca o posibilitate de contemplare a întregii sale potențialități și, mai ales a celei mai rapide, iuți căi de accedare și de legătură cu ceea ce numim spiritual” (p.11-12). Instinctului Nicolae Breban îi dă, însă, din nou pe bună dreptate, o accepțiune mai largă. Îl vede ca ceva opus nu atât rațiunii și intelectului, căci și acestea stau la urma urmelor pe temelia instinctului, ci culturii care s-a creat detașând rațiunea și intelectul de premisele lor inevitabil organice. Nicolae Breban ia ca emblematică formularea lui Nietzsche de la un moment dat, că „filosofia este tocmai acest instinct tiranic, cea mai spiritualizată voință de putere, spre crearea lumii, spre cauza primă”. El merge până acolo încât ia în serios afirmația lui Nietzsche că „intensitatea și modul sexualității unui om urcă până la ultimul vârf al spiritului său”, în care vede o localizare de mult așteptată a „instinctului” în viața oamenilor.
Este clar că Nicolae Breban îl preia pe Nietzsche din celebra teorie a afectelor. Cum se știe, aceasta autorul cărții Dincolo de bine și rău a opus-o raționalismului, înăuntrul unei teorii a cunoașterii care sesizează condiționarea conceptualizărilor, dar o și simplifică în grabă. Această teorie, trebuie să spunem, filosofia de azi o exploatează în vederea unei înțelegeri a științei distanțată suficient de pozitivism: Nietzsche ne apare ca alt inițiator al acestei înțelegeri, chiar dacă plătește, la rândul său, un tribut deloc neglijabil scientismului vremii.Una peste alta, Nicolae Breban derivă din teoria afectelor imaginea lui Nietzsche drept cugetătorul care leagă „spiritualul cu materialul și instinctualul” și unifică „bivalențele”, „alăturând apolinicului care, până la el era dimensiunea unică a clasicismului grecesc, dionisiacul” (p.31), încă din anii profesoratului de la Basel.
De aici în volumul Fr. Nietzsche. Maxime comentate se derivă consecințe. În interpretarea lui Nicolae Breban „una din marile descoperiri” ale lui Nietzsche este „veșnica întoarcere a aceluiași”, prin care pune „trecutul” la dispoziția omului și poate „elibera” complet omul în formula Supraomului, ca una a deplinei individualizări. Nicolae Breban a sesizat mai precis decât mulți alți comentatori ai lui Nietzsche schimbarea de orizont adusă de ipoteza „veșnicei întoarceri a aceluiași”. „Amoralismul”, atât de atribuit lui Nietzsche, sintetizat în celebra maximă „nu există fenomene morale, ci numai interpretarea morală a fenomenelor”, Nicolae Breban îl privește, justificat, cred, ca delimitare a aspectului estetic al faptei, de faptă, care poate fi și reprobabilă. Mai departe, „descoperirea erosului” aduce în prim plan o zeitate secundară la greci (p.29), pe care creștinismul avea să o suspecteze. „Voința de putere” Nicolae Breban vrea să o scoată din interpretarea fatidicei surori a lui Nietzsche considerând că nu este “voința de dominare”, pe care aceasta și apoi alții au consacrat-o pe umerii lui Nietzsche (p.136). „Voința de putere” nu este „voința oarbă” a lui Schopenhauer și nici „voința obținerii recunoașterii” a lui Hegel, ci „motorul întregii structuri sociale și umane” (p.36). La Nietzsche s-ar petrece astfel „subiectivizarea extremă a lumii” (p.73), iar teoria „măștii” ar fi cheia interpretării gândirii nietzscheene (p.33).
Nicolae Breban ia în serios, de asemenea, afirmația lui Nietzsche că „acolo unde voi vedeți un om de geniu, eu nu văd decât maimuțăreala propriului ideal” (p.35). La Nietzsche, „masca” ne ascunde nu de alții, ci mai întâi de noi înșine (p.83). În ceea ce facem ca oameni „la prima aparență e vanitatea cea care vorbește, dar, în fapt, e vorba de principiul dominării, descoperirea fundamentală nietzscheiană, voința de putere” (p.35-36). Nietzsche, conchide Nicolae Breban, nu are de a face cu „nihilismul” (p.78), căci are mereu un reper ferm – „voința de putere”, pe care o identifică în cele din urmă cu „capacitatea artistică”, cu forța creatoare a omului.
De aici Nicolae Breban derivă consecințe mai departe pentru contextul deceniilor din urmă. Aici presiunea contextului este lăsată, după opinia mea, să urce prea sus. Bunăoară, ideea după care „valoarea la Nietzsche are un profund caracter individual, negativ față de cele mai multe dintre prejudecățile fundamentale ale societății sau ale istoriei” (p.77) sau susținerea că Nietzsche ar disprețui opinia majorității și reflexele ei (p.89) nu mai rezistă. Nu poate trece la un examen exact nici formularea, evident excesivă, după care am avea la Nietzsche „disprețul față de vulg și opiniile sale medii” (p.91) sau „atitudine supraelitistă”. Nu are destulă acoperire interpretarea după care la Nietzsche ar fi „nostalgie după o societate împărțită drastic în caste infranșisabile, după societatea romană și aristocrația ei, mândri patricieni ce se încărcau cu privilegii și enorme responsabilități” (p.145). Desigur, Nietzsche a recuperat filosofic individualitatea, dar nu a transformat-o în noua cheie a metafizicii. El a exaltat individualitatea, dar nu a comis eroarea inversă, de a nu vedea restul realității.
Am două observații precise la interpretarea dată de Nicolae Breban filosofiei lui Nietzsche. Le fac din optica interpretării pe care am dat-o acestei filosofii – drept căutare a autenticității vieții (Andrei Marga, Introducere în filosofia contemporană, Compania, București, 2015). Sunt și eu convins că termenul „autenticitate” ne mai este dator în precizie, dar nu avem unul mai bun pentru a capta căutările multora din jurul mijlocului secolului al XIX-lea. Sunt de părere că la Nietzsche este constantă năzuința autenticității – de aici neliniștile, căutările neîncetate și polemicile sale.
Prima observație se referă la situația cunoașterii lui Nietzsche în România. Știm prea bine cât a depins aceasta de regimuri, de ideologii dominante, de gusturi intelectuale, încât nu insist. Nietzsche este un fier încins, iar ceea ce se spune, anume că gândirea sa este asemenea unei bombe care poate destrăma situații întregi, este adevărat. De aceea, reticențe la Nietzsche, poate și teamă, au fost în cam toate regimurile. Aidoma altor țări, nici în România nu a fost interes larg pentru Nietzsche, dar nici ignoranță completă în privința lui. De pildă, una dintre primele examinări propriu-zise ale scrierilor lui Nietzsche, după cea a lui Lou Andreas-Salome, și chiar alimentată de sugestiile acesteia (în fapt explicarea filosofiei lui Nietzsche prin personalitatea sa psihologică!), s-a datorat lui Virgil Bărbat. Acesta a dat destul de devreme, cu teza sa de doctorat Nietzsche. Tendances et problemes (Rascher & Cie., Zürich und Leipzig, 1911, 448 p.) una dintre primele cercetări europene consacrate moștenirii lui Nietzsche (în șirul început cu Alois Riehl, Friedrich Nietzsche, der Kunstler und Denker, 1887, Hans Vaihinger, Nietzsche als Philosoph, 1902, care au consacrat rute de interpretare). Este adevărat – istoria efectivă a filosofiei românești este și acum nescrisă, ca, de altfel, și istoria contemporană a României.
A doua se referă la edițiile în care îl citim pe Nietzsche. Nicolae Breban nu era obligat să intre în detaliile filologico-editoriale ale acestor ediții. Un romancier are libertăți mai mari decât cine face filosofie. Personal l-am citit – și citat – pe omul care a inițiat readucerea lui Nietzsche în actualitatea filosofică după 1990, după ce a scos la iveală, din arhive, noi texte ale celebrului filosof. Acest om – filosoful de largă notorietate Manfred Riedel – a și fost oaspete, aici la Cluj-Napoca, în 1993, unde a fost celebrat. Nietzsche este privit (vezi Manfred Riedel, Nietzsche in Weimar. Ein deutsches Drama, Reclam, Leipzig, 1997) drept cel care vrea să adauge culturii și politicii germane cultura în accepțiunea lui Goethe (p.302) și repus astfel în dialogul și concurența filosofilor actuali.
Am făcut lecturi multă vreme pe ediția editurii Alfred Kröner, din anii treizeci, și, firește, ulterior, pe ediția Colli-Montinari, atât de exactă în a stabili fapte și teme. Dar mai ales am văzut la fața locului cum se citește Nietzsche în California și la Ierusalim. La Riverside este locul în care este reunită toată moștenirea lui Nietzsche – nimeni nu dispune acum de arhivarea și centrul de cercetare de acolo. Nimeni nu are interesul de a-l capta pe Nietzsche ca atare, cum este la filosofii și istoricii de la Ierusalim.
De aceea, opinia mea este că Nietzsche ni se dezvăluie, încă. Înaintarea lui spre conștiința actuală sau, altfel spus, cunoașterea lui Nietzsche mai are loc de progres și mai progresează. În general, dar și aici, la Carpați, unde, cel puțin în filosofie, distanța, sesizabilă în lecturi și interogații, de ceea ce s-a atins în alte părți ale lumii a ajuns iarăși, în zilele noastre, la cam patruzeci de ani!
Ce efecte concrete are faptul că Nietzsche ni se dezvăluie încă?
La stadiul actual al restituirii, în mod exact al editării operei lui Nietzsche, se petrec evenimente de natura cunoașterii lui Nietzsche care adaugă noi date. Primul este publicarea de manuscrise ale lui Nietzsche, de exemplu a notele sale pe marginea lecturilor științifice, care ne permite să aruncăm încă o privire în laboratorul său. Al doilea este examinarea variantelor de formulare ale gândirii sale, păstrate, odată cu manuscrisele, în arhive – variante care sunt de dinainte de a consacra textele în ediții. Al treilea este pătrunderea și mai mult în viața cotidiană a filosofului și relațiile sale cu cei din jur pe bază de izvoare sigure.
Din asemenea direcții ne apare imaginea unui Nietzsche reactiv la slăbiciunile modernității și, mai ales, la criza Europei, dar care nu pactizează cu o parte sau alta – nici cu conservatori, nici cu revoluționari, nici cu liberali, nici cu opușii lor, nici cu nostalgici, nici cu visători. Din toate direcțiile, vechi și noi, ni se revelează un Nietzsche atașat valorii autenticității trăirii umane a vieții, care a și rămas în explorarea sa necontenit. Nici mai mult, nici mai puțin! Lou Andreas-Salome, prima interpretă (1894) a lui Nietzsche (Friedrich Nietzsche a travers ses oeuvres, Bernard Grasset, Paris, 1992), căreia i se datorează în bună măsură cadrul de interpretare dominant până astăzi, remarca preocuparea gânditorului de a explora „ceea ce este departe (le lontain)” (p.40) și invoca continua „căutare a virtualităților încă neepuizate”, enunțată de Nietzsche în Dincolo de bine și rău.
Spus direct, astăzi este mai clar ca oricând că „spiritul liber (freie Geist)”, acel „suflet mereu tânăr ce se impune (ein überjungen Seele, welche beständigt kommt)” este nu mai puțin cheia, fiind reprezentativ pentru Nietzsche mai mult decât orice alt termen. Este de fapt orizontul nedezmințit al gândirii lui Nietzsche. Prefața (1886) la Omenesc, prea omenesc, fixase, de altfel etalarea “spiritului liber” ca program. Iar cea mai nouă monografie (Rüdiger Safranski, Nietzsche, Biographie seines Denkens, Carl Hanser, München, 2019) nu are altă cale decât să constate că Nietzsche este asemenea celui aflat pe malul mării în fața imensității cerului și apei: mereu se confruntă cu necuprinsul, dar mereu este gata să lase gândirea să alunece în indeterminabil, dar și să facă noi încercări de a-i da formă, în același timp. Kant chema la acceptarea necunoscutului, Nietzsche vrea să-l ia de fiecare dată în stăpânire, într-un proces ce nu se oprește undeva. Concluzia: „cine nu consideră că gândirea este chestiune de viață nu va putea să ajungă la capăt cu Nietzsche” (p.364). Niciodată!
Gânditorul Nietzsche nu se lasă redus la „filosoful culturii” – formulă prin care unii, premeditat sau datorită scurtimii vederii, îi neutralizează mesajul. Nici Nietzsche, ca și alții din primul plan al filosofării, nu era gânditorul care să ocolească sau bagatelizeze istoria din jur și să nu caute să o penetreze cu o opinie proprie. El a luat act de două macroprocese ce se anunțau în timpul său – luptele naționale în Europa și lupta pentru
socialism – și a semnalat implicațiile lor. El a prins în arcul reflecției sale cele două procese, deopotrivă. În reacție el a articulat o critică necruțătoare a „fanaticului (Fanatiker), acel tip uman a cărui proliferare în lume el a întrezărit-o. Nu un fanatic sau altul, ci „fanaticul” de orice culoare este respins vehement de Nietzsche!
„Fanaticului” Nietzsche îi opune ceea ce era concretizarea „spiritului liber” – anume „bunul european (der gute Europäer)”, pe care îl profilează concludent în Ştiinţa veselă. „Bunul european are la Nietzsche „sarcina imensă (große Aufgabe)” de a călăuzi regăsirea de sine a Europei. Iar această regăsire – se spune în cartea Voinţa de putere – nu mai este posibilă fără refacerea unităţii: a unităţii cunoaşterii, dar şi a unităţii oamenilor ce trăiesc în Europa. Reflecţiile lui Nietzsche se încheie, logic vorbind, cu convingerea că o unitate a continentului, în forma unei „asocieri a popoarelor (Völkerbund), care să fie o „victorie a democrației (ein Sieg der Demokratie)”, este posibilă (vezi Manfred Riedel, Herkunft und Zukunft Europas, în „Studia UBB”, Philosophia, 1,1991). Nietzsche deschide critica filosofică a democrației de masă în care intrau societățile europene în secolul al XIX-lea, dar nu se lasă confundat cu cineva ostil democrației.
Nu numai dosarul democrației lui Nietzsche este diferit de imaginea care s-a creat. Se știe de mult că Nietzsche a fost un critic acerb al antisemitismului: el și-a propus, de altfel, rezolvarea cea mai radicală – expulzarea antisemiților din țară. Se știe, de asemenea, că el a fost instrumentat ulterior de antisemiți. Astăzi, în orice caz, cu totul diferită este și imaginea atitudinii sale față de evrei.
Fapt este că se pot delimita la Nietzsche nu una, ci trei raportări la evrei, considerând trei momente ale lungii lor istorii. Este vorba de Vechiul Testament, în care Nietzsche vede o „grandoare dionisiacă”, o atitudine față de viață caracterizată de naturală autoafirmare și sublim. Este vorba, apoi, de prelații Celui de al doilea Templu, pe care Nietzsche îi atacă continuu, acuzându-i că au creat „morala de sclavi”, constând în supraevaluarea binelui și justiției în înțelegerea istoriei, care a dus apoi la apariția creștinismului. „Dar Nietzsche nu a proiectat critica sa a vechiului iudaism într-o atitudine politică față de evreii zilelor sale” (Yirmiyahu Yovel, Nietzsche contra Wagner on Jews, în Jacob Golomb, ed., Nietzsche and Jewish Culture, Routledge, London, 1996, p.132). Este vorba, în sfârșit, de evreii diasporei, care-i stârnesc admirația pentru că din suferință au făcut o putere de afirmare a vieții și au cultivat-o.
Evreilor diasporei Nietzsche (Daybreak, Cambridge University Press, 1982) le recunoaște un rol unic. În virtutea educației mai temeinice și a experiențelor dramatice prin care au trecut, evreii au devenit cea mai puternică și mai stabilă populație (race) din Europa. Ei ar putea să domine pe continent, dar nu aceasta este dorința lor. Evreii vor ajunge, însă, în virtutea atuurilor arătate, la poziții vrând-nevrând dominante – în înțelesul că vor contribui la stabilirea normelor și valorilor din Europa. Ei ar trebui să se angajeze. Doar că societățile europene trebuie să se deschidă pentru evrei, iar evreii să se preocupe de fasonarea unei “noi Europe”. În optica lui Nietzsche evreii sunt șansa Europei!
Mulți intelectuali se flatează cu pretenția că nu fac politică, dar viața în societatea modernă este astfel că politica nu este evitabilă. Reflecția lui Nicolae Breban din Fr. Nietzsche. Maxime comentate o dovedește, la rândul ei. În acest punct, imaginea generală la care ne-a condus dezvăluirea recentă a gânditorului este aceea că „Nietzsche a fost un predicator împotriva maladiilor Europei, împotriva naţionalismului şi a politicii de forţă, împotriva rasismului şi antisemitismului“ (Bruce Detwiler, Nietzsche and the Politics of Aristocratic Radicalism, The University of Chicago Press, 1990, p. 189). Nietzsche apare astfel tot mai mult în faţa conştiinţei contemporane drept filosof al decadenţei Europei şi al căilor de a o depăşi (Lawrence J. Hatab, A Nietzschean Defence of Democracy. An Experiment in Postmodern Politics, Open Court, Chicago and La Salle, Illinois, 1995, p. 3 şi urm.). Nietzsche a preferat democraţia oricărei alternative. El a fost suspicios faţă de justificarea morală sau cognitivă a politicii și a atacat-o adesea. În vederile sale, democraţia nu este legată de egalitate substanţială, ci numai de una procedurală (David Owen, Nietzsche, Politics and Modernity. A Critique of Liberal Reason, Sage Publications, London, Thousand Oaks, New Delhi, 1995, p. 162.). El a fost interesat mai presus de toate de ceea ce a rămas de făcut, de dezbatere, de dispută, de agon.
Se profilează astfel, spre deosebire inclusiv de interpretarea lui Nietzsche drept „voluntarism radical“, dată de Heidegger, interpretarea lui Nietzsche „înăuntrul contextului propriei sale critici a modernităţii“ (Daniel W. Conway, Nietzsche and the Political, Routledge, London and New York, 1997, p. 123), ca efort de a arunca lumină asupra, pe atunci, neexploratului conţinut moral al ideilor politice. Și mai ales ca efort de a reinstala în realitatea vieții acel „spirit liber” capabil să abordeze „agonistic” datele lumii.
Nicolae Breban și-a luat la un moment dat libertatea de a chestiona lumea din jur și a argumenta vederi în spațiul larg al culturii. Pe bună dreptate el remarca nu de mult o carență a dezbaterilor de la noi – mulți inși se lansează în dezbateri fără a fi avut timpul, nici grija de a se edifica suficient în subiectele pe care le tratează. Azi avem ca urmare o pletoră de diletanți pretențioși cam în fiecare domeniu – de la literatură, trecând prin universități, instituții publice în general, la administrație și politică. Originalitatea este doar că s-a lățit atât de mult nepotismul și aranjismul încât, așa cum remarca un cotidian cunoscut, notele de 6-7 au ajuns să lovească, ba chiar să reprime și aresteze notele de 9-10. Trăim acum, foarte probabil, cea mai fățișă confuzie de valori din istoria modernă a țării.
În Fr. Nietzsche. Maxime comentate Nicolae Breban ne-a dat un excelent eseu care dovedește anvergura sa și conștiința sa viguroasă ca romancier. El ne arată, la un moment dat, pe bună dreptate cât de actuală este reflecția lui Nietzsche (p.118-119) despre „vanitate” – ca preocupare a omului de a avea neapărat și cu orice mijloc aplauzele și recunoașterile celor din jur, chiar dacă nu are de fapt nimic de propus. Nicolae Breban este gata să plaseze în „vanitate” cele mai multe dificultăți ale societății moderne.
Sunt de părere că Nicolae Breban reactualizează în mod oportun distincția dintre „orgoliu (Ehrgeiz)” și „vanitate (Eitellkeit)”. În vreme ce „vanitatea” este exploatarea ocaziilor în raport cu convențiile contextului, „orgoliul” este ceva mai profund – căutarea creației veritabile. „Orgoliosul – un singuratec, vanitosul – un om al mulțimii, al aglomerărilor umane, gălăgioase și schimbătoare” (p.120). Nicolae Breban vede în amestecul „vanitoșilor” cu „orgolioșii” și mai ales în luarea „vanitoșilor” drept „orgolioși” o sursă sigură de decădere culturală. Azi nu putem decât să-i confirmăm prin nenumărate exemple susținerea și să subliniem că „orgoliul” său a dat roade, încât acum îl putem sărbători legitim.

 

Leave a reply

© 2019 Tribuna
design: mvg